Pentru a Termina Cursa_
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul. Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt. Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Dintre toate jocurile instituite de greci și romani, alergarea — cursele de întrecere — era jocul cel mai vechi, dar și cel mai mult prețuit. Ele erau urmărite de împărați, nobili și oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare și bogați și ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuință spre a putea câștiga premiul.
Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenților pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu strictețe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruință în aceste încercări ale puterii și vitezei, mușchii trebuia să fie tari și elastici, iar nervii bine stăpâniți. Orice mișcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute și neșovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.
Cu ocazia acestor întreceri, concurenții se expuneau unor riscuri mari. Când câștigătorul ajungea la țintă, aplauzele imensei mulțimi de spectatori sfâșiau aerul și trezeau ecoul printre dealurile și munții înconjurători. În fața tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinței — o cunună de lauri și o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă.
Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: „Oare acesta poate fi sfârșitul acestei<br />
lucrări mari de reformă?” Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se<br />
revărsa iarăși peste inima lui. „Lucrarea nu este a mea, ci a Ta”, spunea el; „Tu nu vei<br />
permite să fie distrusă de superstiție sau de fanatism”. Dar gândul de a rămâne încă multă<br />
vreme în afara luptei într-o astfel de criză a devenit de nesuportat. S-a hotărât să se<br />
reîntoarcă la Wittenberg.<br />
A pornit fără întârziere în călătoria lui primejdioasă. Era sub interdicție imperială.<br />
Dușmanii săi aveau libertatea să-i ia viața; iar prietenilor le era interzis să-l ajute sau să-l<br />
adăpostească. Guvernul imperial luase cele mai aspre măsuri împotriva adepților lui. Dar el<br />
a văzut că lucrarea Evangheliei era primejduită și în numele Domnului a ieșit fără teamă, să<br />
se lupte pentru adevăr. Într-o scrisoare adresată prințului elector, după ce și-a expus planul<br />
de a părăsi Wartburgul, Luther spunea: „Să fie cunoscut înălțimii voastre că eu mă duc la<br />
Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinților și a electorilor. Nu mă<br />
gândesc să solicit sprijinul înălțimii voastre și, departe de a dori protecția voastră, aș dori<br />
mai degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aș ști că înălțimea voastră ar putea sau ar vrea să mă<br />
ocrotească, nu m-aș duce cu nici un chip la Wittenberg. Nu există nici o sabie care să ajute<br />
la înaintarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul și fără<br />
concursul omului. Acela care are cea mai mare credință este cel care o va putea ocroti mai<br />
mult.” (Idem, b. 9, cap. 8)<br />
Într-o altă scrisoare, scrisă pe drumul către Wittenberg, Luther adăuga: „Sunt gata să<br />
intru în dizgrația înălțimii voastre și în mânia lumii întregi. Nu sunt oare locuitorii<br />
Wittenbergului oile mele? Nu mi i-a încredințat Dumnezeu mie? Și n-ar trebui oare, dacă<br />
este necesar, să mă expun morții pentru ei? În afară de aceasta, eu mă tem că în Germania a<br />
izbucnit o grozavă răzvrătire prin care Dumnezeu vrea să pedepsească națiunea noastră.”<br />
(Idem, b. 9, cap. 7)<br />
Cu mare prudență și cu umilință, dar hotărât și statornic, a început să lucreze. „Prin<br />
cuvânt”, spunea el, „trebuie să răsturnăm și să distrugem tot ce a fost întemeiat pe violență.<br />
Nu mă voi folosi de forță împotriva celor superstițioși și necredincioși.... Nimeni nu trebuie<br />
constrâns. Libertatea este însăși esența credinței.” (Idem b. 9, cap. 8) Curând se răspândi<br />
vestea în Wittenberg că Luther se întorsese și urma să predice. Oamenii alergau din toate<br />
părțile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, a început să-i îndemne, să-i<br />
mustre și să-i învețe cu multă înțelepciune și blândețe. Vorbind despre aceia care recurseseră<br />
la măsuri violente pentru desființarea liturghiei, spunea:<br />
„Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i S-a împotrivit și ar trebui să fie desființată; aș<br />
fi dorit ca în toată lumea să fi fost înlocuită prin Cina Evangheliei. Însă nimeni nu trebuie să<br />
fie despărțit de ea prin forță. Trebuie să lăsăm problema în mâinile Domnului. Cuvântul Său<br />
trebuie să lucreze și nu noi. Și mă veți întreba de ce așa? <strong>Pentru</strong> că nu țin inimile oamenilor<br />
în mâna mea, așa cum ține olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim; dar nu avem dreptul să<br />
117
Change language