Berinde, Aurel - Geneza romanitatii rasaritene. Din istoria dacoromanilor si macedo-armanilor - v.0

La 3 octombrie 610 Focas este răsturnat de la putere și ucis cu
întreaga sa familie. învingătorul Heracliu, Herakleios, este proclamat și
încoronat împărat în catedrala Sfânta Sofia la 5 octombrie 610 206 .
2.49. Revoluție sau invazie slavă?
Istoriografia slavă a transformat revoluția lui Focas împotriva
aristocrației senatoriale într-o “invazie a slavilor meridionali” care au ocupat
aproape toată Peninsula Balcanică. Istoriografia românească, bazată pe teză
militantă a purismului roman, a acceptat cu ușurință aceste teorii deoarece
urmărea justificarea romanizării Daciei cucerite de Traian și nu se ocupa cu
întregul areal tracic 207 .
în realitate, Focas prin autoritatea sa și prin sprijinul popular și militar,
a fost stăpân pe situație și i s-a atașat nu numai armata ci și întreaga populație
de la Dunăre la Marea Egee. Politica sa internă a fost armonios îmbinată cu cea
externă. In interior s-a bazat pe masa mare a neamurilor tracice, din care făcea
și el parte, din Tracia, Tesalia, Macedonia, Epir, cele două Moesii, Sciția
Minor, Dacia Ripensis, Illiria și
98
Pannonia, cărora le-a asigurat libertatea socială și economică și le-a acceptat
autoadministrarea. In politica externă dă o mare atenție relațiilor cu țările nord
tracice. Teritoriile de graniță din stânga Dunării nu le mai administrează
imperiul, ele sunt administrate de băștinași care și-au recăpătat libertatea.
Dunărea leagă ambele societăți și nu le desparte. Avarii sunt tratați ca aliați, iar
ei își îndreaptă atenția spre Occident. Invazia “slavă” n-a existat, nu este
consemnată în nici un document, este invenția lingvisticii slave din secolul al
XIX-lea 208 .
Focas avusese de partea sa armata și poporul în revolta împotriva
aristocrației corupte, acțiune care n-a știrbit integritatea imperiului. Focas a
salvat situația economică gravă care apăruse după dictatura personală
hipercentralizată a lui Justinian și după politica de liberalizare excesivă aplicată
de către Justin II și Tiberius și continuată de Mauriciu 209 . In timpul lui Focas și
Heracliu nu se consemnează nici o invazie “slavă”.
O altă problemă, care a fost vehiculată și inoculată în memoria
generațiilor din secolul al XX-lea, a fost “năvălirea popoarelor migratoare”,
care din anul 272 au străbătut în lung și lat Dacia. Teorie argumentată tot de
către lingvistica slavă și susținută de către teza romanității pure. Dacă urmărim