Berinde, Aurel - Geneza romanitatii rasaritene. Din istoria dacoromanilor si macedo-armanilor - v.0

Bizanț. La intrarea de sud a Hellespontului flota lui Licinus cedează. Bizanțul
este amenințat cu blocarea. Licinus reușește să treacă pe celălalt mal al
Bosforului. In 18 septembrie se dă o nouă luptă la Chrysopolis, unde
Constantin iese din nou victorios. Constantin intră triumfal în orașul de
reședință Nicomedia. Licinus este lăsat în viață cu domiciliul forțat în
Thesalonic. In 325 încearcă o legătură cu coaliția nord tracică, pentru a-și
recâștiga tronul. Licinus până în 324 avea relații strânse cu alianța carpogetogotică,
considerați federați, le plătește stipendii și liberalizează comerțul
între nordul și sudul Dunării etc. Constantin avea și el legături cu neamurile
nord tracice prin cele trei Dacii, Moesia Prima și cele două Pannonii. După
lichidarea lui Licinus, aupă 40 de ani de la începutul domniei lui Dioclețian, din
nou un singur împărat stăpânea Imperiul Roman. Constantin conduce singur
imperiul din 324 până în 337 123 .
Constantin s-a preocupat de menținerea integrității și unității
imperiului, era convins că puterea lui poate să crească numai printr-o politică
novatoare. Imperiul era foarte întins, menținerea unității în interior și oprirea
atacurilor din exterior era dificilă. Dominatul, introdus de către Dioclețian, a
salvat imperiul de la destrămare, împăratul fiind zeificat putea fi adorat și
rugat,dar niciodată criticat având origine divină el devenea egal zeilor și purta
titluri de Rector Orbis Restitutor Generis Romani sau Restitutor Saeculi.
Constantin^cunoscând foarte bine realitățile din imperiu, era convins că sunt
necesare noi reforme care să i evitalizeze Imperiul. Pe primul plan pune
reformele religioase, în funcție de ele se realizează și reformele sociale,
economice, juridice, administrative și militare. Constantin sesizează că imperiul
este constituit dintr- o mulțime de seminții, având fiecare o credință, ceea ce
până la urmă duce la o diversificare, la fărâmițarea interesului major al
Imperiului. Persecuția creștinilor a scos și mai mult în evidență această
caracteristică. Văzând că religia creștină era acceptată de către grupuri
aparținând diferitelor neamuri, care până la urmă se declarau uniți prin credință,
Constantin era sigur că poate realiza o singură națiune,cea Romană >prin
70 credința creștină. Acest cult trebuia pus în slujba statului și astfel Imperiul
Roman să devină unitar și salvat de la destrămare. Dioclețian, în politica
religioasă, a considerat că prin persecuția creștinilor va echilibra forțele interne
opuse intereselor imperiului. Constantin însă,acționează contrar, are o viziune
genială despre rolul forțelor religioase din cadrul imperiului, despre
contradicțiile ce măcinau din interior societatea și acționează în consecință.
Reformele religioase sunt revoluționare, celelalte le completează, toate
urmărind unitatea imperiului și creșterea autorității împăratului 124 . Istoricii
împart politica religioasă a lui Constantin în trei etape 125 .