Berinde, Aurel - Geneza romanitatii rasaritene. Din istoria dacoromanilor si macedo-armanilor - v.0

(Raport la cel de-al II-lea Congres International de Tracologie), București, 1976 (vezi și nota
9 de la p. 68, A. Vraciu, op.cit.);
40. C. Jirefiek, Geschichte der Serben, 1911; E. Petro viei, LR, IX, 1960, nr. 1, p.
82-83;
41. Strabon, Geografa, Fontes ..., vol. I, p. 237;
42. A. Vraciu, op.cit., p. 76-99 cu toată documentația;
43. Al. Rosetti, ILR, p. 359; Epoca românei comune începe în secolele al VII- lea
și al Vlll-lea de o parte, și secolul al X-lea de altă parte, când se admite îndeobște că latina a
cedat locul limbilor romanice”, perioadă în care au pătruns în limba română primii termeni
slavi (sec. VI); numai după despărțirea românilor în mai multe grupe (sec. X-XIII) se poate
vorbi de dialecte, etc.; A. Philippide, Orig.rom., II, p. 233; O. Dcnsusianu, Opere, I, 1968, p.
585-615; E. Petrovici, L ’unite dialectale de la langue roumaine, în RRL, IX, 1964, p. 375-
388;
44. 1. Coteanu, Reconstrucția așa-numitei "române-comune", în LR, XIH, 1964,
p. 346-353 unde dă un nou conținut expresiei “româna-comună” numind-o “tracoromanică”;
45. Istoria limbii române, II, Academia Republicii Socialiste România, 1969, p.
319-320: Criteriile stabilirii elementelor de substrat în limba română. Interpretarea 356
elementului autohton al limbii române depășește, evident cantitativ și calitativ, comparația cu
albaneza. Criteriile stabilirii și explicării acestor elemente trebuie să fie următoarele: a)
Domeniul în care trebuie să căutăm elementele de substrat este acela al elementelor fără
etimologie sau cu etimologie nesigură. Vagi concordanțe cu fapte slave, latine etc.
(explicabile uneori prin comunitatea de origine indo-europeană a acestor limbi) nu trebuie să
ne facă să renunțăm la căutarea unei explicații posibile prin substrat.
b) Prima comparație necesară trebuie să se facă cu resturile, oricât de precare și
nesigure, ale daco-moesienei, aproape pierdute din vedere până în prezent.
c) Din cauza sărăciei acestui material și în lipsa unor corespondențe dacomoesiene,
trebuie să facem apel la comparația cu oricare dintre vechile limbi balcanice. Dacă
nu există în cuvântul românesc trăsături fonetice certe care să contravină originii lui dacomoesiene
nu trebuie să conchidem că el este împrumutat din altă limbă veche balcanică, ci că
a aparținut cândva și daco-moesienei, chiar dacă astăzi îl avem atestat numai în tracă,
macedoneană sau iliră.
d) Concordanța numai cu albaneza, sau chiar și cu alte limbi balcanice moderne
(bulgara, de ex.), care însă nu au moștenit, ci au împrumutat elementul respectiv din albaneză
sau direct din substrat, este cocludentă pentru apartenența la substrat. Comparația trebuie însă
făcută între formele românei comune și albanezei comune, și trebuie extinsă și la alte limbi
indo-europene, pentru a putea decide raporturile între formele și sunetele respective.
e) Când cuvântul românesc nu este atestat în limbile balcanice antice și nici în
albaneză, dar nu este moștenit din latină, nici împrumutat, comparația cu limbile baltice și cu
armeana poate să fie de un real folos.
f) în afara limbilor menționate, comparația poate fi extinsă la oricare dintre
limbile indo-europene vechi sau modeme din care româna nu a putu împrumuta direct sau
mijlocit, păstrând cu strictețe regulile concordanțelor în plan indo-european între limbile
atrase în comparație.
g) Referirea la simple rădăcini indo-europene nu este edificatoare. Trebuie găsite
cuvinte concrete existente în diverse limbi indo-europene și explicarea cuvântului românesc
trebuie făcută nu numai pentru rădăcină, ci pentru toate elementele lui.