Berinde, Aurel - Geneza romanitatii rasaritene. Din istoria dacoromanilor si macedo-armanilor - v.0

socială și politică prin autoadministrare formă pe care Heracliu o perfecționează și o plasează
și în Asia Mică;
217. G. Ostrogosky, idem, p. 231-240; DID, II, p. 440; S. Brezeanu, op. cit. p. 44-
45; Charles Diehl, Istoria, p. 58-62;
218. Fontes, n, p. 621; în 680 sub Constantin IV și apoi în 685 sub Justinian E, s-
a recunoscut forma de administrare de către autohtonii ținutului Sciția Minor și primește și
această provincie istorică denumirea de themă, formă nouă de organizare, a “țărilor” care
aparțineau Imperiului Bizantin, începută de către Focas; Această recunoaștere este
considerată de către istoriografia slavă ca dată a formării statului bulgar: vezi cap. 9;
219. Lingvistica slavă, pe baza ipotezelor folosite, considera că romanitatea
răsăriteană s-a risipit în marea masă slavă formându-se enclave în oceanul slav. în prezent
ipoteza este golită de con(inut; N-a existat nici o ofensivă slavă în 602;
220. Dan Gh. Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană și Bizanțul în veacurile
V-XI e.n., Iași, 1981, Romanitatea răsăriteană nu s-a născut numai în Dacia, cum susține teza
purismului roman, ci în toate teritoriile locuite de neamurile trace;
221. I. I. Russu, Elemente traco.getice in Imperiul roman și în Byzantium (veac.
III-VII), București, 1976; J. C. Drăgan, Mileniul Imperial al Daciei, București, 1986, p. 239;
De la anul 235 și până la Focas (602-610) sunt numărați 41 de împărați de sorginte tracică,
tracoromanică pe care-i considera că aparțin romanității răsăritene, în lucrare sunt prezentați
în mod cronologic, după anii de domnie; A. Pele, “Vidul demografic" și matematica, 1998, p.
96-103;
219.1. Branea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, București, 1982, p. 92-120;
Charles Dichl, Figuri bizantine, I, p.21-23;
220. Imperiul Bizantin a fost numit imperiul romanilor, al romeilor, imperiul
romanității răsăritene până în ultima zi a existenței sale și nu Imperiul Grec: Charles Diehl,
Figuri.., I, p. 21-23; 40^1.
Capitolul 3
1. H. Mihăiescu, La lanque latine dans le Sud-Est de 1’ Europe, Paris- Bucarest,
1978; idem, La Românite dans la Sud-Est de l'Europe, 1993, f. 13 și urm. Romanitatea
răsăriteană, la sfârșitul antichității, acoperea un spațiu imens din Europa centrală, estică și
sud-estică: “de la Porțile Vienei la Marea Neagră, de la Munții Carpați la Marea Egee”.
Romanitatea răsăriteană se identifică cu neamurile tracice care primiseră o influență romană
și care deveniseră mai mult sau mai puțin romanizate, atât în nordul Dunării cât și în sudul ei
până la Marea Egee;
2. Epoca bronzului li se atribuie tracilor: S. Morintz, Contribuții arheologic la
istoria tracilor timpurii, 1, București, 1978; idem, Probleme privind originea tracilor în
lumina cercetărilor arheologice în Rdt, 30, 1977; P. Roman, Zur kulturellen Grund
326
lage der trakischen Bronzezeit, în Thraco-Dacica, București, 1978, p. 53-57;
3. A. Suceveanu, Alexandru cel Mare, București, 1993, p. 7- 25, cu o bogată
bibliografie modernă și antică;
4. A. Berinde, Importanța etnonimului valah, în “Clio”, Timișoara, an II; nr, 4-5,
mai -iunie, 1993, p. 6; I. Cionchin, Valaco-pelasgica, limba primilor scribi ai omenirii,
Timișoara, 1996, p. 50-64; A. Pele, "Vidul demografic" fi matematica, Oradea, 1998, p. 272-
274;