Berinde, Aurel - Geneza romanitatii rasaritene. Din istoria dacoromanilor si macedo-armanilor - v.0

10.2. Identitatea romanității răsăritene
Cercetarea de față a împins puțin ușa lăsată descuiată de către
Miklosich și luminează mai bine drumul spre cercetări istorice și lingvistice
ample, a deblocat supremația influenței nefaste pe care o avea lingvistica slavă
asupra istoriei românilor (în general) pe care îi transformase în migratori, iar pe
bulgari și sârbo-croați în autohtoni.
299
Geneza romanității răsăritene era studiată de pe poziții cu totul subiective, ceea
ce a influențat negativ istoria dacoromânilor, aromânilor (ma- cedoarmânilor),
albanezilor, istroromânilor, dalmaților și meglenilor, în ultimii 150 de ani.
Faptul că în secolul al XIX-lea macedoarmânii (aromânii) nu și-au putut
constitui un stat național, se datorează în mare măsură unei realități triste, ei nu
și-au putut demonstra originea, istoria și geneza limbii. Nu li se poate reproșa
nimic sârbilor, croaților, muntenegrenilor, bulgarilor ș.a., ei și-au cunoscut
istoria și limba și au căutat să-și argumenteze drepturile pentru a-și realiza un
stat. Conjunctura istorică era aceeași pentru toți, era în favoarea tuturor. Faptul
că abia acuma, la început de secol și de mileniu, se poate întocmi certificatul de
identitate pentru romanitatea răsăriteană nu este un handicap. Condițiile istorice
concrete au împiedicat realizarea acestui deziderat. In prezent problema
cunoașterii genei etnice, a istoriei și limbii trec pe primul plan. Cine nu-și poate
argumenta istoria și geneza limbii nu mai poate supraviețui.
Romanitatea răsăriteană se prezintă cu o moștenire europeană arhaică,
tracică și romanică prin limbă, cultură și civilizație prin atașamentul față de
tradițiile civilizației bizantine la formarea căreia a participat.
Imperiul Bizantin devenise muribund încă din 1054 când Patriarhul
Constantinopolului realiza în mod demonstrativ ruptura cu Roma și urmărea să
preia frânele imperiale. Așa cum în Apus împărații erau supuși papei de la
Roma,tot așa,la Constantinopol rolul conducător voia să-l aibă biserica. Se voia
grecizarea imperiului. Ceea ce până la urmă a dus la revoluția din 1185, iar apoi
acțiunile criminale ale Cruciadei a IV- a din 1204, care au săpat o prăpastie
adâncă între cele două lumi europene din occident și orient. Cruciada, în loc săși
unească forțele cu cele ale romanității răsăritene împotriva expansiunii turce,
a deschis porțile Europei pentru Imperiul Otoman. Până la urmă Imperiul
Bizantin s-a destrămat în 1453. Unii spun că facilitatea destrămării Imperiului
Bizantin a fost o răzbunare a faptelor încurajate de Bizanț în 410. Se știe că în
410 Imperiul Roman de Apus devenise muribund datorită acțiunilor duse de