Berinde, Aurel - Geneza romanitatii rasaritene. Din istoria dacoromanilor si macedo-armanilor - v.0

teza lingvisticii slave, despre geneza romanității răsăritene, va cunoaște o
analiză profundă. Cercetătorul are acum la dispoziție, pe lângă datele oferite de
istorie, numismatică, etnografie, arheologie și o serie de inscripții tracice
descifrate cu sprijinul dacoromânei, macedoarmânei și albanezei. Lingvistica
va putea clarifica și problema formării dialectelor romanice răsăritene.
A doua problemă de bază este a istoriei limbii române și formării
dialectelor ei. Cu toate că dialectologia, ca ramură a lingvisticii, s-a constituit la
sfârșitul secolului trecut,istoria dialectologiei dacoromâne și macedoarmâne a
apărut mult mai devreme. Studiul varietăților de limbi s-a făcut încă din
antichitate. Herodot considera pe traci ca fiind cei mai răspândiți și numeroși
din lume după indieni, împărțiți în multe grupuri și formațiuni sociale cu
deprinderi și civilizație comună. Când afirma despre ei că nu se vor putea uni și
înțelege niciodată, a ținut seama nu numai de răspândirea lor exagerat de mare
(de la izvoarele Dunării până la Bug și de la Marea Baltică până la Marea
Mediterană și Asia Mică) și de civilizația lor sedentară străveche, ci și de
diferențierea limbii pe care o vorbeau care, datorită sedentarismului și vechimii,
a cunoscut ramificații de limbi înrudite, dialecte și graiuri. Această importantă
însemnare, făcută de Herodot, a fost interpretată însă, tot în secolul trecut, în
mod defavorabil pentru popoarele tracoromanice zicându-se: românii și
aromânii nu se vor înțelege niciodată între ei; românii sunt, încă din antichitate,
stigmatizați la neînțelegeri între ei, etc. (se vede clar izul imperialist, derutant,
al interpretărilor) 8 . Școala filologică din Alexandria, sec. III-II î.e.n., comenta și
explica elementele dialectale ale textelor scrise 9 . în secolul I î.e.n. Ian-Siun a
studiat dialectele chinezești vorbite, corespondențe, arii de răspândire etc. 10
Arabii au cercetat dialectele turcice în secolul al Xl-lea 11 . In Europa medievală
atenția s-a îndreptat spre studiul limbilor clasice. Limba vie, vorbită, era
neglijată. Abia în secolele XVII-XVIII lingvistica s-a orientat spre studiul
limbilor vii. în secolul al
180
XlX-lea se impune metoda comparativă-istorică, dar atenție mai mare se dă
textelor din limbile clasice (A. Schleicher, Max Miiller) 12 . Tot în secolul XIX
au apărut întemeietorii dialectologiei modeme (G.I. Ascoli, A. Meillet) 13 .
Dialectologia dacoromânească și macedoarmână s-a afirmat începând
cu secolul al XVII-lea 14 . In Noul Testament de la Bălgrad (1648) Simion Stefan
(în prefață) a sesizat deosebirile dintre dialecte și graiuri “... să luați aminte că
rumânii nu grăiesc în toate țările într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un
chip” 15 . In prefața culegerii de predici Sicriul de aur (1683), Sebeș, Ioan Zoba,
din Vinț, arată: “Afla-vei și cuvinte, pentru că rumânii nu grăiesc toți într-un