anna-freud-eul-si-mecanismele-de-aparare

Negarea prin fantasma 59
sarea (de la teama fata de tata la teama fata de animal) si transFormarea
in contrariu ("Hans îl ameninta pe tata" devine "Hans e amenintat de
tata"). În fine, la acestea se adauga o regresie la stadiul oral: ideea ca ar
putea fi muscat. l'vIecanismele utilizate îsi îndeplinesc perfect scopul,
blocând pulsiunile. Astfel, dragostea interzisa pentru mama si ostilitatea
periculoasa fata de tata dispar din constiinta. Angoasa de castrare
datorata tatalui sau este legata în simptom de teama de cai si, conform
mecanismului fobic, angoasa este evitata prin inhibitie nevrotica ­
micul Hans renunta , sa mai iasa afara din casa.
În analiza micului Hans, aceste mecanisme de aparare trebuiau
demontate. Sensul pulsiunilor este readus la forma initiala, iar angoasa
a fost relegata de obiectul ei real: tatal. Apoi aceasta teama a fost calmata
discutându-se despre ea si recunoscându-i-se cauza reala. Atasamentul
tandru al copilului pentru mama sa a putut renaste si a putut fi
tradus încet, încet, în comportament constient. Caci o data disparuta
angoasa de castrare sentimentele sale fata de mama nu mai erau periculoase.
Mai mult, odata disipata angoasa, regresia pe care o provocase
nu îsi mai avea rostul si astfel evolutia normala spre stadiul falic si-a
reluat cursul, copilul fiind astfel însan;itosit.
Aceasta a fost soarta proceselor defensive îndreptate împotriva pulsiunilor.
Însa, chiar si dupa ce interpretarea analitica a permis vietii pulsionale
a micului Hans reluarea cursului firesc, anumite tulburari au persistat.
În mod constant, el s-a confruntat cu doua fapte obiective cu
care nu s-a putut împaca. Propriul sau corp (si în special penisul) continua
sa fie mai mic decât cel al tatalui sau, astfel încât acesta a continuat
sa fie considerat un rival de neîntrecut. Ramânea, asadar, un motiv
obiectiv de invidie si gelozie. În plus, aceste afecte s-au extins si asupra
mamei si sorei: Hans devenea invidios vazându-si mama îngrijind-o pe
sora mai mica, în timp ce el ramânea doar un spectator. Cu greu ne
putem astepta de la un copil de cinci ani sa înteleaga si sa se resemneze
în fata acestor frustrari obiective, consolându-se cu promisiunea