DISTURSIUNE IN COMUNICARE PUBLICA DESPRE AFIRMAREA IDENTITAȚI ROMÂNILOR DIN NORD ESTUL SERBIEI

Gheorghe FLORESCU
români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în
Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia
numărul lor la 40 000[7]. La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă
vechiul imperiu româno-bulgar din 1186, dezmembrat de Murat I la 1389.[8]
Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859-
1868 şcoală în limba maternă. Prin 1860, de pildă la Bregova, aproape de
Vidin era şcoală românească [9]. În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre
Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion Ciolac din Bregova este
spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni din
Bor, Zlot, etc [1o]. În acelaşi an Kogălniceanu scria către agenţii consulari
europeni că “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe malul drept
al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte” [11].
În armata a treia a generalului Leşianin, la Zăiceri/Zăiciar, erau cei mai mulţi
români timoceni. Sunt acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi
mulţi sunt executaţi. Este decimat şi regimentul românesc de la Niş al lui
Cernaieff, scrie Eminescu [12]. Turcii vor ucide 800 persoane şi vor arde 4
sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova, Novesăl,
Gâmzova, Balei).
III. O realitate etno-lingvistică şi culturală este exprimată fundamental
prin studii ştiinţifice istorice, lingvistice, etno-culturale etc. şi de comunicarea
publică, cu atât mai persuasivă, cu cât este conexată cu interese politicoadministrative
şi care crează bariere în diseminarea adevărului ştiinţific. De
aceea este necesar să fie augmentate în planul comunicării mai ales acele
concluzii rezultate în urma cercetării de teren şi de arhivă, inventariate acele
observaţii şi constatări ale unor mari personalităţi care s-au oprit asupra
problemei la care ne referim. Faţă de autoritatea ştiinţifică a unor astfel de
concluzii, răstălmăcirile (vezi, spre exemplu, recensămintele din 2002 şi
2011) mai mult sau mai puţin oficiale, deşi insistente, nu rezistă în faţa probei
timpului, deşi crează mari neajunsuri pentru o tratare corectă a problematicii
minorităţii româneşti, din punct de vedere politico-administrativ şi ca fapt de
conştiinţă publică. În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat
împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excursie de documentare studiind
toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul “Între
românii noştri” al lui T. Georgevici, apărut la Belgrad în 1906, ce avea ca
subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la
Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că
aromânii înaintează cu turmele până la Suha Planina aproape de Zaiciar.
Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă
din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi
şi aromâni”. Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era
limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea Timocului şi până
36