DISTURSIUNE IN COMUNICARE PUBLICA DESPRE AFIRMAREA IDENTITAȚI ROMÂNILOR DIN NORD ESTUL SERBIEI

GHEORGHE FLORESCU:
DISTORSIUNI ÎN COMUNICAREA PUBLICĂ
DESPRE AFIRMAREA IDENTITĂŢII ROMÂNILOR
DIN SERBIA DE NORD-EST
Conferențiar univ. dr. Gheorghe FLORESCU
Universitatea din Craiova
gheorgheflorescu@yahoo.com
I. Istoriografia românească dovedeşte că poporul român şi limba
română s-au format în spaţiul aflat în arealul Romanităţii orientale, pe ambele
maluri ale fluviului Dunărea. Populaţia tracică de la sudul Dunării a început
să fie romanizată înaintea celei de la nordul fluviului, romanii începând în
ultimele decenii a. Hr. şi terminând în anul 15 d. Hr. întemeierea provinciei
Moesia, împărţită în anul 86 în Moesia Inferior şi Superior. Moesia Superior
a servit ca bază de plecare în războaiele împotriva dacilor în timpul lui
Domiţian şi Traian, iar după retragerea aureliană, în 285 Diocletian împarte
teritoriul în 4 provincii: Dacia Ripensis lângă Dunăre, Dacia Mediteranea cu
centrul la Niş, Moesia Prima în nord-vest şi Dardania în sud. Această
organizare a dăinuit până în timpul lui Iustinian. După mulţi istorici (Puşcariu,
Dragomir, Gamilscheg etc.), Timocul, Banatul şi Oltenia sunt leagănul
formării limbii române [1]. Sârbii cu greu au slavizat mai apoi şi numai în
parte rămăşiţele coloniilor romane şi populaţia tracă romanizată. Prin
regiunea Timocului este desemnat teritoriul din dreapta Dunării din nord-estul
Serbiei şi nord-vestul Bulgariei, cuprinzând, din Serbia, ţinutul de la Muntele
(Rjtan) Rătan [2] la Dunăre, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din
Bulgaria zona Vidinului până la Lom. N. Iorga [3] spunea că “atât în Serbia
cât şi în Bulgaria sunt sute de mii de români care trăiesc dincolo de apă,
tocmai cum trăiesc oltenii şi ţăranii munteni pe malul cel stâng”, iar G. Vâlsan
că avem aici “o adevărată Bucovină de Sud”[4]. În „Mărturii româneşti peste
hotare”, Virgil Cândea indică un număr impresionant de documente care
atestă ctitoriile românilor în zona Timoc şi prezenţa românească la sud de
Dunăre.[5] La 1696 marele geograf contele Marsigli a întâlnit un bloc etnic
românesc la sud de Dunăre care vorbeau „rumuneşce” [6].
II. Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846
când atingeau cifra de 97.215. Geograful francez G. Lejean, documentându-se
la faţa locului scrie că pentru Serbia românii sunt “un mare dar” fiind
“laborioşi, activi şi mai prolifici decât sârbii”. Scria că la 1857 erau 39.728

Gheorghe FLORESCU
români în cercul Pojarevaţ, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în
Ciupria, 996 în Semedria sau Podunavlia, de toţi 104.343. În Bulgaria aprecia
numărul lor la 40 000[7]. La 1860 Brătianu era acuzat că jinduieşte să refacă
vechiul imperiu româno-bulgar din 1186, dezmembrat de Murat I la 1389.[8]
Istoricul german F. Kanitz scrie că românii timoceni ar fi avut între 1859-
1868 şcoală în limba maternă. Prin 1860, de pildă la Bregova, aproape de
Vidin era şcoală românească [9]. În 1876 a avut loc o răscoală a vlahilor dintre
Vidin şi Timoc împotriva turcilor. Învăţătorul Ion Ciolac din Bregova este
spânzurat în târgul Diiului (Vidinului) împreună cu alţi români timoceni din
Bor, Zlot, etc [1o]. În acelaşi an Kogălniceanu scria către agenţii consulari
europeni că “sunt mai mult de 200.000 de români care locuiesc pe malul drept
al Dunării” şi că “armata română freamătă doritoare să ia parte la lupte” [11].
În armata a treia a generalului Leşianin, la Zăiceri/Zăiciar, erau cei mai mulţi
români timoceni. Sunt acuzaţi că nu vor să lupte pentru gloria sârbească şi
mulţi sunt executaţi. Este decimat şi regimentul românesc de la Niş al lui
Cernaieff, scrie Eminescu [12]. Turcii vor ucide 800 persoane şi vor arde 4
sate româneşti din jurul Vidinului pentru că s-au răsculat (Bregova, Novesăl,
Gâmzova, Balei).
III. O realitate etno-lingvistică şi culturală este exprimată fundamental
prin studii ştiinţifice istorice, lingvistice, etno-culturale etc. şi de comunicarea
publică, cu atât mai persuasivă, cu cât este conexată cu interese politicoadministrative
şi care crează bariere în diseminarea adevărului ştiinţific. De
aceea este necesar să fie augmentate în planul comunicării mai ales acele
concluzii rezultate în urma cercetării de teren şi de arhivă, inventariate acele
observaţii şi constatări ale unor mari personalităţi care s-au oprit asupra
problemei la care ne referim. Faţă de autoritatea ştiinţifică a unor astfel de
concluzii, răstălmăcirile (vezi, spre exemplu, recensămintele din 2002 şi
2011) mai mult sau mai puţin oficiale, deşi insistente, nu rezistă în faţa probei
timpului, deşi crează mari neajunsuri pentru o tratare corectă a problematicii
minorităţii româneşti, din punct de vedere politico-administrativ şi ca fapt de
conştiinţă publică. În vara anului 1909 G. Giuglea şi G. Vâlsan au efectuat
împreună cu o grupă de elevi şi studenţi o excursie de documentare studiind
toponimia românilor din Craina Serbiei. Au fost incitaţi de studiul “Între
românii noştri” al lui T. Georgevici, apărut la Belgrad în 1906, ce avea ca
subiect românii dintre valea Timocului şi valea Moravei. În 1900 apăruse la
Leipzig lucrarea lui Weigand despre dialectele româneşti unde spunea că
aromânii înaintează cu turmele până la Suha Planina aproape de Zaiciar.
Giuglea scria că “neamul românesc e pomenit în mase în sudul Dunării încă
din vremea ţărilor sârbeşti” şi e “un ţinut de tranziţie între românii din Carpaţi
şi aromâni”. Vâlsan spunea că regiunea populată cu români în Serbia era
limitrofă cu jud. Mehedinţi şi Caraş-Severin pe valea Timocului şi până
36

Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor
din Serbia de Nord-Est
dincolo de valea Moravei, iar în sud până la muntele Rtanj într-un ţinut ce
cuprindea a şasea parte din Serbia. Înainte se întindeau şi dincolo de Morava.
Între Niş şi Belgrad e staţiunea Vlaschi-Dol (Valea Românească). La
izvoarele Timocului există numiri ca Vlascopolie, Vlascoselo, Petruşa,
Vlahova, Tatmişiţa, Periş, Vlaşca. V. Cucu scrie că ţiganii între Rtanj şi Pirot,
în 10 sate nu vorbesc decât româneşte. În jurul Pirotului şi Nişului erau în
trecut mulţi români - o prelungire a populaţiei româneşti din jurul Sofiei
pomenită în hrisoavele vechilor ţari sârbi. Învăţatul sârb Cvyici aprecia că în
ţinut ar fi vorba de o veche populaţie românească deznaţionalizată. În
cuprinsul regatului sârbesc s-ar fi aflat 250 denumiri de sate alcătuite din
cuvântul vlah exceptând alte deumiri de râuri, munţi şi ţinuturi întregi (Starii
Vlah). Statisticile din 1908-1912 arătau circa 260-300 000 români [13].
Astăzi se fac afirmaţii că în Timoc (în Bulgaria şi Serbia) ar trăi nu mai puţin
de 2.000.000 de români[14], însă, de exemplu, la 1980 Iugoslavia nu
recunoştea că ar avea mai mult de 223.000 români şi aromâni [15]. La
recensământul din 1971 au fost trecuţi abia 14.724 vlaşi, probabil doar cei
care nu cunoşteau limba sârbă, restul fiind bilingvi. Până în 1948 aveau 2
publicaţii „Vorba noastră“ şi „Lucrul nostru“. La Pojarevaţ apărea bilingvul
„Bilten”. Milovan Gilas va desfiinţa aceste publicaţii după ce în paginile
acestora începea să fie folosit des termenul de „român”. Ziarul Naşa Reci scrie
că poliţia din Slatina Borului a confiscat 500 abecedare româneşti în 28 august
1993 şi prezintă fapta ca o mare biruinţă a organelor de drept[16). Ziarul
Novosti din 5 august 1996 reia fapta aceasta măreaţă a poliţiei, dar înfierează
şi ideea doar a înfiinţării de şcoli româneşti. În ziarul Srpska rec din
20.05.1996, deputatul Vladimir Dapcevici din partidul lui Vuk Draşcovici
avansează pentru valahii timoceni cifra de 1.100.000. Autorităţile sârbe
contestau identitatea românilor timoceni (de zece ori mai numeroşi decât cei
din Banatul sârbesc). Etnologul sârb Georgevici în lucrarea “Printre românii
noştri” scria: “Ştiu că la aceasta mulţi dintre " patrioţii " noştri îngrijoraţi vor
da din cap şi vor spune că eu comit o " trădare" faţă de Patrie, atunci când mă
încumet să vorbesc despre românii din Serbia; care după părerea multora
trebuie tăinuiţi sau cel puţin trecuţi sub tăcere, pentru că adevărul asupra
românilor din Serbia poate să ducă la o aşa-zisă " chestiune românească " care
după părerea lor prezintă un pericol. Poate să fie şi aşa. Dar şi fără rândurile
de faţă toată lumea ştie că în Serbia sunt români. Acest lucru nu-l neagă nici
statistica noastră oficială. Se ştie că în Regatul Român se ţine socoteală până
şi de ţinţarii din Macedonia, Epir şi Albania; despre românii din Asia Mică,
Moravia şi Silezia, Peninsula Istria, Spania şi Herţegovina … ca să nu mai
vorbim despre cei din ţinuturile aflate în mijlocita lui apropiere: Transilvania,
Basarabia, Bucovina. Atunci cum nu s-ar ţine socoteală despre românii din
37

Gheorghe FLORESCU
Serbia, care pentru cei din Regatul vecin, sunt doar peste Dunăre” [17]. Iacşici
scrie la 1873 că “valahii sau românii populează nord- estul Serbiei
reprezentând 10,4% din populaţia întregii ţări fiind cel mai numeros popor
după sârbi”. I. Szabo scrie la 1875 că aceştia reprezintă 14% din populaţia
pricipatului şi că “au locuit aceste regiuni înainte de venirea sârbilor”. Mai
scrie că “nici un valah funcţionar public nu există deşi valahii sunt mai dotaţi
de la natură şi reprezintă 1/7 din populaţia ţării”. Franjo Kuster, directorul
Institutului de statistică de la Belgrad găseşte pentru 1895 în Serbia 196.285
români. Weigand identifică la 1900 o sută de sate româneşti dintre care a
vizitat jumătate, observând că “guvernul sârbesc face mari eforturi pentru a
sârbiza pe români”. Caracterul masiv românesc al zonei mai este subliniat şi
de bulgarul Romanski la 1916 care identifică 151 localităţi curat româneşti şi
42 mixte. Eminescu scria despre românii din această zonă că “nu le e permis
a avea şcoale şi biserici în româneşte”. La 1909 Milutin Bogdanovici din
Petrovaţ pe Malva ceruse la Pojarevaţ şcoli şi biserici de limbă română. La
18 decembrie 1912 Iorga ţine un discurs în parlamentul României privind
situaţia discriminatorie în care trăiau românii timoceni. În 1913, la 25 iulie,
guvernul sârb prin Nik.P.Pachitch răspunde ministrului de externe român T.
Maiorescu că “Serbia consimte să dea autonomia şcolilor şi bisericilor
vlahilor şi crearea unui episcopat pentru aceştia”. [19] Cu toate că sârbii la
1833 au început imediat interzicerea limbii române în şcoli şi biserici şi au
dat tuturor nume sârbeşti pe care le puteau alege dintr-o listă la botez, cu toate
că nici un român nu primea vreo funcţie şi că erau aduşi sârbi pentru orice
post de răspundere, la recensământul din 1895 apar totuşi 159.510 români.
Sârbii se sesizează şi vor schimba macazul mai ales după ce la 1919 unele
glasuri din Timoc cer unirea cu România. Astfel la recensământul din 1921
nu mai apare nici un român, ci apare o nouă etnie – cea valahă cu 142.773
suflete. Prea mulţi însă pentru sârbi şi după ce în 1946 vor cere drepturi etnice,
va urma o mai mare prigoană şi muncă de lămurire cum că ei sunt de fapt
sârbi ce vorbesc şi o altă limbă. În 1953 apar în statistici doar 36.728 valahi
şi 198.728 sârbi cu limba maternă valahă, iar în 1961 doar 1.330 valahi şi
2.233 români. Să luăm totuşi în calcul cifrele oficiale din 2002 care dau circa
40 mii vlahi şi 5 mii români, plus 30 mii români în Voivodina, chiar dacă toată
lumea spune că numărul valahilor este de 10-20 ori mai mare în realitate.
Recensământul mai arată încă 15000 sârbi de limba maternă valahă! Chiar şi
acest recensământ din 2002 arată că ar fi cazul ca în câteva localităţi vlahii şi
românii de acolo să aibă măcar o oră două pe săptămână posibilitatea la şcoală
de a-şi cultiva limba maternă. Iată plase în care românii şi valahii nu sunt
nesemnificativi nici măcar în acest recensământ: Kucevo-28,3%, Boljevac-
26,7%, Zagubica-22,4%, Bor-18,2%, Majdanpek-12,2%, Petrovac-10,9%,
Golubac-9,9%, Negotin-7,5%, Zajecear-4,8% etc. Prin comparaţie în
38

Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor
din Serbia de Nord-Est
Voivodina românii şi valahii declaraţi sunt şi ca număr total mai puţini cu
aproape 50% dar şi ca pondere locală înseamnă mai puţin decât cei din Timoc.
Astfel în plasa Alibunar unde au mai multe şcoli şi biserici românii sunt doar
26,5%, în Vârşeţ doar 10,9%, în Zitişte 9%, în Plandişte 7,2%, în Kovacica
7%, în Bela Crkva 5,5%, iar în Novi Sad unde au televiziune şi bibliotecă
doar 0,2%. Este evident şi în acest recensământ că românii timoceni sunt mai
mulţi şi ca număr şi ca pondere locală decât cei bănăţeni, dar nu au nici cel
mai neînsemnat drept la păstrarea identităţii naţionale. În ultimii ani, paralel
cu iniţiativele unor asociaţii ale românilor de aici de redeşteptare naţională,
au început acuze în presa sârbă la adresa liderilor acestora că vor
destabilizarea Serbiei şi un nou Kosovo (regiunea locuită de români este mai
întinsă decât Kosovo). Biserica Ortodoxă Sârbă a făcut apel cetăţenilor să se
declare sârbi pentru binele patriei şi ortodoxiei. În ciuda acestor presiuni, la
recensământul din 2002 s-au declarat 39.953 valahi şi 4.157 români. Un
număr ridicol de mic şi totuşi mai mare decât cel al românilor din Voivodina
care se bucură de drepturi etnice fireşti. Rezultatele recensământului din 2011
consemnează pentru întreaga Serbie un număr de 29.332 de români sau 0,41%
din populație (față de 34.576 în 2002 — 0,46%), precum și 35.330 de 'vlahi'
sau 0,49% din populație. Potrivit organizațiilor românești din teritoriu,
rezultatele recensământului din 2011 nu reflectă realitatea, estimările
neoficiale indicând un număr cu mult mai mare al etnicilor români, cuprins
între 250.000 și 300. 000 de persoane. Remarcăm modul în care sunt folosite
denumirile români, români din nord-estul Serbiei, români din Voivodina,
vlahi, sârbi cu limba maternă vlaha, determinând voit o confuzie
termonologică, pentru a da credibilitate statisticii recensămintelor. Referitor
la aceste recensăminte ciudăţeniile lor pun în discuţia chiar şi a unor
intelectuali sârbi, obiectivitatea cu care au fost realizate. Astfel istoricul dr.
D.Petrovici într-o lucrare despre valahi nu crede că pot fi mai puţini de
240.000.
O broşură oficială privind minorităţile din Serbia recunoaşte că în ceea
ce îi priveşte pe valahi recensămintele sunt „dătătoare de confuzii şi greu de
explicat din punct de vedere demografic”. Mai scrie că „Vlahii nu sunt
reprezentaţi la nivelul conducerii administrative, nici măcar în Homolie sau
Valea Timocului, unde aceştia sunt majoritari”. În acelaşi buletin editat de
Belgrad [20] se recunoaşte că „membri ai acestei populaţii, fără îndoială, au
caracteristici asemănătoare cu cele româneşti, iar limba şi folclorul conduc
spre varianta originii lor româneşti. Reprezentanţii minorităţii vlahe susţin
originea lor română”. Organizaţiile româneşti au contestat oficial
recensământul din 2002 în faţa guvernului sârb şi OSCE. România a tăcut la
fel ca mai înainte.
39

Gheorghe FLORESCU
IV. Cristea Sandu Timoc [21] cerea într-un memoriu din 26 iulie 1945
către Tito învăţământ şi slujbă religioasă în limba română. Va trimite un
memoriu şi lui Gheorghe Tătărăscu în 1946 şi directorului ziarului Borba din
Belgrad. Iancu lu Moană Simeonovici în „Kâncicătoarea partizănească” din
1946, Zaiceri, la pag 1-3 în Introducere („până-n vorbă”) spune că în război
„Rumunii nu s-au bătut numai pentru slobodă, numai şi ge cultură şi ge scire,
să vorbească şi scrie limba lor fărge frică”. Avusese loc în septembrie 1946 şi
o conferinţă a rumânilor din ocrugul Zaiecear cu care ocazie au vorbit pe
lângă Moană şi Toza Ţucanovici, Radulovici, Dimitrievici, Trochici,
Filipovici etc întocmind şi o listă cu 9 măsuri concrete de a-şi cultiva limba
maternă că „ge mici noi vorbim românieşcie”. Lingvistul Momcilo Savici
scrie la 1967 şi la 1979 că limba acestora este româna. În 1946 ambasadorul
român la Belgrad, Tudor Vianu, care aflase de la un grup de timoceni români
că sunt lipsiţi de dreptul la şcoli, biserici şi cărţi în limba română, a protestat
pe lângă Ministerul Iugoslav de Externe. I s-a răspuns că „în Timoc nu sunt
români“ şi a fost obligat să părăsească Belgradul [22]. Cristea Sandu Timoc
pomeneşte de uciderea pentru vina de a răspândi cărţi româneşti a elevilor de
liceu Drăguţă Sârbulovici din Văiuga, Dumitru Belivache din Kobişniţa şi
Sârbulovici din Gârleana. Iată încă alte cazuri cunoscute de încălcare a
drepturilor românilor în zonă. Prefectura Zaicear prin ordinul 3190/23 martie
1899 interzicea portul căciulii „clăbăţ” bărbaţilor şi „ceapsei” femeilor. Vor
avea loc proteste şi se va îndulci ordinul. Îîn luna mai 30 de românce au plecat
să ceară audienţă fostei regine Natalia (româncă) dar ofiţerii sârbi nu le-au
permis. Episcopul Milentie Vuic de Timoc emite pastorala 765/18 august
1899 prin care publică o listă de nume sârbeşti afişată în biserici şi din care
se obligau preoţii să aleagă nume de botez. Profesorul Nicolici de la liceul din
Negotin este destituit la 1900 pentru că vorbea cu părinţii româneşte. În
dosarul 9695/1909 la Negotin este judecat un preot fiindcă împărţise cărţi
româneşti. Profesorul de filozofie din Alexinaţ, Iovan Ilici (Ion Ilie din
Brestovaţ) este demis şi scos din viaţa civilă în 1912, fiindcă ceruse şcoli şi
biserici de limbă română în Timoc [23]. Dr. Nicolae Lupu ministru ţărănist
cerea premierului sârb Paşici să permită şi românilor şi nu doar sârbilor să
treacă Dunărea în România la munci agricole. La 4 iunie 1935 la Bor are loc
„răscoala cea mare ţărănească” numită „vlaşka buna”. Stepan Radici,
împuşcat în parlamentul din Belgrad în 1928, spunea că e greu de explicat
cum în Croaţia şi Iugoslavia până la finele sec XV limba liturgică şi cărţile în
biserică erau valahe. La 1919 dr. Atanasie Popovici-Furnică, preşedintele
Comitetului Naţional al Românilor din Serbia a prezentat Conferinţei de Pace
de la Paris “Memoriul [24] românilor din Serbia” care exprima (bazându-se
pe principiile wilsoniene) dorinţa românilor din Timoc de a se alipi României.
Iată câteva din cele cuprinse în acest memoriu: Pe o suprafaţă de 12.240 km 2 ,
40

Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor
din Serbia de Nord-Est
adică o treime din Regatul Serbiei (la 1912), judeţele Craina şi Pojarevaţ sunt
locuite de o populaţie aproape în întregime românească, iar în judeţele
Morava şi Timoc locuiesc şi sârbi (mai ales în plasele Zaglavaci şi Timoc).
Se spunea că românii în 1859 reprezentau a noua parte din populaţia statului
sârb, în 1890 erau 149.713, în 1895 erau 159.510, iar la 1900 doar 122.420,
cifră însă contestată pentru că nu e posibil ca în timp ce numărul sârbilor din
cele 4 judeţe a crescut de 4 ori între 1859-1900, al românilor să stagneze. Se
aprecia că la 1919 trebuiau să existe aici 340.000 români. În Pojarevaţ şi
Craina românii reprezentau 80% din populaţie, iar în celelalte două între 20-
30%. Limba românească fusese gonită din biserici, interzisă în şcoli, cărţile
sfinte româneşti arse, legăturile cu România tăiate, circulaţia publicaţiilor
româneşti interzisă. Mitropolitul din Belgrad nu da voie preoţilor la botez să
accepte nume româneşti şi o listă de nume sârbeşti era atârnată în fiecare
biserică, fiind singurele îngăduite. Se cita cazul profesorului Nicolici de la
liceul din Negotin înlocuit doar pentru că a vorbit româneşte cu părinţii şi
prietenii. În 1909, cu dosarul 9695, la Tribunalul din Negotin a fost acuzat un
preot pentru că ar fi propagat românismul prin grai şi împărţind almanahuri
şi cărţi româneşti. Se reda din “Pravda” nr. 375 din 1909, în care autorul unui
articol făcând o excursie la Negotin a avut “simţământul de a călători într-o
ţară străină: ne-am simţit străini. De la Petrovaţ, prin trecătoarea Groniac şi
de acolo până la Zaicear şi Negotin, trecând prin munţii Omole, nu dai decât
peste o mare masă de români”. Se spunea că în aceste judeţe limba sârbă nu
îţi este de folos, că negustorii învaţă limba română şi că ordinele sau
regulamentele administrative din multe plase trebuie să fie tipărite în
româneşte (Bârza-Palanca, Techia etc). Memoriul mai spunea că guvernele
de la Bucureşti i-au îndemnat întotdeauna să nu se răscoale în faţa
nedreptăţilor. Pentru a păstra prietenia Serbiei, Bucureştiul nu a dat curs
cererilor românilor timoceni din 1904, 1906, 1913 de a interveni pe lângă
Belgrad pentru a le îngădui dreptul de a avea şcoală şi biserică românească.
În Serbia erau socotiţi trădători toţi cei care pomeneau de existenţa românilor
în statul sârb. Memoriul spunea că românii timoceni aşteptau de la Conferinţa
de Pace care urma să aşeze Europa după o nouă alcătuire întemeiată pe justiţie
şi pe principiul naţionalităţilor, să le aplice toate acestea şi lor aşa cum şi sârbii
de peste tot cereau alipirea lor la regatul sârb. România la 1919 nu a cerut
explicit Timocul, ci doar atenţiona că ar putea să o facă în cazul că sârbii ar
pretinde Banatul de Vest. Iată ce spunea memoriul României înaintat
Conferinţei de pace: “România ar fi fost îndreptăţită să solicite alipirea la
patria mamă a sutelor de mii de români stabiliţi dincolo de Dunăre în Serbia,
valea Timocului şi a Moravei, ce la rândul lor şi-au păstrat limba, tradiţiile şi
conştiinţa de români. De la frontiera sârbească până la Şiştov, tot malul bulgar
41

Gheorghe FLORESCU
al Dunării este în realitate locuit în mod compact de mai mult de 100.000 de
români pe care nimic nu-i deosebeşte de românii de pe malul stâng al Dunării”
[25]. Funcţiona şi Liga pentru eliberarea românilor din Timoc şi Macedonia
în care activau nume ca Vasile Stroescu, George Murnu, Sever Bocu, T.
Lalescu, Papahagi etc. Şi la Alba Iulia în 30 nov. 1918, la hotel Ungaria s-a
discutat şi problema situaţiei românilor din Timoc şi problema abuzurilor
săvârşite de către armata sârbă de ocupaţie în Banat. [26]O mare de români
este lipsită de cele mai elementare drepturi naţionale. Nici un minut de limbă
română în şcoli, nici un cuvânt românesc în bisericile lor, nici un cuvânt
românesc la televiziunea sau radioul public sârbeşti care să se recepţioneze în
zonă. În acelaşi timp, în Voivodina, la nord de Dunăre este o situaţie net
superioară pentru minorităţi: cei 35.000 români sunt majoritari în doar 17
localităţi, învăţământ în limba română fac în 9 localităţi, în celelalte se
studiază doar limba română facultativ. Ar mai fi loc şi aici de mai bine, dar
este incomparabil cu zona Timocului.
V. După anul 1990 au fost realizaţi câţiva paşi timizi de afirmare a
identităţii etnice a românilor din nord-estul Serbiei pe fondul unei opozitii
totale a autorităţilor sârbe, în diversele lor formule statale, fapt redat elocvent
de încercările de mistificare a realităţii cu prilejul recensământului din
2002[26]. Dar vremurile s-au schimbat, iar cum orice acţie are perchea ei, reacţia,
s-au intensificat şi activităţile româneşti din zonă. În primul rând a
apărut un adevărat apostol al neamului, al credinţei strămoşeşti, preotul Bojan
Alexandrovici, care cu sprijinul autorităţilor bisericeşti din România predică
în limba română, uneori în condiţii care amintesc de sacrificiul primilor
creştini, ale mulţimii de preoţi români prigonţti şi a întemeiat prima biserică
românească la Malainiţa, a îndemnat şi realizat troiţe ale credinţei pe locurile
unde au fost candva biserici româneşti, sub permanenta opresiune a
autorităţilor religioase şi laice sârbe. În prezent s-au înmulţit slujitorii bisricii
româneşti, s-a deschis un Protopopiat ortodox la Negotin, dar s-a accentuat şi
ostilitatea autorităţilor sârbeşti. Cu toata deschiderea organizaţiilor
româneşti din zonă, ale sprijinului ţării mamă, autorităţile sârbe nu
acceptă un dialog real şi obiectiv, din moment ce comisia mixtă
bisercească nu se întruneşte pentru că patriarhia sârba nu participă,
emisiunile la radio şi televiziune în limba română au fost desfiinţate, cât
de firave erau ele, unii lideri ai românilor sunt monitorizaţi şi izolaţi în
acţiunile lor, sunt încurajate dezbinări pe false probleme etnice (vlahirumuni-români)
etc. Toate acestea au fost aduse la cunoştinţa organismelor
europene. Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat în 2008 o
Rezoluţie care se referă în mod special la situaţia românilor din răsăritul
Serbiei şi care reaminteşte principiul enunţat de Convenţia-cadru europeană
pentru protecţia minorităţilor naţionale în sensul că “orice încercare privind
42

Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor
din Serbia de Nord-Est
impunerea identităţii unei personae sau unui grup de persoane este
inadmisibilă”. Documentul constata politica dublului standard faţă de românii
din Voivodina în raport cu cei din Serbia de nord-est. Toate drepturile
conferite pentru românii din Voivodina, în special accesul la slujba religioasă
în limba română, presa şi şcoala în limba română trebuie sa fie acordată şi
românilor din Serbia de nord-est. Reprezentanţii românilor din Timoc încep
să se regăsească sub aceeaşi umbrelă formată din limba română, tradiţiile
strămoşeşti, folclorul românesc inconfundabil, chemarea originilor şi
pământului pe care o menţine istoria comună. Mai mult, problemele
minorităţii naţionale române au fost aduse la cunoştinţa forurilor
internaţionale prin documente cum sunt cele iniţiate în cadrul Comitetului
pentru Drepturile Omului din Negotin sau Reţelei de comitete pentru
drepturile omului din Serbia CHRIS, între care enumerăm: Raportul alternativ
al aplicării Cartei despre limbile minorităţilor sau regionale din Serbia depus
la Consiliul Europei (30 iunie 2007) ;Raportul alternativ al aplicarii Cadrului
conventional pentru apărarea drepturilor minorităţilor naţionale din Serbia
(30 septembrie 2007), depus şi el la Consiliul Europei; întâlniri cu
reprezentanţii forurilor europene, şi contribuţii la Rezoluţia 11528/2008 şi
Recomandării 1845/2008 a Consiliului Europei în urma raportului pe care
Jurgen Herman l-a depus la acest for European; alte documente prezentate
comisarului OEBS pentru minoritati nationale Knut Vollbaek etc.
Crearea în Serbia a Consiliului Naţional al Minorităţii Române cu sediul la
Novi Sad şi crearea Consiliului Naţional al Minorităţii Vlahe cu sediul la Bor
este în spiritul unei politici coerente a guvernului sârb, pe de o o parte de a-i
dezbina pe români şi pe de altă parte a oferi exemple de respectare a normelor
europene în domeniu, în fapt continuând neacceptarea unei realităţi etnice
care se încăpăţânează de secole să reziste tuturor vicisitudinilor. O doamnă,
secretar de stat din Ministerul pentru Drepturile Omului si ale Minoritatilor
de la Belgrad a confirmat prin declaratiile facute că politica de asimilare a
românilor din Valea Timocului continuă. Ea afirma, cu cîţiva ani în urmă, că
vlahii nu sunt români, mai mult că România duce o politică de “românizare”!
Pe acest fond al mistificării realităţii problema etnică a românilor din Serbia
poate deveni o problemă politică, ceea ce în contextul includerii Serbiei în
procesele de aderare la Uniunea Europeană crează dificultăți suplimentare.
Redeşteptarea naţională a românilor din Serbia este de neoprit.
Înţelepciunea celor două ţări, România şi Serbia, cu veleităţi europene este de
a gestiona acest proces pe o zonă a respectării drepturilor minorităţilor,
obligatoriu pe baza principiului reciprocităţii, la standardele din România,
apreciate pe plan internaţional.
43

Gheorghe FLORESCU
O premisă favorabilă ar putea să o constituie conturarea unui model
româno-bulgar în afirmarea drepturilor românilor din Timocul bulgăresc, ca
o bună practică în domeniul minorităţilor din vecinătate a două ţări membre
ale Uniunii Europene. Există însă şi o dificultate majoră, sensibilă atât pentru
zona Balcanilor, cât şi în planul construcţiei europene, generată de atitudinea
Greciei faţă de minorităţi, între care şi faţă de comunităţile aromâne. Este
modelul care incurajează naţionalismul sârbesc, şi mai ales Biserica Ortodoxă
Sârbă.
Problemele actuale ale comunităţii românilor din Valea Timocului sunt
de realizare a unităţii de acţiune, a sprijinului instituţiilor europene pentru
aplicarea unor standarde unice în domeniu, intensificarea colaborării între
structuri asociative şi autorităţi locale de pe ambele maluri ale Dunării,
precum şi sprijinul cel mai eficient care trebuie să vină din partea românilor
din Voivodina, privilegiaţi multe decenii faţă de românitatea din nord-estul
Serbiei.
Iar comunicarea corectă, adecvată ştiinţific şi pe baza deontologiei
profesionale este uşa dialogului constructiv între state vecine, pe care
Dunărea şi minorităţile etnice le unesc, nu le despart în obiectivele
convieţuirii lor paşnice.
NOTE BIBLOGRAFICE:
Cândroveanu, H., “România şi românii din afară”, în Deşteptarea aromânilor,
nr. 5/1997{9,14-p.1}
Cristea Sandu Timoc, Vlahii sunt români, Editura Astra Română, Timişoara
{16, 19-p.53,21-p.22}
Cristea Sandu Timoc, Tragedia românilor de peste hotare, Timişoara, 1996
{23-p.27}
Cucu, V.S., Contribuţii geografice privind unitatea etnică a României, in
Terra, nr.1-2,1992{13-p.22}
Dolha, V. “Totul despre românii din Timoc”, Altermedia.info, 2005
{4,5,6,20,24}
Ilia, C.H., “Suspină românii în Valea Timocului”, in România liberă, 7 august
1991{10,17-p.15,}
Iorga, N., Istoria românilor prin călătorii, Bucureşti, 1981 {7, 22-p.570,}
Iorga, N., Istoria românilor pentru poporul românesc, Chişinău, 1992 {3-
p.6}
Eminescu, Mihai, Românii din afara graniţelor ţării, Ed. Saeculum,
Bucureşti, 1998 {12,18}
Nicolaevici, G.A., Cionchin, I., “Românii de pe Valea Timocului”, in
Cuvântul românesc, Canada, iunie 1933 {2,22-p.6 }
44

Distorsiuni în comunicarea publică despre afirmarea identităţii românilor
din Serbia de Nord-Est
Paiuşan, R., Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Timişoara, 1993
{26-p.129}
Zbuchea, G., Românii timoceni, Editura Mirton, Timişoara, 2002 {1-p.26}
xxx 1918, desăvârşirea unităţii naţionale statale a poporului român, vol. V,
Bucureşti, 1986{25-p.452}
xxx Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Bucuresti,
1986 {8,11-p.439}
Bârsan, A., Europa-harta rutieră, Bucuresti, 1981{15-p.21}
Declaraţia privind drepturile persoanelor care fac parte din minorităţi
naţionale, etnice, lingvistice si religioase, adoptată de Adunarea
Generala a Organizatiei Natiunilor Unite la 18 decembrie 1992
REZUMAT:
Etnia românilor din Serbia convieţuiește în comunități numeroase în
Valea Timocului, în Valea Moravei (nord-estul Serbiei) și în Voivodina, dar
este singura căreia îi sunt aplicate standarde duble asupra exercitării
drepturilor specifice minorităților naționale.
În ultimii ani problematica minorității românești din Serbia, datorită
intensificării comunicării publice şi din exteriorul spaţiului sârbesc a
sensibilizat conștiința politico-istorică din sud-estul Europei și a intrat în
atenția forurilor europene specializate. Comunicarea relevă o serie de
consecințe ale distorsiunilor, mai ales de comunicare publică, în afirmarea
identităţii şi statutului acestei comunităţi româneşti în plan cultural-spiritual,
etno-lingvistic, istoric și politic și sugerează posibile evoluții ale repertoriului
comunicaţional asupra afirmării identitare în contextul integrării europene.
CUVINTE CHEIE: românii din Serbia de nord-est, distorsiuni de
comunicare publică, dublul standard, discurs politico-administrativ, limbă,
cultură şi spiritualitate românească
ABSTRACT:
The Romanian ethnic group lives together with other groups in
numerous communities in the Timoc Valley, the Morava Valley (Northeastern
Serbia) and in Voivoidina, but is the only one that faces a doublestandard
policy regarding the acknowledgement of its rights as a national
minority.
In the recent years, as a result of a more visible public communication
from outside the Serbian space, the political and historical conscience eof the
South-Eastern Euriope has become sensitive to the issue of the Romania
community in Serbia, which has focused the attention of the specialised
45

Gheorghe FLORESCU
European authorities. Communication shows a series of consequences of
distorsions, esoecially in public communication, in the assertion of the
identity and of the status of this Romanian community, at cultural, spiritual,
ethno-linguistic, historical and political levels. It suggests possible evolutions
of the communicational repertoire on asserting one’s identity in the context
of European integration.
KEY-WORDS: Romanians of North-eastern Serbia, distorsions in
public communication, double standard, political and administrative
discourse, Romanian language, culture and spirituality
RÉSUMÉ :
L’ethnie des Roumains de la Serbie vit dans de nombreuses collectivités
de la vallée du Timok, la vallée de la Morava (le nord-est de la Serbie) et en
Voïvodine, mais elle est la seule à laquelle l’on applique des standards doubles
du point de vue de l'exercice des droits spécifiques des minorités nationales.
Au cours des dernières années, la question de la minorité roumaine en
Serbie, en raison de la communication publique accrue dans l’espace
extérieur, a sensibilisé la conscience politique et historique dans l’Europe du
Sud et elle se trouve, à présent, à l'attention des institutions européennes
spécialisées. La communication révèle un certain nombre de conséquences
des distorsions, en particulier au niveau de la communication dans l’espace
public, dans l'affirmation de l’identité et du statut de cette communauté
roumaine dans les développements culturels et spirituels, ethnolinguistiques,
historiques et politiques et suggère des évolutions possibles du répertoire
communicatif de l'affirmation de l’identité dans le contexte de l’intégration
européenne.
MOTS-CLÉS : les Roumains de la Serbie du Nord-Est, distorsions de
la communication publique, standard double, discours politico-administratif,
langue, culture et spiritualité roumaine.
46