Gramatika

MARIA MICLE
G. Ivănescu îi atribuie lui Paul Iorgovici eliminarea în limba literară a
omonimiei dintre singular şi plural, la persoana a III-a, imperfect, deoarece
diferenţierea apare mai întâi în ObservaţIJii de limbăĕ rumâneacăĕ 197 .
• perfectul simplu este un timp viu în subdialectul bănăţean, situaţie
pe care o regăsim şi în varianta scrisă. Nicolae Stoica de Haţeg preferă
folosirea perfectului simplu ca timp al povestirii pentru a dinamiza acţiunea,
faptele relatate, prin punerea lor la un timp apropiat de prezent, momentul
povestirii, implicit plasarea ascultătorului în apropierea evenimentelor. La
acest autor se regăsesc cele mai multe forme arhaice ale perfectului simplu,
caracteristice graiului din sudul Banatului, zona sa de activitate, anume
cele terminate în -ş(u) la persoana I singular, la verbele de conjugarea a
III-a. „Acestea corespund perfectelor sigmatice latine în -si, -xi” 198 : SH: [eu]
înţIJăĕleşi, puşi, p. 234, zişi, p. 209, 235, spuşi, p. 204, 205, răĕmaşi, p. 205,
mă întorşi, p. 213, mă duşi, p. 213, trimişi, p. 264, „dascăl mă puşi”, p. 215,
măĕ râşi, p. 216 măĕ subscrişi, p. 222, înţIJăĕleşi, p. 223, scrişi, merşi, p. 218,
„calu-m luai şi după mine-l traşi”, p. 222; „o găină ferşi, zeamă îi dăĕdei;
au mâncat”, p. 219. Numeroasele exemple întâlnite indică faptul că forma
acesta a perfectului simplu era în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a
celui de-al XIX-lea foarte activă în graiul bănăţenilor. La SH: [eu] fui, p. 61,
191, dăĕdei, p. 205, 209, 291, îl diete, p. 69; auzii, p. 213, „calu-m luai”,
p. 222; „o găină ferşi, zeamă îi dăĕdei; au mâncat”, p. 219; „sus la munte
apucai”, p. 55.
La Diaconovici Loga perfectul simplu este mai puţin folosit decât la
Stoica de Haţeg: „Domniia Ta îmi arăĕtaşi acel onor dă mă chiemaşi” / CDL,
p. 79, „îmi luvaiu această îndrăzneală” / CDL, p. 79, „nu avui noroc” /
CDL, p. 94. Frecvenţa perfectului simplu în Cronica Banatului poate fi
considerată o caracteristică stilistică a autorului care relatează diverse
întâmplări, iar perfectul simplu este la el timpul naraţiunii. Timpurile verbale
predominante la Stoica sunt perfectul simplu şi perfectul compus; mai rar
prezentul, deoarece acestea sunt timpurile povestirii evenimentelor trecute.
• perfectul compus se caracterizează prin folosirea generalizată a formei
nediferenţiate a auxiliarului a avea la perfectul compus indicativ, persoana a
III-a, singular şi plural, au: „Trăilă l-au întrebat ce-ar mânca. El au zis…” /
197
G. Ivănescu, Istoria limbii române, ediţia a II-a, p. 627-628.
198
TDR, p. 262.
88