Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
• prezentul
În majoritatea cazurilor, verbele de conjugarea I şi a IV-a sunt conjugate
la prezent indicativ şi conjunctiv, fără sufixul -ez, -eazăĕ, ca în graiurile de tip
nordic: [ei] lucrăĕ / SH, p. 257; / PI, p. 136; săĕ lucre / SH, p. 57; dar există şi
excepţii: înviazăĕ / PI, p. 142, derivazăĕ / PI, p. 144, însemneazăĕ / PI, p. 134;
Verbul a fi, la prezent ia în scris şi forma specifică graiului bănăţean,
prin compunerea cu formele proclitice de dativ ale pronumelui personal:
„văzându-mă unde mis...” / SH, p. 222, „Din ce sate vis?” / SH, p. 187, mai
puţin folosit decât forma supradialectală sânt: „sânt în Ţarigrad” / SH, p. 302.
La indicativ (şi conjunctiv) prezent opoziţia persoana I singular şi
persoana a II-a singular se realizează la fel ca şi în grai, prin [-n] / [ńĦ] 193 , la
verbul: a spune (spun, spuni); a pune: „ce-i puni în spate” / CDL, p. 13; a
veni: [tu] vini / SH, p. 245; săĕ vini / SH, p. 250.
Se disting în scris şi câteva forme specifice de prezent graiurilor de tip
bănăţean şi transilvănean, precum: mânc, puni, cure.
• imperfectul acordat la pers. a III-a plural apare în toate textele: erau
tot batjocuri” / SH, p. 235; „au întrebuinţat mijlociri celainice, căutând cu
paguba şi scădearea altuia să ajungă la acestea; că luvând bani sau negoţ de
la alţii, erau aşa fără de ruşine, cât tăgăduit-au că au primit, şi nu vreau să
plătească; iară alţii primind o dată de la datoraşii săi ceale împrumutate, mai
încolo îi asupreau ca de iznou să plătească; alţii se zăĕuitau de ceale ce au
fost, alţii au murit, şi următorii nu ştiiau de ceale trecute, sau nu puteau să
arate.” / CDL, p. 260. Diferenţierea la imperfect între singularul şi pluralul
persoanei a III-a nu este generalizată în texte. Se întâlnesc şi formele fără
desinenţa -u, la fel ca în celelalte graiuri şi variante regionale 194 : luva / SH,
p. 188, „copiii zbiera” / SH, p. 219, „ei răĕspundea” / SH, p. 60.
Imperfectul cu terminaţia -u la persoana a III-a, plural este considerată
inovaţie a graiului bănăţean preluată de limba literară, singura păstrată, la nivel
morfologic şi în varianta unică 195 . Se presupune că această inovaţie exista în
graiul bănăţean din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi reprezintă o creaţie
analogică, „făcută după modelul verbului predicativ a avea (ei au) şi, eventual,
al verbelor a da, a sta, a lua, a vrea, a bea, a la, pentru a înlătura omonimia
dintre persoanele 3 singular şi plural ale imperfectului” 196 .
193
TDR, p. 261.
194
Todoran, II, p. 298.
195
G. Ivănescu, Istoria limbii române, ediţia a II-a, Iaşi, Junimea, 2000, p. 627.
196
Ion Gheţie, Mirela Teodorescu, Asupra desinenţei -u a persoanei a III-a plural a indicativului
imperfect. Noi contribuţii, în „Studii şi cercetări lingvistice”, anul XVII (1966), nr. 2, p. 181.
87