Gramatika

MARIA MICLE
formósă şi mai înaltă iastă măestria de a scria” / CDL, p. VI; „căci sânt
unii oameni care, fiind învăţaţi a scria...” / PI, p. 83, 94 (a scria este şi azi
de conjugarea I în subdialectul bănăţean şi în graiul din Oltenia de nordvest
189 ); aceeaşi conjugare o are şi compusul a descria: „pentru a putea
descria aşa precum eu în mine sâmt priveghierea ta” / PI, p. 63; a răĕmânea: /
SH, p. 207, „nimic nu va remânea ţie uitat” / CDL, p. 13; a ţIJinea / CDL,
p. 121, 188. Ion Diaconescu apreciază că „variaţia sufixelor -eá şi -e are
cauze de ordin istoric. Încă din latină, se constată treceri de la o conjugare
la alta, respectiv, de la conjugarea a II-a la a III-a sau invers, de la a III-a la a
II-a. [...] În română, graniţa dintre verbele terminate în -eá şi cele terminate
în -e rămâne deschisă în favoarea unora sau altora” 190 . Şi la alte conjugări
este prezent fenomenul variaţie a încadrării verbelor într-o conjugare sau
alta, de exemplu, verbe care în româna literară unică se află la conjugarea I,
sunt încadrate în epoca veche şi modernă la a IV-a: a scuipi 191 : au scuipit /
SH, p. 224 (formă apropiată de etimonul latin < *scupire, DLR).
Faţă de limba literară actuală unde sunt integrate la conjugarea I, verbele
pătrunse în varianta literară bănăţeană prin filieră germană sunt încadrate la
conjugarea a IV-a, prin ataşarea sufixului -ui sau -ilui: renovi „renova” / SH,
p. 66. Majoritatea acestor verbe provin din germană, (unde aveau terminaţia
-ieren, din care s-a păstrat în română tema verbelor în -ir-) + suf. -ui (adoptirui,
atachirui, avanzirui, bombardirui, confisţIJirui etc.) sau -i(/e)lui (bumbăĕrdăĕlui,
defendăĕlui, expedelui, formăĕlui, puşcăĕlui, pocăĕlui, verbăĕlui).
Modurile personale
Indicativul
Indicativul „se deosebeşte de celelalte moduri prin realizarea tuturor
opoziţiilor temporale şi prin specificul valorii lui modale, ambele având ca
rezultat un grad înalt de frecvenţă” 192 , atât în variantele literare, cât şi în graiuri.
189
Frăţilă, PDR, p. 122, idem, Contribuţii lingvistice, Timişoara, Editura de Vest, 1993, p. 33-34.
Vezi şi Ştefan Giosu, Scria(re) „scrie(re)”, în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, tom. XXXI,
1986-1987 A, Iaşi, p. 243-261.
190
Ion Diaconescu, Infinitivul în limba română, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1977,
p. 111.
191
Acest verb se conjugă în graiul bănăţean după forme specifice, nefolosite în celelalte subdialecte
dacoromâneşti: sàip şi şàip (vezi ALRR. Sinteză, I, h. 129).
192
Daniela Stoianova, Observaţii cu privire la sensurile temporal-aspectuale ale formelor nominale ale
verbului în româna contemporană, în „Studii şi cercetări lingvistice”, anul XLII (1991), nr. 5-6, p. 201.
86