Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
lexicală proprie”; prin limbă comună se denumeşte „stadiul în evoluţia unei
limbi, anterior diferenţierii dialectale” 78 . Pentru ca un idiom natural să fie
considerat limbă, trebuie să aibă cel puţin 3000 de cuvinte 79 .
Dialectul 80 este definit de lingvişti în moduri diferite. J. Marouzeau
consideră dialectul: „un ansamblu de particularităţi în sensul că gruparea lor
dă impresia unui grai distinct de graiurile vecine, în ciuda înrudirii care le
uneşte” 81 , iar pentru Al. Rosetti este „un ansamblu de graiuri diverse, care
prezintă caractere comune mai asemănătoare între ele decât cu alte graiuri
din aceeaşi limbă” 82 .
Pentru ilustrarea realităţii lingvistice româneşti şi evitarea oricărei
confuzii, A. Philippide, S. Puşcariu şi E. Petrovici au introdus în dialectologia
românească termenul subdialect, care să denumească subdiviziunile
lingvistice ale dialectului dacoromân. Fiecare subdialect, la rândul său, este
format din mai multe graiuri 83 .
Graiul este considerat „un aspect particular (local) al limbii întregului
popor, caracterizat printr-un minimum de trăsături specifice, care se
subordonează în mod necesar unui dialect, după cum acesta se subordonează
în mod necesar limbii întregului popor” 84 .
Aşadar, ierarhia termenilor care denumesc idiomurile vorbite de un
popor se prezintă astfel: limbăĕ – dialect – subdialect – grai – şi chiar
subgrai. „Această serie instituie o ierarhie a tipurilor de varietăţi teritoriale
în raport cu amploarea spaţiului pe care îl cuprind, dar mai ales cu
numărul şi natura particularităţilor înregistrate” 85 . Relaţia de subordonare a
dialectelor şi graiurilor faţă de limbă este determinată de faptul că limba are
un caracter naţional, pe când dialectele şi graiurile au un caracter regional.
Având în vedere definirea toturor termenilor aduşi în discuţie mai sus, V.
Frăţilă sintetizează: „Dialectele sunt cele mai mari ramificaţii teritoriale ale
unei limbi, care se caracterizează printr-un număr de trăsături specifice şi
78
DEX, s. v. limbă.
79
Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001, p. 293.
80
Etimologic, dialect provine din fr. dialecte < lat. dialectus < gr. diálektos, aici însemnând „mod de
a vorbi; conversaţie, discuţie; limbaj curent” (cf. Dicţionarului de ştiinţe ale limbii, s.v.).
81
J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique, Paris, 1961, p. 75, apud, Matilda Caragiu
Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1977, p.16.
82
Al. Rosetti, Lingvistica în cercetarea monografică, în „Viaţa românească”, anul XXII (1930), nr.
7-8, p. 76.
83
I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 65.
84
Ibidem, p. 58-59.
85
Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira, 2001, p. 171.
41