Gramatika

MARIA MICLE
O accepţiune puţin diferită a termenului de variantăĕ literarăĕ găsim la Al.
Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, care o situează în contextul mai general al limbii
– sistem complex al comunicării umane, compus din variante coexistente,
care se întrepătrund şi se influenţează reciproc. Prin variantăĕ literarăĕ aceştia
desemnează limba literară însăşi, pusă în opoziţie cu variantele regionale,
adică dialectele şi graiurile, ramificaţii teritoriale ale limbii, cu un registru
funcţional restrâns la comunităţile rurale pe care le reprezintă. Autorii
subliniază că limba literară şi dialectele intră în corelaţie şi interdependenţă,
ca toate componentele sistemului 76 . Această viziune nu intră în contradicţie
cu ceea ce am convenit mai sus că înţelegem prin variantăĕ literarăĕ. Pentru
a preciza mai bine semnificaţia termenului respectiv, am putea să utilizăm
sintagma: variantăĕ literarăĕ regionalăĕ.
Utilă ar putea fi şi construcţia variantăĕ cultivatăĕ, pentru că, de fapt, avem a
face doar cu încercări de cultivare a unor dialecte ori subdialecte şi mai puţin cu
aspecte literare de rostire şi scriere, în accepţiunea modernă a termenului.
5. Dacă analizăm cu obiectivitate structura vechii române literare,
constatăm că ceea ce unii cercetători consideră a fi doar elemente regionale
folosite în scris de cărturarii moldoveni, transilvăneni, maramureşeni,
bănăţeni etc. sunt de fapt norme specifice exprimării culte din aceste zone,
pe care cei ce scriau româneşte le utilizau consecvent. Ei aveau conştiinţa
normelor de tip regional, pentru că le aplicau atunci când efectuau copii
după texte originale redactate în Muntenia sau în alte provincii. Aşadar,
existenţa unor variante cultivate de tip regional în scrierile noastre vechi este
o realitate incontestabilă. Ceea ce ar trebui discutat însă, ar fi terminologia
utilizată de profesorul Ivănescu şi de cei care i-au împărtăşit opiniile cu
privire la teoria dialectelor literare.
Pentru evitarea confuziilor terminologice este necesar să facem
distincţie între termenii fundamentali utilizaţi, pe de-o parte, în cercetările
dialectale şi, pe de altă parte, în studiile de istorie a limbii literare şi de
lingvistică generală. Dealtfel, discuţii privitoare la distincţia limbăĕ – dialect
– subdialect – grai au avut loc în literatura de specialitate. O sinteză în
această privinţă găsim la I. Coteanu 77 , dar şi în alte lucrări.
La modul cel mai general, prin limbăĕ înţelegem: „limbajul unei comunităţi
umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică şi
76
Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., 1971, p. 22.
77
I. Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 58
şi pass.
40