Gramatika

MARIA MICLE
scria în Muntenia, căci ele nu sunt mult mai importante decât cele care apar
chiar astăzi în operele beletristice. Aşadar, limba română literară, în sens
de limbă scrisă, nu a apucat să aibă dialecte literare, deşi tendinţele ei se
îndreptau în această direcţie. Fără îndoială că, dacă procesul de diferenţiere
lingvistică nu s-ar fi accentuat de-abia în secolul al XVIII-lea, ci ar fi fost
viu cu vreo două-trei secole înainte, româna ar fi ajuns să aibă asemenea
dialecte, dar cum tendinţa de diversificare din secolul al XVIII-lea venea în
contradicţie cu creşterea conştiinţei că este necesară o limbă unitară, cum
această tendinţă nu s-a dezvoltat decât timid în limba scrisă şi a fost oprită
de eforturile conştiente făcute încă de la începutul secolului al XIX-lea, ea
nu a dus la despărţirea limbii în dialecte literare” 63 .
În momentul actual, cei mai mulţi dintre lingviştii români acceptă teoria
formării românei literare unice din variante regionale, deşi în manualele
şcolare, încă se afirmă că aceasta are la bază limba vorbită în secolul al
XVI-lea în nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei.
4. După cum afirma I. Gheţie, examinând, în masiva sa carte consacrată bazei
dialectale a limbii române, teoria profesorului ieşean, „ceea ce i se poate reproşa
[…] lui G. Ivănescu este inconsecvenţa terminologică, nu însă şi inventarea
unor variante ale limbii literare” 64 . Într-adevăr, G. Ivănescu, operează cu mai
mulţi termeni, şi anume: dialect literar 65 , grai literar 66 , varietate 67 , grai cult 68 ,
formăĕ literarăĕ dintr-o regiune şi chiar limbi literare: „În definitiv, noi vorbim
de limbi şi în cazul când avem mai multe graiuri populare (dialecte populare
regionale) fără o limbă comună, literară, pe deasupra lor. Cred, deci, că putem
vorbi de limbă şi în cazul dialectelor literare multiple ale unui popor care nu şi-a
creat încă o limbă literară unitară […]” 69 .
Se pare însă că termenul preferat este cel de dialect literar, pentru că
îl găsim în toate lucrările învăţatului român, de la Problemele capitale ale
vechii române literare la Istoria limbii române.
G. Ivănescu era însă conştient de parţiala imprecizie a termenilor pe care
îi utiliza, de aceea afirmă că nu doreşte să impună neapărat un anumit termen,
63
I. Coteanu, op. cit., 1961, p. 37.
64
I. Gheţie, lucr. cit., 1975, p. 71.
65
G. Ivănescu, op. cit., 1947, p. 90 şi pass.
66
Ibidem, p. 89 şi pass.
67
Ibidem, p. 91.
68
Ibidem, p. 120.
69
Idem, Problemele fundamentale ale limbii literare româneşti în ”Iaşul literar”, 1956, nr. 1,
p. 76.
38