Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
iar ponderea lor variază în timp. Concepţia lui G. Ivănescu, privind bazele
dialectale ale românei literare, a fost uneori greşit interpretată, pretinzându-se
că savantul ieşean avansa teoria unei duble baze dialectale: mai întâi
maramureşeană şi apoi una munteană 60 . V. D. Ţâra aduce lămuriri asupra
concepţiei profesorului ieşean, precizând că dialectele literare ale românei
literare vechi, fixate de savantul ieşean, sunt următoarele:
1. cel maramureşean, din textele rotacizante;
2. cel transilvăĕnean, aproape identic cu cel maramureşean, dar fără
rotacism, reprezentat prin unele texte de la 1600 scrise în Transilvania
propriu-zisă;
3. cel din Muntenia şi Transilvania de sud (regiunea Sibiu-Braşov),
atestat în Scrisoarea lui Neacşu (1521), în tipăriturile coresiene etc.;
4. cel din Moldova, cuprins în textele de pe la mijlocul veacului al
XVI-lea;
5. dialectul literar băĕnăĕţIJean, atestat, începând din a doua jumătate a
veacului al XVI-lea, în scrierile din Banat, Ţara Haţegului şi Orăştie” 61 . Mai
târziu, revenind asupra problemei dialectelor literare, G. Ivănescu modifică
această clasificare, afirmând că: „dialectul literar moldovenesc nu se poate
separa net de dialectul literar ardelean şi de cel literar bănăţean decât prin
fapte de vocabular; din punct de vedere al fonetismelor, morfomelor şi chiar
al sintaxei, toate aceste dialecte alcătuiesc o unitate” 62 .
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, odată cu pătrunderea masivă
a elementelor dialectale în limba scrisă, se disting patru dialecte literare:
muntenesc, moldovenesc, ardelenesc şi bănăţean. La nivelul limbii textelor
laice, acestea se vor unifica abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Teoria dialectelor literare nu a fost decât târziu acceptată şi nu de
majoritatea lingviştilor români. Ion Coteanu a respins consecvent acest
punct de vedere, deşi recunoaşte că, în secolul al XVIII-lea, limba vorbită
în provinciile româneşti se diversifică. Potrivit lui, în acel moment, limba
scrisă începe să nu mai reproducă varianta orală a limbii române, respectând
normele impuse prin tradiţia scrisului, tradiţie respectată cu stricteţe mai
mare sau mai mică, în funcţie de cultura celui care scrie. „Dar însuşi faptul
că intelectualii români din secolul al XVIII-lea evită în scris particularităţile
regionale, când pot şi când le cunosc, arată că ar fi exagerat să numim dialecte
literare deosebirile dintre modul cum se scria în Moldova şi modul cum se
60
I. Coteanu, op. cit., 1961, p.39; I. Gheţie, BD, p. 54.
61
Vezi Munteanu, Ţâra, ILRL, p. 47.
62
G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, Junimea, 1980, p. 568-569.
37