Gramatika

MARIA MICLE
limba scrierilor vechi, ei nu ajung la concluzia că putem distinge mai multe
dialecte literare româneşti în perioada respectivă.
Primul cercetător care face o astfel de distincţie a fost Moses Gaster.
Acesta identifică în textele româneşti din veacurile al XVI-lea - al XVIIIlea
trei variante, „corespunzând cu cele trei ţări unde înflorea literatura
română” 56 .
Pornind de la această constatare, dar şi de la opiniile lui A. Philippide,
G. Ivănescu a formulat un punct de vedere cunoscut sub denumirea de
teoria variantelor literare. În cea dintâi lucrare amplă consacrată vechii
române literare 57 , savantul ieşean, întemeindu-se pe analiza aprofundată a
limbii celor mai importante monumente ale scrisului românesc vechi din
toate provinciile istorice, ajunge la concluzia că de la apariţia primelor
texte româneşti până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu am avut
o limbă literară unitară, ci mai multe dialecte literare, care s-au întemeiat
pe subdialecte sau graiuri româneşti distincte: „Nu este adevărat ceea ce
părea a reieşi din Densusianu, că în Ardeal şi Moldova am avut în epoca
veche aceeaşi limbă literară ca şi în Muntenia. Şi nu este adevărat ce
spunea Ibrăileanu, că atât în Moldova cât şi în Muntenia era aceeaşi limbă
literară. El însuşi afirma că fenomenele dialectale care apar atât în limba
din Moldova, cât şi în cea din Muntenia, apar în fiecare din aceste două ţări
în măsură deosebită. Aceasta înseamnă a admite că în fiecare din cele două
ţări erau sisteme lingvistice deosebite, care însă nu s-au putut menţinea tot
timpul în afara influenţei reciproce. La o examinare chiar rapidă a textelor
vechi româneşti se observă norme lingvistice deosebite de la o regiune la
alta, norme lingvistice care sunt valabile într-o regiune vreme de mai multe
secole, în unele cazuri până în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, şi care
se păstrează relativ curate unele faţă de altele. Se observă deci varietăţi
regionale ale limbii literare, care ar trebui numite dialecte literare” 58 .
G. Ivănescu este de părere că româna literară veche a cunoscut la început
doar două mari variante: una de tip nordic, ardelenească, moldovenească,
bănăţeană şi cealaltă de tip sudic, muntenească şi oltenească. Este evident
că variantele literare corespund ca repartiţie teritorială graiurilor populare 59 ,
56
M. Gaster, Introducere la Chrestomaţie românească, I, Leipzig-Bucureşti, 1891, p. LXXXVIII-
XC.
57
G. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii române literare, în „Buletinul Institutului de Filologie
Românească «Alexandru Philippide»” (Iaşi), vol. XI-XII, 1944-1945, p. 1-412.
58
G. Ivănescu, op. cit., 1947, p. 67-68.
59
Ibidem, p. 93.
36