Gramatika

MARIA MICLE
gramaticale, lexicale, fonetice şi ortografice, în felul acesta primind un
caracter supradialectal” 44 .
Profesorul Ştefan Munteanu, insistând asupra caracterului elaborat,
întrucâtva artificial al acestei variante a limbii unui popor, defineşte mai
amplu acest concept, susţinând că „Limba literară este o formă elaborată de
existenţă a limbii comune, naţionale, ea este expresia cea mai desăvârşită,
în sensul că reprezintă o sinteză a dezvoltării şi a posibilităţilor limbii
întregului popor. Fiind legată de tradiţie, ea este mai conservatoare decât
limba populară, mai convenţională, dar şi mai receptivă la inovaţiile impuse
de dezvoltarea economiei, a ştiinţelor şi a tehnicii. Ea este, totodată, un
produs al vieţii culturale a unui popor, ale cărui manifestări spirituale le
exprimă în formele scrisului şi le transmite de la o generaţie la alta” 45 .
În sfârşit, Ion Gheţie, oprindu-se asupra celor mai importante probleme
ale limbii române culte, consideră că „limba literară ar putea fi definită drept
aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte
ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se
caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor
comunităţii căreia se adresează” 46 .
Definiţiile reproduse mai sus au în vedere conceptul de limbă literară
deplin formată, ajunsă la stadiul de instrument al comunicării elevate, cu
un sistem coerent de norme bine fixate, care îi asigură unitate şi stabilitate.
Dacă avem în vedere însă întregul proces de constituire a limbilor literare,
desigur că primele încercări de exprimare cultivată nu întrunesc toate
calităţile proprii limbilor literare propriu-zise. Lipsa unui sistem de norme
unice şi unitare în prima fază de existenţă a oricărei limbi culte determină
apariţia şi coexistenţa, uneori de-a lungul mai multor secole, a unor variante
regionale sau zonale ale limbii unui popor. Astfel de situaţii întâlnim în
cazul exprimării culte germane, al celei italiene şi al limbii române.
2. Terminologia utilizată în literatura de specialitate pentru denumirea
aspectului cultivat al limbii literare, chiar dacă are, în general, aceeaşi
semnificaţie, nu este unitară. Germanii folosesc termenul Kultursprache,
44
P. Dumitraşcu, Vechimea şi etapele principale de evoluţie ale limbii române literare, în „Buletin
ştiinţific” (Baia Mare), seria A, III, 1971, p. 60, apud I. Gheţie, Introducere în studiul limbii române
literare, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 21.
45
Munteanu, Ţâra, ILRL, p. 16.
46
I. Gheţie, op. cit., 1982, p. 21; id., Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 13; id., Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-
1780), Bucureşti, Editura Academiei, 1997, p. 26.
34