Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
Varianta literară bănăţeană păstrează, în continuare, â netrecut la
(cuâ) şi nici nu este influenţată de celelalte variante literare, dar nici nu le
influenţează, această stare de lucruri explicându-se prin faptul că în secolul al
XVII-lea, „literatura pe care o produce, scrisă cu ortografie latino-maghiară,
are un răsunet puţin însemnat dincolo de graniţele provinciei” 24 .
În afara divergenţelor dialectale din perioada veche şi premodernă
a limbii literare, au existat şi multe norme oscilante la nivelul tuturor
compartimentelor limbii. În cazul foneticii, aceste alternanţe se explică prin
influenţa graiurilor asupra exprimării literare din fiecare zonă, deoarece
normele literare erau mai conservatoare în raport cu fonetismele populare,
care au evoluat mai rapid, nefiind constrânse de tradiţia exprimării îngrijite,
în special a celei scrise. De exemplu, în toată perioada veche au alternat
formele de tipul leage cu cele fără diftong, lege; de asemenea, formele cu -u
final păstrat: domnu, omu, cu cele fără -u final.
În morfologie, avem la fiecare formă flexionară câte două sau trei
variante, aşa cum de altfel întâlnim şi în graiurile populare româneşti.
Lexicul, cu excepţia celui din cărţile religioase, prezintă multe elemente
divergente, determinate de influenţa directă a unor limbi străine asupra
graiurilor şi chiar a cărturarilor români din diverse zone. În varianta literară
de tip sudic constatăm o mai puternică influenţă turcă şi neogreacă, în cea
moldovenească este evidentă influenţa rusă şi polonă, în cea transilvăneană
găsim o importantă influenţă maghiară şi germană, iar în textele din Banat
sesizăm influenţa sârbă, dar şi maghiară şi germană.
6. Odată cu unificarea variantelor literare şi crearea limbii române unice
şi unitare pe la 1880, au fost abandonate majoritatea normelor regionale
de tip nordic, care însă rămân ca fenomene de limbă cu valoare expresivă
în operele scriitorilor moldoveni şi transilvăneni. Chiar şi la I. Creangă se
constată preferinţa pentru fenomenele regionale care avuseseră până spre
sfârşitul secolului al XIX-lea valoare de normă literară în variantele nordice.
În acest sens, Vasile D. Ţâra observă: „dacă le analizăm din perspectivă
diacronică, aproape nici unul dintre fenomenele fonetice neliterare azi
existente în scrierile lui I. Creangă n-ar trebui considerate regionalisme sau
arhaisme propriu-zise, pentru că ele apar în textele scriitorilor moldoveni
din epoca veche şi din secolul trecut, până pe la 1870. Unele dintre aceste
24
I. Gheţie, op.cit.,1975, p. 370.
27