Gramatika

MARIA MICLE
• r muiat urmat de timbru labial în sufixele -ar, -tor: agiutoriu, dăĕtăĕtoriu,
măĕrgăĕritariu etc.
Dintre aceste fonetisme, unele sunt generale până la 1780 (Û, în cuvinte
de tipul audzi, dzice), iar altele sunt abandonate mult mai târziu, de exemplu
ĝƵ, în cuvinte de tipul ĝƵoc, a fost abandonat de moldoveni abia pe la 1870,
iar formele: câne, mâne, pâne s-au păstrat în paralel cu câine, mâine, pâine
până în 1953.
Există şi câteva forme morfologice distincte în cele două tipuri de
variante literare. Între acestea se numără: articolul genitival variabil: al, a,
ai, ale, pluralul mâini, forma verbală (el) ştie, adverbul acum, generale în
textele de tip sudic, şi articolul genitival invariabil a, pluralul mânule, forma
flexionară (el) şti şi adverbul acmu (amu), care sunt majoritare în textele de
tip nordic.
Începând din secolul al XVII-lea, se constată o evidentă tendinţă de
diferenţiere a unor variante de tip nordic, cea moldovenească mai ales, în
vreme ce varianta rotacizantă dispare. Varianta rotacizantă dispăruse pe la
1650, însă, după cum spune G. Ivănescu, unele dintre normele acelei prime
forme de exprimare s-au menţinut până astăzi în limba română literară, spre
exemplu pronumele şi adjectivul demonstrativ acesta, acela.
Între variantele literare de tip nordic există şi unele norme divergente care
s-au menţinut în toată epoca veche a scrisului românesc. Astfel, în textele
variantei moldoveneşti găsim frecvent palatalizarea labiodentalei f urmată
de iot, în stadiul Þ (fiu>hiu, a fi>a hi), însă formele palatalizate alternează,
la acelaşi autor şi chiar la aceeaşi pagină, cu cele care s-au menţinut şi până
astăzi. Fără să devină normă a acestei variante literare, se întâlneşte (mai
ales la Neculce) e final neaccentuat sau în interiorul cuvântului, închis
la i: aproapi, săĕ vinim etc. Varianta literară moldovenească manifestă
vădit tendinţa de individualizare datorită „mulţimii şi varietăţii scrierilor
româneşti apărute în Moldova” 23 . Varianta literară moldovenească din
secolul al XVII-lea câştigă în importanţă datorită textelor elaborate de marii
cărturari: Varlaam, Dosoftei, M. Costin, Nicolae Costin, D. Cantemir, Ion
Neculce etc. Prin textele religioase traduse şi tipărite de Dosoftei, această
variantă literară a fost cunoscută şi de celelalte provincii româneşti.
În varianta literară transilvăneană de sud-vest, Û alternează cu z în
cuvintele moştenite din latină şi din substratul autohton (Ûice/zice), ĝƵ cu j
(ĝƵoc/joc), iar alternanţa lui î/îi este mai frecventă (câne/câine).
23
Ibidem, p. 99.
26