Gramatika
MARIA MICLE Paralel, au existat în sintaxa vechii române literare şi construcţii sintactice de tip popular, pe care le găsim mai cu seamă la cronicarii povestitori: Ion Neculce, Grigore Ureche etc., precum şi în unele traduceri religioase, mai cu seamă în psaltiri şi în cărţile de rugăciuni sau de cântece bisericeşti. Odată cu formarea limbii române literare moderne, structura sintactică a acesteia s-a limpezit şi s-a ordonat prin contribuţia marilor scriitori şi cărturari români din secolul al XIX-lea şi al XX-lea. Un rol important l-a avut însă şi influenţa masivă a limbii franceze. Lexic La nivel lexical, constatăm că fondul de bază al vocabularului românesc din epoca veche este, într-o mare măsură, unitar. Un rol foarte important în utilizarea aceluiaşi vocabular în aproape toate scrierile româneşti l-au avut: 1. caracterul unitar al limbii române vorbite în toate zonele; 2. unitatea de credinţă a românilor ortodocşi, cărora le erau destinate în mod explicit toate textele traduse sau tipărite, indiferent de zona în care acestea erau realizate; 3. influenţele externe majore, venite pe cale culturală: slavonă, greacă şi latină. Vocabularul textelor religioase pare a fi cel mai unitar, întrucât aceste scrieri, fiind destinate unui public foarte eterogen din punct de vedere cultural, au fost scrise într-o limbă accesibilă tuturor. În această împrejurare s-a apelat la vocabularul de bază al limbii române în ansamblu şi la o terminologie de origine mai întâi slavă şi greacă, rămasă aproape neschimbată până în zilele noastre. În general aceşti termeni au rămas neschimbaţi în limbajul religios actual: anaforăĕ (nafurăĕ) „prescură” (< v.sl. (a)nafora), antifon(ăĕ) „psalm cântat de două coruri” (< ngr. άντńίφŅωνον, v.sl. antifonŭǠ), blagoiavlenie „binecuvântare” (< v.sl. blagojavlenije), canon „penitenţă” (< v.sl. kanonŭǠ), heruvim (firovim, herovim, hiruvim) „înger” (< v.sl. cheruvimŭǠ), propove(a) danie „propovăduire” (< v.sl. propověĞdanije), idol „idol” (< v.sl. idolŭǠ) etc 19 . În textele laice, influenţele străine sunt mai numeroase şi mai variate, în redactarea acestora fiind utilizat un vocabular uzual la curtea domnească sau în lumea protipendadei din ţările române, unde până la începutul secolului al XIX-lea s-au exercitat puternice influenţe din partea limbilor turcă (acaret, balama, cearşaf, cântar, geam, muşteriu, raft; baclava, cafea, cataif, ciorbăĕ, ciulama, ghiveci, iahnie, iaurt, pilaf, rachiu, sarma, cazan, 19 Alexandra Roman Moraru, în Ion Gheţie (coord.), op. cit., 1997, p. 198-199. 24
DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN farfurie, tavăĕ etc.) 20 şi neogreacă (catastih, dispot, rigăĕ, stemăĕ, vasileu etc.). La cărturarii laici însă găsim şi numeroase împrumuturi din latină, pătrunse uneori prin intermediul maghiarei, germanei sau polonei (Miron Costin, Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei). Iată numai câteva exemple: căĕpitan, formăĕ, grăĕdinar, gubernator, maghistru, pretor, purgaţIJie etc. 5. Examinând cu atenţie limba textelor vechi româneşti, se constată şi existenţa unui număr important de norme fonetice, morfologice şi lexicale divergente, pe care le-au avut în vedere cercetătorii care au identificat existenţa variantelor literare româneşti. Sunt bine cunoscute normele invocate de aceştia pentru delimitarea variantelor literare de tip sudic de cele de tip nordic. După cum afirmă Vasile D. Ţâra, „prin constanţa cu care apar în textele din anumite regiuni, aceste fonetisme pot fi considerate norme ale exprimării îngrijite în zonele respective. Unele dintre ele diferenţiază textele sudice de cele nordice, în vreme ce altele, mai puţin numeroase, permit delimitări şi mai stricte în cadrul celor două mari variante ale limbii scrise” 21 . Fonetică În textele de redacţie munteană, olteană şi sud-est transilvăneană găsim următoarele norme specifice: • prezenţa lui z (< Û): auzi, zilele şi j (< ĝƵ): jos, ajutoriu etc.; • anticiparea elementului palatal în câine, mâine, pâine; • diftongul ea se transformă în a, când urmează după ş, j, r, iar în silaba următoare se află e: grijaşte, sfârşaşte, şarpe, uraşte; • i (< ăĕ), prin asimilaţie în a ridica, a risipi; i (< e) în a citi, din, dintre, nişte; u (< î) în a umfla, a umbla, a umple; ie (< ia) în boier, grăĕieşte, înnoieşte, prieten. Toate aceste transformări se petrec mai ales în textele de tip sudic în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea 22 . În variantele literare de tip nordic: maramureşeană sau rotacizantă, bănăţeană şi moldoveană de nord, se întâlnesc: • africatele Û (< d +¢, īǁ latin): dzăĕcea, dzile, dzise, Dumnedzăĕu şi ĝƵ (< j+o, u latin, dar şi în cuvinte preslave): agiungăĕ, gios, giumăĕtate, giudeţIJu, giupân; • consoanele labiale, fricativa s, africatele ţIJ şi Û rostite dur: iubăĕsc, măĕrg, potopăĕsc; asamăĕnăĕ, audzând, dzâse, puţIJân (paralel apar însă şi formele cu e şi i păstraţi); 20 Munteanu, Ţâra, ILRL, p. 111. 21 Ibidem, p. 72. 22 Ibidem, p. 73, 99. 25
- Page 1 and 2: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN Dedic
- Page 3 and 4: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN DIALE
- Page 5 and 6: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN ACADE
- Page 7 and 8: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN Domnu
- Page 9 and 10: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN CUPRI
- Page 11 and 12: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN ARGUM
- Page 13 and 14: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN turc
- Page 15 and 16: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN I. UN
- Page 17 and 18: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN acest
- Page 19 and 20: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN totu
- Page 21 and 22: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN 4. A
- Page 23: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN • f
- Page 27 and 28: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN Varia
- Page 29 and 30: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN • a
- Page 31 and 32: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN purur
- Page 33 and 34: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN vers
- Page 35 and 36: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN franc
- Page 37 and 38: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN iar p
- Page 39 and 40: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN care
- Page 41 and 42: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN lexic
- Page 43 and 44: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN fost
- Page 45 and 46: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN I. 3.
- Page 47 and 48: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN apana
- Page 49 and 50: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN în t
- Page 51 and 52: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN la mo
- Page 53 and 54: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN I. 4.
- Page 55 and 56: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN I. 5.
- Page 57 and 58: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN iezui
- Page 59 and 60: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN Damas
- Page 61 and 62: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN Din 1
- Page 63 and 64: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN la mu
- Page 65 and 66: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN II. E
- Page 67 and 68: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN n (n
- Page 69 and 70: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN i >
- Page 71 and 72: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN (< ge
- Page 73 and 74: DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN Desin
DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN<br />
farfurie, tavăĕ etc.) 20 şi neogreacă (catastih, dispot, rigăĕ, stemăĕ, vasileu etc.).<br />
La cărturarii laici însă găsim şi numeroase împrumuturi din latină, pătrunse<br />
uneori prin intermediul maghiarei, germanei sau polonei (Miron Costin,<br />
Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei). Iată numai câteva exemple:<br />
căĕpitan, formăĕ, grăĕdinar, gubernator, maghistru, pretor, purgaţIJie etc.<br />
5. Examinând cu atenţie limba textelor vechi româneşti, se constată şi<br />
existenţa unui număr important de norme fonetice, morfologice şi lexicale<br />
divergente, pe care le-au avut în vedere cercetătorii care au identificat existenţa<br />
variantelor literare româneşti. Sunt bine cunoscute normele invocate de aceştia<br />
pentru delimitarea variantelor literare de tip sudic de cele de tip nordic. După<br />
cum afirmă Vasile D. Ţâra, „prin constanţa cu care apar în textele din anumite<br />
regiuni, aceste fonetisme pot fi considerate norme ale exprimării îngrijite în<br />
zonele respective. Unele dintre ele diferenţiază textele sudice de cele nordice, în<br />
vreme ce altele, mai puţin numeroase, permit delimitări şi mai stricte în cadrul<br />
celor două mari variante ale limbii scrise” 21 .<br />
Fonetică<br />
În textele de redacţie munteană, olteană şi sud-est transilvăneană găsim<br />
următoarele norme specifice:<br />
• prezenţa lui z (< Û): auzi, zilele şi j (< ĝƵ): jos, ajutoriu etc.;<br />
• anticiparea elementului palatal în câine, mâine, pâine;<br />
• diftongul ea se transformă în a, când urmează după ş, j, r, iar în silaba<br />
următoare se află e: grijaşte, sfârşaşte, şarpe, uraşte;<br />
• i (< ăĕ), prin asimilaţie în a ridica, a risipi; i (< e) în a citi, din, dintre,<br />
nişte; u (< î) în a umfla, a umbla, a umple; ie (< ia) în boier, grăĕieşte,<br />
înnoieşte, prieten. Toate aceste transformări se petrec mai ales în textele de<br />
tip sudic în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea 22 .<br />
În variantele literare de tip nordic: maramureşeană sau rotacizantă,<br />
bănăţeană şi moldoveană de nord, se întâlnesc:<br />
• africatele Û (< d +¢, īǁ latin): dzăĕcea, dzile, dzise, Dumnedzăĕu şi ĝƵ (< j+o,<br />
u latin, dar şi în cuvinte preslave): agiungăĕ, gios, giumăĕtate, giudeţIJu, giupân;<br />
• consoanele labiale, fricativa s, africatele ţIJ şi Û rostite dur: iubăĕsc, măĕrg,<br />
potopăĕsc; asamăĕnăĕ, audzând, dzâse, puţIJân (paralel apar însă şi formele cu<br />
e şi i păstraţi);<br />
20<br />
Munteanu, Ţâra, ILRL, p. 111.<br />
21<br />
Ibidem, p. 72.<br />
22<br />
Ibidem, p. 73, 99.<br />
25