Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
• forma nediferenţiată a verbelor la modul indicativ, imperfect, persoana
a III-a, singular şi plural: (el, ei) cânta, lucra, mergea, vedea;
• perfectul compus format cu auxiliarul au la persoana a III-a, singular
şi plural: (el, ei) au fost, (el, ei) au mers etc.;
• foarte răspândite sunt formele de viitor construite cu va + conjunctivul
prezent: va săĕ vie; va săĕ spânzure;
• reflexivul cu sens pasiv este întâlnit foarte frecvent: s-au osândit „a
fost osândit”.
Numeroase sunt şi părţile de vorbire neflexibile proprii limbii scrierilor
vechi pe care nu le mai găsim astăzi decât rareori, şi atunci cu o formă
schimbată, în limba literară. Spre exemplu:
• adverbe de tipul: aiave „asemenea”, cândai „poate”, chiar „clar”, încai
„măcar”, tând-tând „când-când”;
• prepoziţiile pre şi supt apar de regulă cu aceste forme;
• conjuncţiile arhaice au „sau”, căĕci căĕ „pentru că”, săĕvai căĕ „măcar că,
deşi” etc. sunt, de asemenea uzuale, în toate variantele literare româneşti.
Trebuie să precizăm însă că, pe lângă formele morfologice menţionate
mai sus, apar, de regulă sporadic, şi forme flexionare care au devenit norme
ale limbii române literare moderne. Acestea apar mai ales în textele de
tip sudic. De altfel, după unificarea limbii române literare, pe la sfârşitul
secolului al XIX-lea, astfel de forme s-au păstrat totuşi în varianta artistică
a acesteia, multe dintre ele menţinându-se însă şi în graiurile dacoromâne.
sintaxa limbii române literare vechi are, de asemenea, o seamă de
construcţii specifice, preluate de-a lungul timpului mai cu seamă din limbile
din care erau traduse ori prelucrate textele în română. Enumerăm doar câteva
dintre caracteristicile structurilor sintactice româneşti din perioada veche:
• dativul adnominal (era nepot lui Traian);
• acordul gramatical după înţeles („căci neamul turcilor sunt mai
înţIJăĕlepţIJi”, Neculce);
• cumulul de conjuncţii („şi încăĕ, căĕci căĕ de multe ori şi voievozii…”,
Constantin Cantacuzino);
• negaţia simplă („nici ştiu, nici pot face”, Constantin Cantacuzino);
• dislocarea sintactică frecventă, care îndeplinea, de fapt, funcţia unei
figuri de stil, cunoscută sub denumirea de hiperbat, o găsim la toţi cronicarii
savanţi (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino etc.),
dar şi la unii dintre cărturarii ecleziastici, cum au fost Varlaam, Dosoftei,
Antim Ivireanul etc.
23