Gramatika

MARIA MICLE
latinităţii propriei limbi şi a nobilei descendenţe, recunoscută, se pare, şi
de unii cărturari străini din acea vreme, precum eruditul călugăr Gilbert
Genebrard – Genebradus, din Auvergne, profesor la Collège Royal din
Paris, care, la 1580, enumera limba valachicae, a doua după italicae, dintre
descendentele limbii latine. Această mărturie este identificată de Eugen
Coşeriu în cartea benedictinului, Chronographiae, libri quator, Paris,
1584 12 .
Fărâmiţarea lingvistică, al cărei produs sunt dialectele unei limbi, nu
ia pretutindeni asemenea proporţii, încât să rupă cu totul unitatea iniţială.
Este firesc, de asemenea, ca unul dintre dialectele unei limbi, favorizat de
condiţii istorice prielnice, să devină la un moment dat nucleul limbii literare
al unui popor, la care să se adauge contribuţiile celorlalte, pentru a rezulta
limba literară unică. Această situaţie este posibilă când graiurile (adesea şi
dialectele) aceleiaşi limbi, cum se întâmplă în cazul românei, sunt diferite
numai din punct de vedere fonetic şi lexical, dar structura gramaticală şi
fondul principal de cuvinte sunt identice.
2. Dacă examinăm teoriile dominante privitoare la formarea limbii române
literare, constatăm existenţa mai multor opinii divergente, determinate, pe
de-o parte, de felul în care au definit cercetătorii respectivi conceptul de
limbăĕ literarăĕ, iar, pe de altă parte, de primele scrieri româneşti în care se
poate identifica începutul procesului de cultivare a limbii naţionale. Chiar
dacă cele mai multe texte româneşti din secolul al XVI-lea au apărut în
Transilvania, există mărturii scrise din aceeaşi perioadă care provin din
celelalte provincii româneşti. Aşadar, am putea admite că procesul de
cultivare a limbii române a început simultan în mai multe centre culturale
româneşti.
În aceste împrejurări, credem că au dreptate cei care susţin că, până
înspre sfârşitul secolului al XIX-lea, româna cultă a avut mai multe variante
regionale, caracterizate prin norme fonetice, gramaticale şi lexicale specifice,
chiar dacă nu întotdeauna aceste variante s-au întemeiat pe subdialectele din
zona în care au funcţionat ca instrumente de exprimare elevată (varianta
literară moldovenească are la bază subdialectul maramureşean, iar varianta
literară munteană s-a întemeiat pe graiul vorbit între Târgovişte şi Braşov),
12
Eugen Coşeriu, Limba română în faţa Occidentului, tradusă de Andrei Avram, Cluj-Napoca, Dacia,
1994, p. 12.
18