Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
eufonie se schimbă cu dânsul, dânsa; p. e: La frate-meu pentru înţIJelepciunea
lui mulţIJi vin a-l cerceta pre el, şi a cere sfat de la dânsul. Pune-se dânsul,
de multe ori şi în loc de el însuşi şi ia însaşi. P. e: Dânsul au fost la noi.
Dânsa au vorbit cu mine. În loc de: el însuşi au fost la noi; ia însaşi au
vorbit cu mine”, cu precizarea explicită că ambele forme, el sau dânsu, se
întrebuinţează numai ca substitut pentru fiinţe umane: „Pronumele făţesc
sau personal pururea se pune în loc de numele vreunei persoane” 296 .
În varianta literară bănăţeană, pronumele personal dânsul a fost atribuit
numai persoanelor, spre deosebire de el, care s-a extins (depreciat) şi asupra
animalelor şi inanimatelor. Prin această caracteristică putem să îi asociem
o valoare minimă de politeţe, fără a fi în dezacord cu însuşi cărturarul,
care nu a distins o categorie a pronumelor de reverenţă. Nu putem avea
pretenţia ca, la data respectivă, Loga să fi identificat tipurile de pronume
stabilite ulterior de lingvişti. În acelaşi timp, textul Epistolariului contrazice
concepţia conform căreia folosirea pronumelui dânsul cu nuanţă de respect
ar fi o inovaţie a limbii literare actuale, ci mai degrabă în prezent asistăm la
o redescoperire şi revalorizare a lui.
Observăm că în Epistolariul său, Loga îl foloseşte foarte des (până
la pagina 263 a textului, dânsu este notat de 48 de ori, dânsa, de 10
ori), substituind numai persoane. În întreg textul am putut identifica un
singur exemplu în care forma de masculin a acestui pronume înlocuia o
non-persoană: „Întâmplându-se să se trimită Scrisórea pe Postă la un Sat
mic departe, atuncea trebue să numim un Oraş, sau alt loc mai de frunte,
ce este aprópe de dânsul, precum Staţia de Posta cea mai de pre urmă, sau
Oraşul cel de lângă dânsul” (Epistolariul, p. 231). Şi în acest exemplu
putem spune că substantivul sat pe care îl substituie poate fi considerat un
substantiv colectiv, desemnând o comunitate de persoane. Femininul dânsa,
înlocuind lucruri este consemnat şi el sporadic: „La întrebarea Domniei
Tale despre vinzarea casii familii nóstre întru acest bun chip te înştiinţez,
cum că toţi noi moşteanii întru aceaia ne-am înţeles şi am hotărât, ca pe
târgul cest viitoriu aceaia casă să o vindem aceluia carele va da pe dânsa
25,000”, (Epistolariul, p. 45). Şi aici putem să considerăm că substantivul
casăĕ nu semnifică un simplu obiect, ci „adăpostul familiei”, despre care
este justificat să se vorbească în mod cuviincios. Un alt context: „Eu alătur
rugăciunile meale cătră acelea, care tótă turma Ta la Scaunul (Prestolul)
celui Prea Înalt le trimite, pre carea cu înţelepciune şi cu mărire o cârmueşti,
296
Ibidem, p. 154.
175