Gramatika

MARIA MICLE
sinonimie perfectă cu el (ea, ei, ele) şi însul (însa, înşii, însele), cel din urmă
fiind folosit în prezent numai precedat de prepoziţiile într(u), dintr(u) 289 . Se
consideră că nici unul dintre aceste pronume nu are capacitatea de a exprima
respectul celui care îl foloseşte, ba chiar, în virtutea acestor considerente,
folosirea lui dânsu poate fi interpretată ca o impoliteţe sau ironie de către
cei care şi-au însuşit corect şi respectă normele gramaticale, adică modelele
lingvistice convenţionale 290 . Argumentul care se aduce de-obicei pentru
neincluderea în cadrul pronumelor de politeţe a lui dânsul, este faptul că
regional, în Moldova, acesta înlocuieşte şi obiectele (inanimatele) 291 , faţă
de care nu se poate spune că suntem politicoşi. Însă, de către persoanele
care sunt mai puţin la curent cu prevederea normei faţă de acest pronume şi
provin din regiuni în care nu se atribuie decât persoanelor, formele dânsul/
dânsa sunt percepute ca fiind o alternativă mai politicoasă decât pronumele
personal propriu-zis el/ea. Noua ediţie a Gramaticii Academiei îi admite
pronumelui dânsul un grad minim de exprimare a politeţii, mai mare decât al
pronumelui personal propriu-zis, el /ea, dar mai mic decât al lui dumnealui /
dumneaei 292 .
Valeria Guţu Romalo crede că interferenţa pronumelui personal dânsul
cu cel de politeţe este o tendinţă recentă a variantei unice, dezvoltată în
cadru oficial, la şedinţe, conferinţe: „Lui dânsul, unii vorbitori îi atribuie o
nuanţă de reverenţă (pe care nu o avea şi continuă să nu o aibă, din punctul
de vedere al normelor limbii literare)” 293 . Despre valoarea sa în limba veche
nu găsim prea multe lămuriri.
Ştim doar că frecvenţa lui în texte creşte începând cu a doua jumătate
a secolului al XVII-lea 294 . Dânsul este menţionat în Gramatica lui Loga
în cadrul pronumelor „făţeşti (personale)” 295 . Cu toate că tratarea acestei
categorii morfologice în lucrarea cărturarului este foarte generală, se face
totuşi precizarea că dânsul are aceeaşi întrebuinţare cu el: „Persóna a treia
el, ia, venind în nescari ziceri de a se pune mai de multe ori, atuncea pentru
289
Alexandru Metea, Limba română esenţială. Fonetică, vocabular, gramatică, Timişoara, Signata,
2001, p. 97.
290
Mariana Costinescu, Normele limbii române literare în gramaticile româneşti, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 17.
291
Vasile Frăţilă, Probleme de dialectologie română, Timişoara, Tiparul Universităţii din Timişoara,
1987, p. 106.
292
GA, I, p. 215.
293
Valeria Guţu Romalo, lucr. cit., 2000, p. 87.
294
Ion Gheţie (coord.), lucr.cit., 1997, p. 329.
295
Constantin Diaconovici Loga, Gramatica românească, ediţie îngrijită de Olimpia Şerban şi Eugen
Dorcescu, Timişoara, Facla, 1973, p. 82.
174