Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
zele, s.f., „(: râvnă)”, „sârguinţă” / CDL, „Cu asemenea zele (: râvnăĕ) şi
această bunătate ai făcut luminării”, p. [III], 5: zel < fr. zele, lat. zelus, DN;
râvnăĕ < râvni < sl. rĭǃvĭǃnovati, MDA.
În scrierile analizate, neologismele sunt glosate în mod constant, ceea ce
înseamnă că autorii ori le foloseau pentru prima dată, ori aveau convingerea
că termenii respectivi nu erau cunoscuţi de majoritatea românilor.
Glosele au însoţit cărţile româneşti vechi, fiind folosite în primele
traduceri în limba română a textelor religiose, pentru a da variante de
traducere sau ca simple adnotări marginale; ulterior această practică a
fost preluată şi de textele laice. Alexandru Gafton propune o tipologie a
gloselor specifice textelor vechi, împărţindu-le în: explicative, completive
şi orientative. Potrivit aceluiaşi cercetător, glosa „aduce necesare corecţii şi
nuanţări, oferă felurite explicaţii lămuritoare şi îmbogăţitoare, toate acestea
în scopul înţelegerii depline a textului, în modul cel mai profund şi real” 280 .
Scriitorii studiaţi de noi explică în text, între paranteze, cuvintele pe
care le consideră puţin cunoscute publicului căruia i se adresează. Paul
Iorgovici ataşează chiar un glosar la finalul lucrării sale. Acest fapt reflectă
transformarea rapidă a limbii prin împrumuturi, dar, în acelaşi timp, denotă
şi absenţa dicţionarelor explicative în limba română, la vremea respectivă.
Mulţimea sinonimelor pentru un termen, introduse în text ca apoziţii
este o modalitate personală a lui Nicolae Stoica de Haţeg de a oferi o
alternativă la obişnuitele glose prezente în scrierile din această perioadă.
Întâlnim totuşi şi la el numeroşi termeni explicaţi în paranteză.
Pentru a evita frecventa folosire a parantezelor, Constantin Diaconovici
Loga introduce explicaţia unui cuvânt considerat puţin cunoscut prin
conjuncţia sau. El foloseşte în Epistolariu chiar şi notele de subsol (vezi
p. IV, V), ceea ce indică modernizarea tehnicilor de redactare şi de inserare
a aparatului critic.
280 Alexandru Gafton, După Luther, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, p. 45.
171