Gramatika

DIALECTUL LITERAR BĂNĂȚEAN
acest punct al dezvoltării societăţii româneşti, modalitatea de exprimare a
oamenilor cultivaţi avea ca sursă principală de inspirare limba vorbită, care
era cea specifică regiunii de provenienţă a fiecăruia. Realităţile lingvistice
ale „elitelor intelectuale” erau foarte asemănătoare cu cele ale populaţiei
neinstruite. În consecinţă, structura românei literare provine dinspre
subdialectele dacoromâneşti, ca sisteme lingvistice teritoriale şi locale,
fiecare aducându-şi propria contribuţie la îmbogăţirea ei. Prin adecvarea
termenilor şi construcţiilor regionale, mai ales la nivel fonologic, limba
literară şi-a sporit inventarul de cuvinte, vocabularul devenind mult mai
expresiv şi variat. Neologismele intră masiv în limba literară odată cu apariţia
realităţilor noi, nenumite în sfera dialectelor (din această perspectivă, dar la
o altă scară, momentul epocii moderne se aseamănă cu cel actual, al invaziei
de cuvinte noi din engleză, care nu au corespondente în română, numai că
atunci nu se împrumuta dintr-o singură limbă, ci din mai multe: franceză,
italiană, greacă, germană etc.).
Limba literară poate fi rezultatul emancipării culturale a unui dialect
(de exemplu, pentru franceză, dialectul din Île de France, pentru italiană,
dialectul toscan). „În general, un dialect devine limbă literară datorită rolului
preponderent pe care provincia în care se vorbeşte îl joacă în viaţa economică,
politică sau culturală a întregii comunităţi lingvistice. Norma comună o
reprezintă în numeroase cazuri dialectul vorbit în regiunea unde se găseşte
capitala (cazul latinei, al francezei sau al englezei). Factorii de ordin cultural
joacă un rol deosebit. Astfel, dialectul toscan, s-a impus drept limbă literară,
începând cu secolul al XIV-lea, datorită prestigiului câştigat de operele
marilor scriitori florentini (Dante, Petrarca, Boccaccio), într-o epocă în care
nu exista în Italia o unitate politică. Limba germană literară s-a constituit pe
baza dialectului saxon, prin influenţa realizată de Biblia lui Luther 11 .
În cazul limbii române, contextul a fost diferit. Centralizarea politică
s-a produs târziu, diversele regiuni au dus multă vreme o viaţă autonomă,
de aceea subdialectul muntean, care părea că se va impune ca limbă literară
scrisă după 1750, a întâmpinat o rezistenţă mai mare şi nu le-a eliminat
pe celelalte variante cultivate româneşti, fiecare aducându-şi contribuţia la
constituirea limbii române literare unice.
Procesul complex de înlocuire a limbii slavone, ca limbă oficială şi de
cult, cu româna, început în secolul al XVI-lea, avea motivaţia conştiinţei
11
J. Vandryes, Le langage. Introduction linguistique à l’histoire, Paris, La renaissance du livre, 1921,
p. 313-316.
17