Gramatika

MARIA MICLE
a societăţii. De aici rezultă că normele nu trebuie concepute ca realizări
statice, ci ele trebuie considerate în perspectiva dinamicii istoriei limbii;
ele se constituie, aşadar, în diacronie, iar îndreptarele şi tratatele academice
consemnează existenţa lor în sincronie” 8 .
Analiza în plan diacronic a faptelor de limbă care au dus la constituirea
limbii literare unice poate oferi o imagine limpede a procesului de formare
a românei culte de la începuturi până astăzi.
Încă din antichitate, în lucrarea sa Cratylos, Platon îşi punea problema
formării cuvintelor greceşti: „dacă acestea au luat naştere natural, prin
imitarea directă a lucrurilor sau prin lege, prin convenţie. Platon nu face
o alegere definitivă, ci sugerează că ar exista o a treia opţiune, că limbajul
ar trebui să reflecte ordinea ideilor” 9 . În încercarea sa de a găsi el însuşi
resorturile interne ale unei limbi perfecte, Umberto Eco ajunge la aceeaşi
concluzie, anume că acestea se mişcă între cele trei posibilităţi mai sus
amintite.
Aplicând această teorie procesului naşterii şi unificării limbii noastre
literare, presupunem că lucrurile au evoluat asemănător: la redactarea
primelor texte în limba română, nu existau norme prestabilite pentru scriere.
Ulterior, scrierile deja existente s-au constituit în modele, pe care tipografii
le-au preluat, le-au adaptat momentului şi abia în secolul al XIX-lea s-a
ajuns la elaborarea şi teoretizarea normelor limbii literare. Exprimarea în
limba literară, mai ales în forma ei scrisă, presupune o selecţie mai atentă a
mijloacelor de exprimare, respectarea anumitor norme, unanim acceptate,
prin care limba dobândeşte unitate şi stabilitate. „Faţă de actul concret
al vorbirii, norma reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde
numai ceea ce are un caracter social, cu eliminarea a tot ce e ocazional,
individual etc.; sistemul, la rândul său, reprezintă un grad mai înalt de
abstractizare lingvistică, reţinând numai elementele comune categoriei
limbii care îndeplinesc o funcţie distinctivă” 10 . Limba literară şi-a îmbogăţit
fondul lexical cu predominanţă prin elemente dialectale, mai ales în epoca
veche, adică până la începutul secolului al XIX-lea, când se delimitează
clar începutul societăţii burgheze şi industriale în ţările române. Până în
8
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române literare, vol. 1, De la origini până la începutul
secolului al XIX-lea, ed. a II-a, Bucureşti, 1971, p. 25.
9
Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Constanţa, Pontica, 1996, p. 9-10.
10 Eugen Coşeriu, Sistema, norma y habla, Universidad de Montevideo, Facultad de humanidades y
ciencias, 1952, p. 167, apud Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, op. cit., 1971, p. 26.
16