Gramatika

MARIA MICLE
- inversiunea între auxiliar şi participiu, dacă predicatul era la un timp
compus,
- inversiunea între subiect (exprimat prin pronume personal sau
substantiv) şi predicatul exprimat printr-un verb la un timp simplu, la forma
interogativă sau exclamativă: „El în negoţitoriia mea cea mică destule
cunoştinţe au adunat; însă nu ştiu [dacăĕ] întrebuinţIJeaze-le el acestea acum
după puterile sale, au ba. Cum eşti Domniia ta cu ajunsul îndestulat? Pórtăĕ-se
după dămăndăciunea şi rânduiala D. Tale? Împlineşte el acurat, şi după
cuget lucrurile lui încredinţate?”, CDL, p. 218.
Aceste inversiuni se folosesc întotdeauna în propoziţiile interogative sau
exclamative: la Constantin Diaconovici Loga, Epistolariu: „Cerceteazăĕ-vă
Dumnezeu cu aceaia bucurie, care o pofteşte inima vóstră”, CDL, p. 154;
„[...] putea-voi să-i încred negoţ de 3000 de fl. [...] , ori fi-va cu sfat, ca să-i
dau negoţ de banii cei pe un timp lung ca acela?” / CDL, p. 40; „Plăĕti-va?”,
„Spusu-ţe-am că-ţi plătesc?” / SH, p. 205
„Că întrebându-mă mânca-voi ceva:
Mânca!
Bea-vii răchie?
Ba!
Dară vin?
Bea!” / SH, p. 221.
Inversiunea auxiliarului cu participiul sau infinitivul verbului de conjugat,
la timpurile compuse şi inversiunea pronumelui cu verbul la timp simplu, în
propoziţiile interogative, exclamative sau în vorbirea indirectă liberă este o
caracteristică a topicii românei literare vechi, inclusiv a variantei bănăţene.
În româna literară veche, interogaţia retorică are drept marcă adverbul
au „oare”, care precede verbul: „Au nu se născu omul gol, slab, lipsit de tótă
ajutorinţa [...]?” / CDL, p. 1; „Au aşa să-ţi petreci viaţa?” / CDL, p. 108. În
multe exemple este însoţit de adverbul doarăĕ: „Au doarăĕ nu ne estă slobod
a spune aceaia ce vrea să vorbească inima?”, p. 140; „Au dórăĕ ţe-ai perdut
creerii? Nu vezi că de abea poţi singur trăi, apoi gândeşti încă să te însori.” /
CDL, p. 111; „au doarăĕ e mai bine cum treeşti acum?” / CDL, p. 118;
„O tu! – au doarăĕ să te mai numesc Eu pre tine că eşti Fica [sic!] mea?” /
CDL, p. 123. În subdialectul bănăţean, lui au cu valoare de adverb îi
corespunde particula o, cu aceeaşi valoare morfologică, iar în limba literară
unică (arareori folosit) ori, pe care îl semnalăm în textul Epistolariului:
„Ori estă aşa?”, p. 102.
106