Momente de Adevar

Momente der Adevar
să-și părăsească locurile. Ca niște săgeți din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le
străpungeau inimile. Acuzația de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere
convingătoare, a aruncat-o asupra lor. „De ce”, întreba el, „îndrăznesc ei să-și propage
rătăcirile?... Pentru câștig, pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?”
„Cu cine credeți voi că vă luptați?” spuse el în cele din urmă; „cu un bătrân pe marginea
mormântului? Nu! Cu Adevărul — Adevărul care este mai puternic decât voi și care vă va
învinge” (Wylie, b.2, cap.13). Spunând acestea, s-a retras din adunare și nici unul dintre
vrăjmașii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată; stindardul adevărului pe care el îl purtase atât
de multă vreme urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie
pentru Evanghelie. Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăției rătăcirii. Wycliffe a
fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din Roma, care deseori, vărsase sângele
sfinților. El nu era orb față de primejdia care-l amenința și ar fi răspuns somației, dacă un atac
de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la
Roma putea totuși comunica prin scris și s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui
reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deși respectuoasă în ton și creștinească în spirit,
a fost o mustrare puternică pentru pompa și mândria scaunului papal.
„Mă bucur în adevăr”, spunea el, „să descopăr și să declar oricărui om credința pe care o
am, și îndeosebi episcopului de Roma, care dacă este, după câte socotesc, dreaptă și sănătoasă,
mi-o va confirma cu multă bunăvoință sau, dacă este greșită, o va corecta. Mai întâi, presupun
că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu.... Eu consider și susțin
ca episcopul Romei, deoarece este locțiitorul lui Hristos pe pământ, să fie legat ca toți ceilalți
oameni de această Lege a Evangheliei. Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în
demnitatea sau în onorurile lumești, ci în urmarea îndeaproape și exactă a lui Hristos în viața
și în manierele Sale.... Hristos, în timpul peregrinării Sale, aici, a fost omul cel mai sărac,
disprețuind și lepădând toată onoarea și demnitatea omenească....
Nici un om credincios n-ar trebui să-i urmeze nici pe papa și nici alți sfinți, decât numai
în acele puncte în care el l-a urmat pe Domnul Isus Hristos; căci Petru și fiii lui Zebedei,
dorind onoruri lumești, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greșit și de aceea în aceste
greșeli ei nu trebuie urmați.... Papa ar trebui să lase pe seama puterii pământești toată
stăpânirea și conducerea vremelnică și în această direcție să meargă și să îndemne întregul
cler; căci Hristos a făcut așa îndeosebi prin apostolii Săi. De aceea, dacă am greșit în vreunul
din aceste puncte, mă voi supune îndreptării cu foarte multă smerenie, și chiar morții, dacă
nevoia cere acest lucru; dacă aș fi putut lucra în propria persoană, după voia sau după dorința
mea, m-aș fi prezentat cu siguranță înaintea episcopului Romei, dar, în mod contrar, Domnul
m-a cercetat și m-a învățat să ascult mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”.
În încheiere spunea: „Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să îl miște pe al nostru papă
Urban al VI-lea, așa cum a început, ca el împreună cu tot clerul lui să-l urmeze pe Domnul
53