Momente de Adevar

Momente der Adevar
Capitolul 4 — Aleşi Mesageri
În mijlocul întunericului care se lăsase pe pământ, în timpul îndelungatei perioade de
supremație papală, lumina adevărului n-a putut fi stinsă cu totul. În fiecare veac au existat
martori pentru Dumnezeu, bărbați care au cultivat credința în Hristos ca singurul Mijlocitor
între Dumnezeu și om, care au socotit Biblia ca fiind singura regulă de viață și care au sfințit
Sabatul adevărat. Cât de mult datorează lumea acestor bărbați, posteritatea nu va ști niciodată.
Au fost marcați ca eretici, motivele lor au fost criticate, caracterele lor au fost calomniate,
scrierile lor au fost interzise, denaturate sau mutilate. Cu toate acestea ei au stat hotărâți și, de
la un veac la altul, au păstrat credința în curăția ei ca o moștenire sfântă pentru generațiile ce
urmau să vină.
Istoria poporului lui Dumnezeu în timpul veacurilor de întunecime care au urmat, datorită
supremației Romei, este scrisă în ceruri, dar rapoartele omenești îi rezervă un spațiu restrâns.
Câteva urme ale existenței lui abia se pot găsi, cu excepția acuzațiilor prigonitorilor. Politica
Romei a fost aceea de a șterge orice urmă de opoziție față de învățăturile sau hotărârile ei. Ea
a căutat să distrugă tot ce era vinovat de erezie, fie persoane, fie scrieri. Expresii de îndoială
sau întrebări cu privire la autoritatea dogmelor papale erau suficiente pentru a pierde viața
bogatului sau a săracului, celui de sus sau de jos. Roma a încercat să distrugă orice raport al
cruzimii ei față de disidenți. Conciliile papale au hotărât ca acele cărți sau scrieri care conțin
asemenea rapoarte să fie date flăcărilor. Înainte de inventarea tiparului, cărțile erau puține la
număr și într-o formă nepotrivită de a putea fi păstrate; de aceea nu se puteau face prea multe
pentru a-i împiedica pe romaniști să-și aducă la îndeplinire scopul.
Nici o biserică dinăuntrul hotarelor jurisdicției Romei n-a fost prea mult lăsată netulburată
ca să se bucure de libertatea de conștiință. De îndată ce papalitatea a câștigat puterea, ea a
întins mâna pentru a-i zdrobi pe toți aceia care refuzau să recunoască dominația ei și, una după
alta, bisericile s-au supus stăpânirii ei.
În Marea Britanie, creștinismul primar prinsese rădăcini foarte de timpuriu. Evanghelia
primită de bretoni în primele veacuri era atunci necoruptă de apostazia romană. Persecuția din
partea împăraților păgâni, care se întinsese chiar și la aceste tărâmuri îndepărtate, a fost
singurul dar pe care primele biserici din Britania l-au primit din partea Romei. Mulți creștini
din Anglia, care au fugit de persecuție, au găsit scăpare în Scoția; de aici adevărul a fost dus
în Irlanda și în toate țările acestea a fost primit cu bucurie.
Când saxonii au invadat Britania, păgânismul a câștigat stăpânire. Cuceritorii n-au
acceptat să fie învățați de sclavii lor, iar creștinii au fost constrânși să se retragă în munți și în
mlaștinile sălbatice. Cu toate acestea, lumina, ascunsă pentru o vreme, a continuat să ardă. În
Scoția, un secol mai târziu, ea strălucea cu o lumină care s-a întins până în țări îndepărtate.
Din Irlanda a venit credinciosul Columba împreună cu colaboratorii lui, care i-au adunat în
jurul lor pe credincioșii împrăștiați pe insula singuratică Iona și au făcut din ea centrul lucrării
35