Momente de Adevar

Momente der Adevar
și plăcut, până când a fost adus păcatul de către primul mare răzvrătit. Satana însuși este
vrăjmașul care-l ispitește pe om la păcat și după aceea îl distruge, dacă poate; iar când este
sigur de victimă, atunci se bucură de ruina pe care a produs-o. Dacă i s-ar îngădui, el ar prinde
tot neamul omenesc în plasa lui. Dacă n-ar fi intervenția puterii divine, nici un fiu sau fiică a
lui Adam n-ar scăpa.
Satana caută să-i învingă pe oameni astăzi, așa cum i-a biruit pe primii noștri părinți,
slăbindu-le încrederea în Creatorul lor și ducându-i la îndoială față de înțelepciunea guvernării
Sale și a dreptății legilor Sale. Satana împreună cu agenții lui Îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind
mai rău decât ei, pentru a-și justifica răutatea și răzvrătirea. Marele amăgitor încearcă să pună
caracterul lui, de o cruzime înfricoșătoare, pe seama Tatălui nostru ceresc, ca el să pară extrem
de nedreptățit prin alungarea din cer, pentru că n-a vrut să se supună unui conducător atât de
nedrept. El prezintă înaintea lumii libertatea de care s-ar bucura sub stăpânirea lui blândă, în
contrast cu robia impusă prin hotărârile aspre ale lui Iehova. În felul acesta, el reușește să
înșele sufletele și să le depărteze de credincioșia lor față de Dumnezeu.
Cât de respingătoare pentru orice emoție de iubire și de milă, și chiar pentru simțul nostru
de dreptate, este învățătura potrivit căreia morții nelegiuiți sunt chinuiți în foc și pucioasă,
într-un iad care arde veșnic; că, pentru păcatele unei vieți pământești scurte, trebuie să suferi
chinul cât va fi Dumnezeu. Totuși, această învățătură a fost mult predicată și este cuprinsă în
multe din crezurile creștinătății. Un doctor în teologie spunea: „Priveliștea chinurilor iadului
va mări fericirea sfinților pe vecie. Când îi văd pe alții, cu aceeași natură, născuți în aceleași
împrejurări, aruncați într-o așa nenorocire, iar ei atât de deosebiți, își dau seama cât de fericiți
sunt”. Un altul folosea aceste cuvinte: „Când hotărârea de condamnare veșnică se execută
asupra făpturilor mâniei, fumul chinului lor se ridică veșnic înaintea făpturilor milei, care, în
loc să ia partea acestor ființe chinuite, spun: «Amin, Aleluia! Lăudați-L pe Domnul!»”
Unde se găsește o astfel de învățătură în paginile Cuvântului lui Dumnezeu? Vor pierde
cei răscumpărați în ceruri toate sentimentele de milă și de compasiune, chiar și sentimentul
obișnuit al omeniei? Sunt transformate oare în nepăsare și stoicism sau în cruzimea fiarei?
Nu, nicidecum; nu aceasta este învățătura Cărții lui Dumnezeu. Aceia care prezintă vederile
exprimate în citatele de mai înainte pot fi oameni învățați și chiar sinceri, dar sunt amăgiți de
sofisticăria lui Satana. El îi călăuzește să folosească greșit unele expresii hotărâte ale
Scripturii, dând limbajului un colorit de amărăciune și de răutate, care-i aparține lui, dar nu
Creatorului nostru. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului,
ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră
cea rea! Pentru ce vreți să muriți?” (Ezechiel 33, 11).
Ce ar câștiga Dumnezeu dacă am admite că El Își găsește plăcerea în a vedea chinurile
veșnice; că El Își găsește plăcere în gemetele, țipetele și blestemele făpturilor care suferă, pe
care El le ține în flăcările iadului? Pot oare aceste gemete îngrozitoare să constituie o muzică
în auzul Iubirii Infinite? Se susține că această pedeapsă de nenorocire nesfârșită asupra celor
340