Momente de Adevar

Momente der Adevar
au reînceput râsul și batjocura. O mare parte din aceia care crezuseră în venirea iminentă a
Domnului și-au părăsit credința. Unii care fuseseră foarte încrezători erau acum atât de răniți
în mândria lor, încât ar fi preferat să dispară din lume. Asemenea lui Iona, ei Îl acuzau pe
Dumnezeu și ar fi ales mai degrabă moartea decât viața. Aceia care-și întemeiaseră credința
pe părerile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-și schimbe din nou
vederile. Batjocoritorii i-au câștigat pe cei slabi și pe cei fricoși de partea lor și toți aceștia s-
au unit, declarând că nu mai aveau de ce să se teamă și nici ce să aștepte. Timpul trecuse și
Domnul nu venise, iar lumea urma să rămână așa cum fusese mii de ani.
Credincioșii sinceri, stăruitori lăsaseră totul pentru Hristos și se împărtășiseră de prezența
Lui ca niciodată mai înainte. Ei dăduseră lumii, după credința lor, ultima avertizare; și
așteptând să fie primiți în scurtă vreme în societatea Domnului lor divin și a îngerilor sfinți,
se retrăseseră într-o mare măsură din societatea acelora care nu primiseră solia. Cu o dorință
profundă se rugaseră: „Vino Doamne Isuse, vino cât mai curând”. Dar El nu venise. Iar acum,
ca să ia din nou povara grea a grijilor vieții și să suporte râsul și batjocura lumii, era o încercare
teribilă a credinței și răbdării lor.
Totuși, această dezamăgire nu a fost atât de mare cum a fost aceea prin care au trecut
ucenicii la prima venire a lui Hristos. Când Isus a intrat triumfal în Ierusalim, ucenicii Săi
credeau că El era gata să urce pe tronul lui David și să-l elibereze pe Israel de apăsătorii lui.
Cu speranța și așteptarea plină de bucurie, se întreceau unul pe altul să dea cinstire Regelui
lor. Mulți își așterneau hainele ca un covor pe calea Lui sau întindeau înaintea Lui ramuri
înfrunzite de palmier. Cu o bucurie plină de entuziasm s-au unit în aclamația: „Osana, Fiul lui
David!” Și atunci când fariseii, tulburați și mâniați de această manifestare de bucurie, i-au
cerut lui Isus să-Și mustre ucenicii, El le-a răspuns: „Dacă aceștia vor tăcea pietrele vor
striga”. (Luca 19, 40). Profeția trebuia să se împlinească. Ucenicii împlineau planul lui
Dumnezeu; cu toate acestea erau condamnați la o dezamăgire cruntă. Doar câteva zile au
trecut și au fost martorii agoniei și morții Mântuitorului, pe care L-au pus în mormânt.
Așteptările lor nu s-au împlinit, nici măcar într-un singur punct, iar speranțele lor au murit o
dată cu Isus. Până când Domnul lor n-a ieșit biruitor din mormânt, ei n-au putut pricepe tot ce
a fost prevestit de profeție, și anume că „Hristos trebuia să sufere, și să învie din morți”.
(Faptele Apostolilor 17, 3)
Cu cinci sute de ani mai înainte, Domnul declarase prin proorocul Zaharia: „Bucură-te,
fiica Sionului, strigă de bucurie fiica Ierusalimului; Iată, Împăratul tău vine; El este drept și
biruitor; smerit, călare pe un asin, pe mânzul unei măgărițe”. (Zaharia 9, 9). Dacă ucenicii șiar
fi dat seama că Hristos mergea la judecată și la moarte, n-ar mai fi împlinit această
proorocie. În același fel, Miller și tovarășii lui au împlinit profeția și au dat o solie despre care
Inspirația prevestise că urma să fie dată lumii, dar ei n-ar fi dat-o dacă ar fi înțeles pe deplin
proorociile care arătau către dezamăgirea lor și către prezentarea unei alte solii ce trebuia
predicată tuturor popoarelor, înainte ca Domnul să vină. Prima și a doua solie îngerească au
256