Momente de Adevar

Momente der Adevar
a fost întemeiată până la moartea lui Hristos. Chiar după intrarea în lucrarea Sa pământească,
Mântuitorul, împovărat de încăpățânarea și nerecunoștința oamenilor, Se putea retrage de la
jertfirea pe Calvar. În Ghetsemani, paharul de amărăciune a tremurat în mâna Sa. El putea
chiar și atunci să-Și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să lase neamul omenesc vinovat
să piară în nelegiuirea lui. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, n-ar mai fi fost răscumpărare pentru
omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Și-a dat viața și cu ultima suflare a strigat „S-a sfârșit”,
atunci împlinirea Planului de Mântuire a fost asigurată. Făgăduința mântuirii făcută perechii
păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăția harului, care până acum existase prin făgăduința
lui Dumnezeu, a fost atunci întemeiată.
În felul acesta moartea lui Hristos — chiar evenimentul pe care ucenicii îl socotiseră ca
fiind nimicirea finală a nădejdii lor — a fost aceea care a asigurato pentru vecie. În timp ce îi
aruncase în cea mai crudă dezamăgire, ea era dovada culminantă a corectitudinii credinței lor.
Evenimentul care-i umpluse de jale și disperare era acela care deschidea ușa nădejdii pentru
orice fiu al lui Adam și în care se concentra viața viitoare și fericirea veșnică pentru toți cei
credincioși ai lui Dumnezeu din toate veacurile.
Planurile milei infinite și-au ajuns împlinirea chiar și în dezamăgirea ucenicilor. În timp
ce inimile lor fuseseră câștigate de harul divin și de puterea învățăturilor lui Isus, care „a vorbit
cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuși, aurul curat al iubirii lor pentru Domnul, era
amestecat de mândrie lumească și ambiții egoiste. Chiar și în camera unde au mâncat Paștele,
în ora aceea solemnă când Domnul lor intrase deja în întunericul din Ghetsemani, „se luptau
între ei, care să fie socotit cel mai mare”. (Luca 22, 24). Gândul lor era la tron, coroană și
slavă, în timp ce chiar în fața lor se afla rușinea, agonia din grădină, sala de judecată și crucea
Calvarului. Mândria inimii lor, setea lor de slavă pământească, era aceea care-i făcuse să se
prindă, cu atâta încăpățânare, de învățătura rătăcită a vremii lor și să treacă neatenți pe lângă
cuvintele Mântuitorului, care arătau natura adevărată a Împărăției Sale și către agonia și
moartea Sa. Și aceste rătăciri au dus la încercarea — dureroasă, dar necesară — care fusese
îngăduită pentru îndreptarea lor. Cu toate că ucenicii înțeleseseră greșit însemnătatea soliei
lor și nu-și dăduseră seama de așteptările lor, predicaseră totuși avertizarea dată de Dumnezeu,
iar Domnul urma să le răsplătească credința și să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie
încredințată lucrarea de predicare, către toate neamurile, a Evangheliei slăvite despre Domnul
lor înviat. Aceasta trebuia să-i pregătească pentru lucrarea în vederea căreia le fusese
îngăduită experiența ce li se păruse atât de amară.
După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus și, începând „de la
Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24,
27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credința s-a aprins. Ei erau „născuți din nou la o nădejde
vie”, chiar înainte ca Isus să li Se descopere. Planul Lui era să le lumineze înțelegerea și să le
prindă credința de „Cuvântul temeinic al profeției”. El dorea ca adevărul să prindă o rădăcină
puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susținut de mărturia Sa personală, ci datorită
dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile și umbrele legii tipice și de către profețiile
219