Momente de Adevar

Momente der Adevar
cu bucurie situația și n-au pierdut timpul lenevind sau cârtind. Cu toate că deseori erau chinuiți
de sărăcie, ei mulțumeau lui Dumnezeu pentru binecuvântările care le erau încă date și-și
găseau bucuria în comuniunea spirituală nestingherită. „Erau conștienți că sunt peregrini și
nu căutau prea mult bunurile pământești, ci își înălțau ochii către cer, țara lor cea mai scumpă,
și își linișteau astfel sufletul” (Bancroft, pt. 1, cap. 12, par. 15).
În exil și în greutăți, dragostea și credința lor se întărea. Ei se încredeau în făgăduințele
Domnului, iar El nu i-a părăsit în timp de nevoie. Îngerii Săi erau lângă ei pentru a-i încuraja
și a-i sprijini. Iar când mâna lui Dumnezeu le-a arătat drumul peste mare, către un pământ
unde și-ar fi putut găsi o țară în care să lase copiilor lor o moștenire prețioasă a libertății
religioase, au pornit întracolo, fără să oscileze, pe calea arătată de Providență. Dumnezeu a
îngăduit să vină încercări peste poporul Lui spre a-l pregăti pentru împlinirea planului Său
minunat față de el. Biserica decăzuse prea mult ca să mai poată fi ridicată. Dumnezeu era gata
să-Și reverse puterea asupra lor, pentru a da lumii altă dovadă că nu îi va uita pe aceia care se
încred în El. El călăuzise evenimentele pentru a provoca ura lui Satana și uneltirile oamenilor
răi, ca slava Sa să crească și să aducă poporul Său într-un loc sigur. Persecuția și exilul urmau
să deschidă drumul libertății.
Atunci când pentru prima oară au fost siliți să se despartă de Biserica Anglicană, puritanii
s-au unit printr-un legământ solemn, ca popor liber al Domnului, „să meargă împreună în
toate căile Lui cunoscute sau pe cale de a fi făcute cunoscut”. (J.Brown, The Pilgrim Fathers,
p. 74). Aici era adevăratul spirit al Reformei, principiul vital al protestantismului. Pentru
motivul acesta au plecat peregrinii din Olanda, pentru a-și găsi un cămin în Lumea Nouă. John
Robinson, pastorul lor, care a fost prevenit în mod providențial să nu-i însoțească, în cuvântul
lui de adio către exilați a spus:
„Fraților, suntem pe cale să ne despărțim pentru multă vreme și Domnul știe dacă voi mai
trăi ca să vă mai văd vreodată fața. Chiar dacă Domnul a hotărât să vă văd sau nu, vă conjur,
înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui binecuvântați, să mă urmați numai atât cât L-am
urmat eu pe Hristos. Dacă Dumnezeu vă va descoperi altceva, prin oricare instrument al Său,
fiți tot atât de gata să-l primiți, precum ați fost totdeauna gata de a primi orice adevăr în timpul
lucrării mele; căci sunt convins că Domnul mai are adevăr și lumină care să izvorască din
sfântul Său Cuvânt. (Martyn, vol. 5, p. 70) În ce mă privește, nu pot deplânge destul starea
bisericilor reformate care au ajuns la stagnare în religie și nu vor merge mai departe decât
instrumentele reformei lor. Lutheranii nu pot merge mai departe decât a văzut Luther ... iar
calviniștii, precum vedeți, rămân fermi acolo unde i-a lăsat marele bărbat al lui Dumnezeu,
care nici el n-a văzut toate lucrurile. Aceasta este o nenorocire pe care nu o putem deplânge
îndeajuns, deoarece ei, cu toate că au fost lumini arzătoare și strălucitoare în vremea lor, totuși
n-au cunoscut toate planurile lui Dumnezeu, însă dacă ar trăi acum, ar fi tot atât de gata să
îmbrățișeze o lumină mai mare decât aceea pe care au primit-o la început.” (D.Neal, History
of the Puritans, vol. 1, p. 269)
181