Momente de Adevar

Momente der Adevar
interesul exclusiv al stăpânilor. Viața muncitorilor agricoli era o viață de muncă neîncetată și
de mizerie gravă; plângerile lor, dacă ar fi îndrăznit să se plângă, erau tratate cu dispreț crunt.
Tribunalele țineau seama totdeauna de plângerile unui nobil împotriva unui țăran, mita era
primită de judecători și cel mai mic capriciu al aristocrației avea putere de lege, în virtutea
acestui sistem de corupție generală. Din impozitele stoarse de la populație de către cei
puternici, pe de o parte, și de către cler, pe de alta, nici jumătate nu intra în trezoreria regală
sau episcopală, ci era risipit în practici imorale. Iar oamenii care îi sărăceau în felul acesta pe
semenii lor erau scutiți de impozite și îndreptățiți prin lege sau uzanță la toate slujbele statului.
Clasele privilegiate numărau o sută cincizeci de mii de oameni și pentru plăcerile lor milioane
de oameni erau condamnați la o viață de deznădejde și degradare” (vezi notele suplimentare).
Curtea regală se dedase luxului și imoralității. Exista prea puțină încredere între popor și
conducători. Neîncrederea era amprenta care se vedea pe toate măsurile conducerii, care erau
privite ca fiind amăgitoare și egoiste. Cu peste o jumătate de secol înainte de timpul
Revoluției, tronul a fost ocupat de Ludovic al XV-lea care, chiar și în acele vremuri grele, s-
a caracterizat ca fiind un monarh nepăsător, lipsit de seriozitate și senzual. Cu o aristocrație
depravată și crudă și cu o clasă de jos ignorantă și sărăcită, cu statul înglodat în datorii, iar
poporul exasperat, nu era necesar un ochi de profet pentru a prevedea un deznodământ teribil
și iminent. Față de avertismentele sfătuitorilor lui, regele obișnuia să răspundă: „Încercați să
faceți ca lucrurile să meargă cât trăiesc eu; după ce voi muri poate veni orice”. Zadarnic se
insista asupra nevoii unei reforme. Vedea relele, dar nu avea nici curajul și nici puterea pentru
a le face față. Nenorocirea care amenința Franța era descrisă foarte bine în răspunsul lui
nepăsător și egoist: „După mine potopul!”
Exploatând gelozia regilor și a claselor conducătoare, Roma i-a influențat să-i țină pe
oameni în sclavie, bine știind că în felul acesta statul va fi slăbit și nădăjduind că pe calea
aceasta îi va înlănțui atât pe conducători, cât și poporul în robia ei. Cu o politică clarvăzătoare,
ea și-a dat seama că pentru a-i înrobi pe oameni cu adevărat trebuie încătușate sufletele lor;
că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavia lor era să nu le dea libertate. De o
mie de ori mai groaznică decât suferința fizică, ce rezulta din procedeele ei, era degradarea
morală. Lipsit de Biblie și lăsat pradă învățăturilor fanatismului și egoismului, poporul era
încătușat în ignoranță și superstiție, cufundat în viciu, încât era cu totul neînstare să se conducă
singur. Dar deznodământul tuturor acestora a fost cu totul deosebit de ceea ce plănuise Roma.
În loc să țină masele în supunere oarbă față de dogmele ei, lucrarea ei a avut ca efect
transformarea lor în necredincioși și revoluționari. Ei au ajuns să disprețuiască romanismul și
pe preoți. Priveau clerul ca fiind părtaș la apăsarea lor. Singurul dumnezeu pe care-l
recunoscuseră era zeul Romei, iar învățătura lui era singura lor religie. Ei priveau lăcomia și
cruzimea Romei ca fiind rodul natural al Bibliei, și ca atare nu doreau să aibă parte de ea.
Roma reprezentase greșit caracterul lui Dumnezeu și pervertise cererile Sale, iar acum
oamenii lepădau atât Biblia, cât și pe Autorul ei. Ea ceruse o credință oarbă în dogmele ei,
sub pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarășii lui au lepădat
174