Momente de Adevar

Momente der Adevar
suprem era dat lui Satana; în timp ce Isus Hristos, personificarea adevărului, a curăției și
iubirii neegoiste, era răstignit.
„Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.” Puterea ateistă
care a condus Franța în timpul Revoluției și domniei terorii a declarat un așa război împotriva
lui Dumnezeu și a Sfântului Său Cuvânt cum lumea n-a mai văzut niciodată. Închinarea la
Dumnezeu a fost interzisă de Adunarea Națională. Bibliile au fost adunate și arse în public,
cu toate manifestările posibile de dispreț. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare.
Instituțiile Bibliei au fost desființate. Ziua de odihnă săptămânală a fost îndepărtată și în locul
ei fiecare a zecea zi a fost destinată hulei și veseliei. Botezul și Cina Domnului au fost
interzise. Iar anunțurile, plasate la vedere în locurile de înmormântare declarau că moartea
este un somn veșnic.
Teama de Dumnezeu a fost declarată a nu fi deloc începutul înțelepciunii, ci începutul
nebuniei. Orice cult religios a fost interzis, în afară de acela al libertății și al patriei.
„Episcopului constituțional al Parisului i-a fost încredințat să joace rolul principal în cea mai
nereușită și scandaloasă comedie care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări naționale.... El
a apărut îmbrăcat în veșmintele preoțești, pentru a declara înaintea convenției că religia pe
care o predicase atâția ani era din toate punctele de vedere o invenție a preoților, care nu avea
temelie nici în istorie și nici în adevărul sfânt. El a tăgăduit în termeni solemni și clari existența
Dumnezeirii, slujirii căreia fusese consacrat, și s-a dedicat pentru viitor adorării libertății,
egalității, virtuții și moralității. Apoi a depus pe masă insignele episcopale și a primit
îmbrățișarea frățească din partea președintelui convenției. Câțiva preoți renegați au urmat
exemplul acestui prelat.” (Scott, vol. I, Pagina. 17)
„Și locuitorii pământului se vor bucura de ei, și se vor veseli; și își vor trimite daruri unul
altuia; pentru că cei doi prooroci îi chinuiseră pe locuitorii pământului”. Franța cea
necredincioasă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu zăcea mort pe străzile ei, iar aceia care urâseră cerințele și restricțiile
Legii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie. Oamenii Îl sfidau pe față pe Regele cerului. Ca și
păcătoșii din vechime, ei strigau: „Ce ar putea să știe Dumnezeu și ce ar putea să cunoască
Cel Preaînalt”. (Psalmii 73, 11)
Cu o îndrăzneală hulitoare, peste putință de a fi crezută, unul dintre preoții noii ordini
spunea: „Dumnezeule, dacă exiști, răzbună-Ți numele ofensat. Te provoc la luptă! Rămâi
tăcut; nu îndrăznești să arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede în existența
Ta?” (Lacretelle, History, vol. 2, p. 309; în Sir Archibald Alison, History of Europe, vol. 1,
cap.10). Ce ecou constituie aceste cuvinte ale întrebării lui Faraon: „Cine este Dumnezeu ca
să ascult de glasul Lui? Eu nu-L cunosc pe Dumnezeu!”
„Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” (Psalmii 14, 1). Iar Domnul declară
cu privire la cei care strică adevărul: „Nebunia lor se va da pe față înaintea tuturor”. (2 Timotei
3, 9). După ce Franța a renunțat la închinarea față de viul Dumnezeu, la „Cel Preaînalt care
170