Momente de Adevar

Momente der Adevar
Melanchton remarca: „În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă pietre noi în evangheliștii
noștri”. (Idem, b. 13, cap. 5)
Toleranța religioasă fusese stabilită legal, iar statele evanghelice s-au hotărât să se
împotrivească violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub anatema impusă de edictul
din Worms, nu i-a fost îngăduit să se prezinte la Speier; dar locul i-a fost ținut de colaboratorii
și prinții pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza în această împrejurare. Nobilul
Frederic de Saxonia, protectorul de altă dată al lui Luther, murise, dar ducele Johan, fratele și
succesorul lui, salutase cu bucurie Reforma și, cu toate că era iubitor de pace, a dovedit o
mare energie și mult curaj în toate problemele legate de interesele credinței. Preoții au cerut
ca statele care primiseră Reforma să se supună fără condiții jurisdicției romane. Reformatorii,
pe de altă parte, pretindeau libertatea care le fusese acordată mai înainte. Ei nu puteau fi de
acord ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o mare bucurie
Cuvântul lui Dumnezeu.
În cele din urmă s-a propus un compromis, și anume că acolo unde Reforma nu se
înrădăcinase, edictul din Worms să fie aplicat cu putere; dar „în statele în care oamenii s-au
îndepărtat de ea și unde nu se puteau conforma ei fără primejdia revoltei, să nu se facă o nouă
reformă, să nu se mai trateze punctele controversate, să nu fie împiedicat serviciul liturghiei
și să nu se îngăduie nici unui romano-catolic să îmbrățișeze lutheranismul.” (Idem, b.13,
cap.5). Această măsură a fost luată de Dietă spre marea satisfacție a preoților și prelaților
papali.
În acest edict se accentua: „Reforma nu mai trebuie să se răspândească ... acolo unde nu
este cunoscută, nici să nu fie întărită pe temelii solide acolo unde există deja”. (Idem, b.13,
cap.5). Libertatea cuvântului urma să fie interzisă. Nu mai era îngăduită nici o convertire. Iar
prietenilor Reformei li se cerea să se supună imediat acestor interdicții și restricții. Speranțele
lumii păreau gata să fie înăbușite. „Restabilirea ierarhiei romane ... urma să readucă vechile
abuzuri” și avea să se găsească ușor o anumită ocazie pentru „distrugerea unei lucrări care și
așa fusese destul de violent zdruncinată de fanatism și neînțelegere”. (Idem, b.13, cap.5)
Atunci când membrii taberei evanghelice s-au întâlnit pentru consultare, se uitau unul la
altul cu spaimă. Întrebarea trecea de la unul la altul: „Ce este de făcut?” Erau în joc marile
probleme ale lumii. Se vor supune conducătorii Reformei și vor accepta edictul? Cât de ușor
ar fi putut reformatorii, în această criză care era cu adevărat amenințătoare, să pornească pe
un drum greșit! Câte motive plauzibile și raționale destul de bune ar fi găsit pentru supunere!
Prinților lutherani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Și același drept a fost acordat
tuturor supușilor care, înainte de aplicarea acestei măsuri, îmbrățișaseră convingerile
reformate. N-ar fi trebuit oare ca acestea să-i mulțumească? Câte primejdii n-ar fi fost evitate
prin supunere! În ce lupte și întâmplări necunoscute i-ar mai fi aruncat împotrivirea? Cine știe
ce ocazii poate aduce viitorul? Să îmbrățișăm pacea; să luăm aminte la ramura de măslin pe
care o flutură Roma și să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea ar fi putut
122