Rugăciune

Rugăciune
uitării binefacerea şi dărnicia; căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea îi plac”. — Comentarii
Biblice ale AZŞ 6:1078.
Ca si patriarhii din vechime, aceia care mărturisesc că-L iubesc pe Dumnezeu ar trebui să
ridice un altar Domnului oriunde îşi înalţă cortul. Dacă a fost vreodată un timp în care
fiecare casă ar trebui să fie o casă de rugăciune, atunci timpul acela este acum. Taţii şi
mamele ar trebui să-şi înalţe adesea inimile către Dumnezeu în cereri umile pentru ei şi
pentru copiii lor. Tatăl, ca preot al familiei, să aşeze pe altarul lui Dumnezeu jertfa de
dimineaţă şi seară, în timp ce soţia şi copiii se unesc cu el în rugăciune şi laudă. Isus va
rămâne cu plăcere într-un astfel de cămin.
Din fiecare cămin creştin ar trebui să strălucească o lumină sfântă. Iubirea ar trebui să se
dea pe faţă în activitate. Ea trebuie să se reverse în toate câte au loc în familie, arătându-se
într-o bunătate profundă şi o comportare duioasă şi neegoistă. Sunt familii unde acest
principiu este trăit, căminuri în care Dumnezeu este adorat şi unde domneşte cea mai curată
iubire. Din aceste case, rugăciunea de dimineaţă şi seară se înalţă la Dumnezeu ca un
parfum plăcut mirositor, iar mila şi binecuvântările Lui se revarsă ca rouă dimineţii asupra
celor plecaţi în rugăciune. — Patriarhi şi profeţi, 144.
Când îl urmaţi pe Hristos, privindu-L ca fiind Autorul şi Desăvârşitorul credinţei voastre,
veţi simţi că lucraţi sub ocrotirea Lui, că sunteţi influenţaţi de prezenta Lui şi că El vă
cunoaşte motivele. La fiecare pas, veţi întreba: „Îi va plăcea lui Isus lucrul acesta? Va fi el
pentru slava lui Dumnezeu?” Rugăciunile voastre să se înalţe spre Dumnezeu dimineaţa şi
seara pentru binecuvântarea şi călăuzirea Sa. Rugăciunea adevărată se prinde de Cel
Atotputernic şi vă dă biruinţa. Pe genunchi, creştinul obţine putere spre a rezista ispitei. —
Mărturii pentru comunitate 4:615, 616.
Când preoţii intrau în locul sfânt dimineaţa şi seara, la timpul când se aducea tămâia pe
altar, jertfa zilnică era gata să fie adusă pe altarul din curtea de afară. Acesta era un timp de
mare însemnătate pentru închinătorii care se adunau la tabernacol. Înainte de a intra în
prezenţa lui Dumnezeu prin slujirea preotului, ei trebuiau să-şi ia timp să-şi cerceteze
stăruitor inima şi să-şi mărturisească păcatele. Ei se uneau în rugăciune tăcută, cu feţele
îndreptate spre sfântul locaş. În felul acesta, cererile lor se înălţau odată cu norul de tămâie,
în timp ce credinţa se prindea puternic de meritele Mântuitorului făgăduit, simbolizat prin
jertfa de ispăşire. Orele rânduite pentru jertfele de dimineaţa şi seara erau socotite ca sfinte
şi au ajuns să fie privite de toată naţiunea iudaică asemenea unui timp hotărât pentru
închinare. Mai târziu, când iudeii au fost împrăştiaţi ca nişte captivi în ţări îndepărtate, la
orele rânduite, ci încă îşi întorceau feţele spre Ierusalim şi îşi înălţau rugăciunile către
Dumnezeul lui Israel, în practica aceasta, creştinii au un exemplu pentru rugăciunea de
dimineaţa şi seara. Deşi condamnă un simplu şir de ceremonii, lipsite de spiritul închinării,
Dumnezeu priveşte cu multă plăcere asupra acelora care-L iubesc şi care se pleacă
17