Rugăciune

Rugăciune
În Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre. El a suferit moartea
nemiloasă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăţiei, „Cel drept, pentru cei nedrepţi”,
ca să ne poată dezvălui iubirea Sa şi să ne atragă la Sine. Iar Domnul spune: „Fiţi buni unii
cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos”
(Efeseni 4, 32). Fie ca Domnul Hristos, viaţa cea divină, să locuiască în voi şi să descopere,
prin voi, acea iubire divină, ce inspiră speranţă în sufletul celor disperaţi şi aduce pacea
cerului în inima celor tulburaţi de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiţia care ni se
impune încă de la început este ca, după ce primim harul Lui, să ne dedicăm lucrării de a le
descoperi şi altora mila şi dragostea Lui.
Singurul element esenţial pentru noi, ca să putem primi şi să putem oferi mai departe
iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaştem dragostea Sa faţă de noi şi să credem în
ca (1 Ioan 4, 16). Satana lucrează folosind toate mijloacele de amăgire de care dispune,
pentru a ne împiedica să înţelegem această iubire. El ne va îndemna să considerăm că
greşelile şi nelegiuirile noastre sunt atât de grave, încât Domnul nu va acorda nicio atenţie
rugăciunilor noastre, nu ne va binecuvânta şi nu ne va mântui. Tot ce putem vedea în noi
înşine este doar slăbiciune, nu există nimic care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, iar
Satana ne spune că nu avem nicio şansa; că nu ne putem corecta defectele de caracter. Când
încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmaşul ne va şopti: „Nu are niciun sens să te rogi; nu
ştii că ai făcut acea fapta rea? Nu ştii că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi ţi-ai călcat
conştiinţa?” Dar noi îi putem răspunde vrăjmaşului: „Sângele lui Hristos, Fiul Lui
Dumnezeu, ne curăţă de orice păcat” (1 Ioan 1, 7). Când simţim că nu ne putem ruga, pentru
că am păcătuit, tocmai atunci este momentul să ne rugăm. Oricât de ruşine ne-ar fi şi oricât
de adânc umiliţi am fi, trebuie să ne rugăm şi să credem. „O, adevărat şi cu totul vrednic de
primit este cuvântul care zice: «Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi,
dintre care cel dintâi sunt eul»” (1 Timotei 1, 15). Iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu nu ne
sunt acordate ca o răsplată pentru faptele noastre. Ele nu îi sunt date celui păcătos datorită
meritelor lui, ci reprezintă un dar oferit pe temeiul neprihănirii desăvârşite a lui Hristos.
Nu trebuie să ne scuzăm păcatul, încercând să micşorăm vinovăţia noastră, ci să
acceptăm gravitatea lui, aşa cum îl consideră Dumnezeu, oricât de teribil ar fi. Numai
Golgota poate descoperi cât de îngrozitor este păcatul. Dacă ar fi trebuit să purtăm povara
vinovăţiei noastre, aceasta ne-ar fi strivit. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru, deşi nu
meritam, El a purtat nelegiuirile noastre. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu „este
credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1, 9).
Ce adevăr măreţ! El rămâne drept faţă de propria Lege, şi totuşi îi îndreptăţeşte pe toţi cei ce
cred în Isus. „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele
rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-şi ţine mânia pe vecie, ci îi place îndurarea” (Mica 7, 18).
224