Rugăciune

Rugăciune
Capitolul 30 — Rugăciunea Domnească*
„Iată dar cum trebuie să vă rugaţi” (Matei 6, 9)
Rugăciunea domnească a fost prezentată de Mântuitorul nostru de două ori: mai întâi
pentru mulţimea care asculta Predica de pe Munte şi a doua oară, câteva luni mai târziu,
doar pentru ucenici. După ce fuseseră plecaţi puţin timp departe de Domnul lor, la
întoarcere, L-au găsit în comuniune cu Dumnezeu. El a continuat să Se roage cu glas tare,
părând că nu observă prezenţa lor. Chipul Mântuitorului era luminat de o strălucire cerească.
Părea că Se află chiar în prezenţa Celui Nevăzut, iar în cuvintele Sale era o putere vie, ca şi
când vorbea faţă în faţă cu Dumnezeu.
Inima ucenicilor care ascultau a fost profund mişcată. Ei observaseră cât de adesea
petrecea Domnul ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. Ziua era foarte ocupat
cu slujirea nenumăraţilor oameni care îi cereau în mod insistent ajutorul şi cu demascarea
teoriilor false şi periculoase ale rabinilor, iar munca aceasta necontenită îl istovea adesea
într-o asemenea măsură, încât mama şi fraţii Lui, şi chiar ucenicii, se temeau că îşi va pune
în pericol viaţa. Totuşi, când Se întorcea de la orele de rugăciune prin care îşi încheia ziua
de muncă obositoare, ei observau că expresia chipului Său era plină de pace şi prezenţa Lui
părea că aduce înviorare. După acele ore pe care le petrecea în fiecare dimineaţă în
comuniune eu Dumnezeu, El le aducea oamenilor lumina cerului. Ucenicii începuseră să
facă o legătură între orele Sale de rugăciune şi puterea cuvintelor şi lucrărilor Lui. Acum, în
timp ce ascultau rugăciunea Lui stăruitoare, se simţeau smeriţi şi plini de respect şi uimire.
Când El a încetat să se roage, convinşi de nevoia lor profundă, ucenicii au exclamat:
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” (Luca 11, 1).
Domnul nu le-a prezentat ucenicilor un nou model de rugăciune. El a repetat ceea ce îi
învăţase deja, ca şi când le-ar fi zis: Trebuie să înţelegeţi ce v-am spus mai înainte. Pentru că
ceea ce v-am învăţat arc o semnificaţie profundă, pe care voi încă nu aţi descoperit-o.
Cu toate acestea, Mântuitorul nu ne limitează obligându-ne să folosim exact cuvintele
Lui. Deoarece S-a identificat cu nevoile oamenilor, El a prezentat idealul Său cu privire la
rugăciune în cuvinte atât de simple, încât să poată fi folosite chiar şi de copilaşi, şi totuşi atât
de cuprinzătoare încât nici cele mai luminate minţi nu vor putea înţelege vreodată pe deplin
semnificaţia lor. Noi suntem învăţaţi să venim înaintea lui Dumnezeu, să-I aducem tributul
recunoştinţei noastre, să-I facem cunoscute dorinţele şi nevoile noastre, să ne mărturisim
păcatele şi să cerem harul Său, potrivit cu făgăduinţa Sa.
„Când vă rugaţi, să ziceţi: «Tatăl nostru»” (Luca 11, 2)
Domnul Isus ne învaţă să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este ruşine să ne
considere fraţii Săi (Evrei 2, 11). Atât de binevoitoare şi de doritoare este inima
Mântuitorului să ne spună bun-venit, ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât aşază, chiar
217