Rugăciune

Rugăciune
egoiste. Ei nu se pot ruga pentru nevoile omenirii sau pentru înălţarea şi edificarea
împărăţiei lui Dumnezeu, cerând putere pentru această lucrare.
Dacă neglijăm privilegiul de a ne aduna pentru a ne întări şi încuraja unul pe altul şi
pentru a-I sluji lui Dumnezeu, vom suferi pierderi. Adevărurile Cuvântului Său îşi vor
pierde claritatea şi importanţa pentru noi. Inima noastră va înceta să fie iluminată şi trezită
prin influenţa lor sfinţitoare şi puterea noastră spirituală va scădea. În relaţiile noastre, între
creştini, pierdem foarte mult prin lipsa de simpatie unul faţă de altul. Cine se izolează de
ceilalţi, pentru a trăi doar pentru sine, nu se află în poziţia în care l-a chemat Dumnezeu.
Cultivarea aptitudinilor noastre naturale de a stabili relaţii sociale ne face capabili să
simţim cu alţii şi constituie mijlocul prin care ne dezvoltăm în slujba lui Dumnezeu.
Când creştinii se adună, pentru a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu şi despre preţioasele
adevăruri ale mântuirii, inima lor se înviorează şi ei se încurajează unii pe alţii. În fiecare zi,
putem învăţa tot mai mult despre Tatăl nostru ceresc, dobândind o nouă experienţă a harului
Său; ca urmare, vom dori să vorbim despre iubirea Lui, iar inima noastră va fi încălzită şi
încurajată. Dacă vom gândi şi vom vorbi mai mult despre Domnul Hristos şi mai puţin
despre noi înşine, vom simţi mai mult prezenţa Sa.
Dacă ne-am gândi la Dumnezeu ori de câte ori vedem dovezile grijii Sale pentru noi,
atunci L-am păstra întotdeauna în gândurile noastre şi am simţi o plăcere deosebită să-I
vorbim şi să-l aducem laudă. Noi vorbim despre lucrurile trecătoare, pentru că ne
interesează. Vorbim despre prietenii noştri, pentru că îi iubim şi împărţim cu ei bucuriile şi
necazurile noastre. Totuşi avem infinit mai multe şi mai mari motive de a-L iubi pe Domnul
Dumnezeu, decât acelea de a-i iubi pe prietenii noştri pământeşti. A-L aşeza pe Dumnezeu
în centrul gândurilor noastre, a vorbi despre bunătatea lui Dumnezeu şi a le spune altora
despre puterea Sa ar trebui să fie pentru noi lucrul cel mai natural din lume. Darurile bogate
pe care le-a revărsat El asupra noastră nu ne-au fost date cu scopul de a ne absorbi atât de
mult gândurile şi iubirea, încât să nu mai rămână nimic pentru Dumnezeu; dimpotrivă, ele ar
trebui să ne reamintească întotdeauna de El şi să ne lege de Binefăcătorul nostru ceresc prin
legăturile iubirii şi ale recunoştinţei. Noi ne ocupăm prea mult de cele de jos. Să ne ridicăm
ochii spre uşa deschisă a Sanctuarului de sus, unde lumina slavei lui Dumnezeu străluceşte
pe faţa Domnului Hristos, care „poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie
de Dumnezeu, prin El” (Evrei 7, 25).
Trebuie să-L lăudăm mai mult pentru „bunătatea Lui şi pentru minunile Lui faţă de fiii
oamenilor” (Psalmii 107, 8). Actele noastre de devoţiune nu ar trebui să constea numai în a
cere şi a primi. Să nu ne gândim în permanenţă la nevoile noastre şi niciodată la
binecuvântările pe care le primim. Noi nu spunem niciodată că am cerut prea mult, dar
suntem prea zgârciţi atunci când trebuie să mulţumim. Primim fără încetare harul lui
Dumnezeu şi, cu toate acestea, cât de puţină recunoştinţă îi arătăm, cât de puţin îl lăudăm
pentru ceea ce a făcut pentru noi.
215