Rugăciune

Rugăciune
stare să îndure încercările care ar veni asupra lor, dacă ar trăi. El ştie dacă vieţile lor ar fi o
binecuvântare sau un blestem pentru ei înşişi şi pentru lume. Acesta este un motiv pentru
care, atunci când prezentăm cu seriozitate cererile noastre, ar trebui să spunem: „Totuşi
facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22, 42). — Divina vindecare, 229, 230.
Când ne rugăm pentru cei bolnavi, trebuie să ne rugăm ca, dacă este voia lui Dumnezeu,
să li se redea sănătatea, iar dacă nu este voia Lui aceasta, atunci să le dea harul prin care să
fie mângâiaţi, iar prezenţa Lui să-i susţină în suferinţa lor. Mulţi care şi-ar putea pune casa
în rânduială, neglijează să facă lucrul acesta, atâta vreme cât au speranţa că vor fi
însănătoşiţi ca răspuns al rugăciunii. Sprijiniţi de această speranţă falsă, ei nu simt nevoia de
a le adresa îndemnuri şi sfaturi copiilor, părinţilor sau prietenilor lor, iar acesta este un mare
rău. Pentru că speră că vor fi vindecaţi prin rugăciune, ei nu îndrăznesc să spună nimic
despre felul în care să fie împărţită proprietatea lor, cum să se poarte de grijă familiei lor şi
nici nu îşi exprimă vreo dorinţă cu privire la lucrurile despre care ar vorbi, dacă s-ar gândi
că vor muri. în felul acesta, asupra familiei şi prietenilor sunt aduse dezastre, deoarece multe
lucruri care ar trebui să fie înţelese sunt lăsate nemenţionate, deoarece ei se tem că a vorbi
despre aceste puncte ar însemna o negare a credinţei lor. Crezând că vor fi însănătoşiţi prin
rugăciune, ei dau greş în a folosi măsurile medicale pe care sunt capabili să le folosească, de
teamă că faptul acesta ar fi o negare a credinţei lor. — General Conference Daily Bulletin,
26 februarie, 1897.
Ne-am unit în rugăciune stăruitoare în jurul patului de suferinţă al bărbaţilor, femeilor şi
copiilor şi am simţit că ne-au fost redaţi din moarte, ca răspuns la rugăciunile noastre
fierbinţi. în aceste rugăciuni, am considerat că trebuie să fim pozitivi şi că, dacă ne
exercitam credinţa, nu trebuia să cerem nimic altceva mai puţin decât însăşi viaţa. Nu am
îndrăznit să spunem: „Dacă lucrul acesta îl va slăvi pe Dumnezeu”, de teamă că astfel am
recunoaşte un fel de exprimare a îndoielii. Am vegheat cu nerăbdare asupra acelora care neau
fost redaţi chiar din pragul morţii. Am văzut că unii dintre cei cărora le-a fost redată
sănătatea, îndeosebi cei tineri, L-au uitat după aceea pe Dumnezeu, au trăit o viaţă
dezordonată, cauzând întristare şi suferinţă părinţilor şi prietenilor lor şi au ajuns să fie o
ruşine pentru aceia care s-au temut să se roage. Ei nu au trăit spre cinstea şi slava lui
Dumnezeu, ci pentru a fi un blestem la adresa Lui, prin viaţa lor vicioasă.
Noi am încetat să ne trasăm calea sau să căutăm să-i aducem Domnului dorinţele noastre.
Dacă viaţa celor bolnavi poate să-I aducă slavă, ne rugăm ca ci să trăiască, totuşi, nu după
cum vrem noi, ci după cum vrea El. Credinţa noastră poate să fie tot aşa de neclintită şi de
temeinică, încredinţându-I dorinţa noastră Dumnezeului cel Atotînţelept, fără o nerăbdare
febrilă, ci cu o încredere deplină. Noi avem făgăduinţa. Noi ştim că El ne ascultă, dacă îi
cerem ceva după voia Sa. — Sfaturi pentru sănătate, 378, 379.
174