Rugăciune

Rugăciune
Viaţa de rugăciune a lui Isus descoperă secretul puterii spirituale — Viaţa
Mântuitorului pe pământ a fost o viaţă de comuniune cu natura şi cu Dumnezeu. In
comuniunea aceasta, El ne-a descoperit secretul puterii spirituale. — Sfaturi pentru sănătate,
162.
Isus Se pregătea pentru lucrări speciale, prin rugăciune — Când Se pregătea pentru o
mare încercare sau o lucrare importantă, Isus Se retrăgea în singurătatea din munţi şi Îşi
petrecea noaptea rugându-Se Tatălui Său. O noapte de rugăciune a precedat alegerea
apostolilor, la fel predica de pe munte, schimbarea la faţă, agonia din sala de judecată,
crucea şi slava învierii.
Noi, de asemenea, trebuie să avem un timp pus deoparte pentru meditaţie şi rugăciune şi
pentru a primi înviorare spirituală. Noi nu preţuim puterea şi eficienţa rugăciunii aşa cum ar
trebui s-o facem. — Divina vindecare, 509.
Natura umană a lui Isus a făcut din rugăciune o necesitate — În timp ce avea natură
umană, El simţea nevoia de putere de ia Tatăl Său. El a ales locuri de rugăciune. Îi plăcea să
aibă legătură cu Tatăl Său în singurătatea muntelui. Sfântul Lui suflet uman era întărit
pentru îndatoririle şi necazurile zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile şi
slăbiciunile noastre, astfel că a devenit un om al rugăciunii, care Îşi petrecea noaptea, cerând
de la Tatăl Său provizii proaspete de putere, pentru a fi întărit şi înviorat pentru îndatoriri şi
încercări. El este exemplul nostru în toate privinţele. El ne este Frate în slăbiciunile noastre,
dar nu prin faptul că a avut aceleaşi patimi ca noi. Pentru că a fost Cel fără păcat, natura Lui
s-a ferit de rău. El a îndurat lupte şi chin sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Lui umană
a făcut din rugăciune o necesitate şi un privilegiu. El a cerut tot ajutorul divin puternic şi
mângâierea pe care Tatăl Său era gata să I le împărtăşească Aceluia care, pentru folosul
omului, a părăsit bucuriile cerului şi şi-a ales căminul într-o lume rece şi nerecunoscătoare.
Hristos a găsit mângâiere şi bucurie în legătura cu Tatăl Său. Aici putea El să-şi descarce
inima de durerile care Îl zdrobeau. El a fost un om al durerii şi obişnuit cu suferinţa.
În cursul zilei, El muncea cu zel să facă bine altora, să salveze oameni de nimicire. Îi
vindeca pe bolnavi, îi mângâia pe cei întristaţi şi aducea bucurie şi nădejde celor disperaţi.
Pe morţi, i-a adus la viaţă. După ce Îşi încheia lucrarea de peste zi, El pleca, seară de seară,
departe de tumultul oraşului şi îngenunchea într-o dumbravă retrasă, în rugăciune fierbinte
către Tatăl Său. Uneori, razele luminoase ale lunii străluceau asupra făpturii Lui aplecate.
Apoi, din nou, norii şi întunericul îndepărtau toată lumina. În timp ce Se găsea aplecat în
rugăciune, rouă şi bruma nopţii se aşezau pe capul şi pe barba Sa. Adesea, El continua cu
cererile Lui pe parcursul nopţii întregi. El este pilda noastră. Dacă ne-am putea aduce aminte
de acest lucru şi l-am imita, am fi mult mai puternici în Dumnezeu.
Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divină, a simţit nevoia de rugăciune, cu cât
mai mult muritorii slabi şi păcătoşi ar trebui să simtă nevoia de rugăciune fierbinte,
constantă! Când a fost atacat de ispita cea mai nemiloasă, Hristos nu a mâncat nimic. El S-a
130