Rugăciune

Rugăciune
Pe măsură ce Neemia se ruga, credinţa şi curajul lui creşteau. Cuvintele lui au prezentat o
mulţime de argumente sfinte. El a arătat către dezonoarea care avea să fie aruncată asupra
lui Dumnezeu, dacă poporul Său, care acum se întorsese către El, avea să fie lăsat în
slăbiciune şi apăsare şi a stăruit de Domnul să-şi împlinească făgăduinţa: „Dacă vă veţi
întoarce la Mine şi dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi
izgoniţi la marginea cea mai îndepărtată a cerului, de acolo vă voi aduna şi va voi aduce
înapoi iarăşi în locul pe care l-am ales, ca să locuiască Numele Meu acolo” (Neemia 1, 9;
Vezi şi Deuteronom 4, 29-31). Această făgăduinţă îi fusese dată lui Israel prin Moise înainte
de a fi intrat în Canaan şi, de-a lungul secolelor, ea rămăsese neschimbată. Poporul lui
Dumnezeu se întorsese acum la El, în pocăinţă şi credinţă, iar făgăduinţa nu avea să rămână
neîmplinită.
Neemia îşi revărsase deseori sufletul în rugăciune în favoarea poporului său. Dar acum,
pe când se ruga, un plan sfânt a luat fiinţă în mintea lui. A hotărât că, dacă va putea primi
consimţământul împăratului şi ajutorul necesar pentru a procura unelte şi materiale, îşi va
asuma personal sarcina reclădirii zidurilor Ierusalimului şi a restatornicirii puterii naţionale
a lui Israel. El I-a cerut Domnului să-i dea trecere înaintea împăratului, pentru ca acest plan
să poată fi împlinit. „Dă, astăzi, izbândă robului Tău”, s-a rugat el, „şi fă-l să capete trecere
înaintea omului acestuia!”
Patru luni de zile a aşteptat Neemia o ocazie favorabilă pentru a prezenta cererea sa
împăratului. În tot acest timp, deşi inima îi era apăsată de durere, el s-a străduit să se poarte
cu voioşie în prezenţa împăratului. În acele săli pline de strălucire şi splendoare, toţi
trebuiau să arate fericiţi şi cu inima liberă. Necazul nu trebuia să-şi arunce umbra pe faţa
niciunuia care venea la împărăţie. Totuşi, în clipele în care se putea retrage, ascuns de
vederea oamenilor, cât de multe erau rugăciunile, mărturisirile şi lacrimile pe care le auzeau
şi la care erau martori Dumnezeu şi îngerii! — Profeţi şi Regi, 628-630.
Neemia şi-a recunoscut păcatele personale în rugăciunile lui — Neemia nu a spus că
numai Israel păcătuise, ci a recunoscut plin de pocăinţă că el şi casa tatălui său păcătuiseră.
„Te-am supărat”, spune el, aşezându-se în rândul acelora care îl dezonoraseră pe Dumnezeu,
pentru că nu rămăseseră neclintiţi de partea adevărului....
Neemia s-a umilit înaintea lui Dumnezeu şi a acordat slava cuvenită Numelui Său. Tot
aşa a făcut şi Daniel în Babilon. Să studiem rugăciunile acestor oameni. Ele ne învaţă că
trebuie să ne umilim şi să nu ştergem niciodată linia de separare dintre poporul lui
Dumnezeu, care respectă poruncile, şi aceia care nu au niciun respect pentru Legea Sa. —
Comentarii Biblice ale AZŞ 3:1136.
Neemia s-a rugat cu siguranţa că Dumnezeu va împlini făgăduinţele Sale — Prin
credinţă, Neemia s-a prins cu putere de făgăduinţa divină şi a pus la piciorul tronului harului
rugăciunile lui, cerând ca Dumnezeu să susţină cauza poporului Său pocăit, să refacă
puterea lui şi să zidească locurile lui devastate. Când poporul Său se despărţise de El,
112