Rugăciune

Rugăciune
Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul şi pentru a respinge valul
răului. Deşi a venit la oameni ca mustrător al păcatului, totuşi solia lui oferea balsamul de
Galaad sufletelor bolnave de păcat ale celor care doreau să fie vindecaţi.
Când Ilie l-a văzut pe Israel afundându-se din ce în ce mai mult în idolatrie, sufletul său a
fost îndurerat şi indignarea l-a cuprins. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. Îl
eliberase din robie şi îi dăduse „pământurile neamurilor.... ca să păzească poruncile Lui şi să
ţină legile Lui” (Psalmii 105, 44.45). Dar planurile pline de îndurare ale lui lehova erau
acum aproape uitate. Necredinţa îl despărţea cu repeziciune pe poporul ales de Izvorul
puterii lui. Când a văzut această apostazie, din locuinţa lui retrasă de la munte, Ilie a fost
copleşit de amărăciune. Cu groază în suflet, el L-a implorat pe Dumnezeu să oprească
poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită pedepse, dacă este
nevoie, ca să poată fi determinat să vadă în adevărata lumină îndepărtarea lui de Cer. El
dorea să-i vadă pe israeliţi aduşi la pocăinţă înainte ca ei să ajungă atât de departe în
nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul.
Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările şi avertizările
nu-l aduseseră pe Israel la pocăinţă. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească
prin judecăţi. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, rouă şi
ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura şi că pământul era
îmbogăţii şi făcut să rodească din belşug prin energia creatoare a soarelui, blestemul lui
Dumnezeu avea să cadă greu asupra ţării întinate. Seminţiilor apostaziate ale lui Israel
trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări pământeşti.
Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă şi nu-L vor recunoaşte ca izvor al
tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie. — Profeţi şi regi, 119,
120.
Temerea de Dumnezeu era din ce în ce mai puţină în Israel. Dovezile blasfematoare ale
idolatriei lor oarbe se vedeau în mijlocul Israelului lui Dumnezeu. Nu era nimeni care să
îndrăznească să-şi rişte viaţa pentru a se împotrivi pe faţă idolatriei blasfematoare care
predomina. Altarele lui Baal şi preoţii lui Baal care aduceau jertfe soarelui, lunii şi stelelor
atrăgeau atenţia pretutindeni. Ei aveau temple şi dumbrăvi consacrate, unde se aflau obiecte
de închinare făcute de mâini omeneşti. Binefacerile pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor
nu îl determinau să aducă nicio mulţumire Dătătorului. Ei atribuiau favorii zeilor lor toate
binecuvântările Cerului, izvoarele, pâraiele, rouă şi ploaia care înviorau pământul şi făceau
câmpurile lor să aducă roade abundente.
Sufletul credincios al lui Ilie era îndurerat. El a fost cuprins de indignare şi gelos pentru
slava lui Dumnezeu. El a văzut că Israel era cufundat într-o apostazie îngrozitoare. Ilie a fost
copleşit de uimire şi de durere, văzând apostazia poporului, în timp ce îşi aducea aminte de
lucrurile cele mari pe care Dumnezeu le făcuse pentru aceşti oameni. Totuşi cei mai mulţi
uitaseră toate aceste lucruri. El a mers înaintea lui Dumnezeu cu sufletul plin de suferinţă şi
101