Magarul lui Buridan

XXV. MĂGARUL LUI BURIDAN
Ipoteza noastră că Virusul este Dumnezeul la care se închină, pe bună dreptate Omenirea,
poate fi privită și analizată din două perspective:
– de la nivelul microcosmic al celulei, prin prisma matematicianului Roger Penrose 1 potrivit
căruia un obiect fizic (celula + virusul n. n.) poate modela lumea materială (aceasta putând fi
virtuală pe un computer inteligent) 2 ; Dr. Nick Bostrom sugerează că ființe aparținând unei
rase de descendenți ai noștri, foarte evoluați, ar putea fi în spatele „încarcerării noastre
digitale”. Aceste ființe ar putea utiliza realitatea virtuală pentru a simula un timp din trecut
sau pentru a recrea modul în care au trăit strămoșii lor îndepărtați.
– de la nivelul macrocosmic al omului, sub forma unei civilizații extraterestre de tip Borg 3
care cucerește lumea noastră și o modifică pentru a se regenera.
Și doctrina Zen, prin precizările lui Shunryu Suzuki din cartea ”Brațele râului se revarsă în
întuneric. Comentarii la Sandokai” ne vorbește de o lume a non-dualului (a virusului), modelată de
ARN, ce s-ar afla în spatele realității vizibile, creată de celulă, și care este o lume a dualității,
conformă cu ADN-ul.
Din cea de-a doua perspectivă putem privi Omul ca pe un hard pe care o civilizație de tip
Borg a pus două sisteme de operare, unul reprezentat de ADN-ul băștinașilor Terrei (un fel de
Widows), și altul reprezentat de genomul lor, care este de tip ARN (un fel de Linux), considerat
superior și cu consum redus de resurse. La naștere, se instalează automat ADN-ul (”Windows-ul”)
și este necesară practicarea uneia dintre căile spirituale, dezvoltate de civilizația de tip Borg și
transmise în secret, numai pe cale orală, pentru a instala, alături de ”Windows” (ADN) și numai
într-o primă fază, sistemul de operare ”Linux” (ARN-ul). În a doua fază se face înlocuirea completă
a sistemului de operare ADN cu sistemul de operare ARN. Operația este complexă și periculoasă
pentru că nereușita poate duce la nebunie. De aici necesitatea unei purificări perfecte (curățarea de
resturi ale ADN-ului) și a prezenței, doar în această etapă, a unui guru, adică a unei persoane care a
reușit cu succes schimbarea Sistemului de Operare. De aici expresia ”a doua oară născut” întâlnită
în mituri și în doctrinele spirituale, dar și precizarea din Deuteronom 30: 2, 3, 4, unde se spune:
”dacă te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău (vei instala Sistemul de operare ARN) și
dacă vei asculta de glasul Lui din toată inima ta și din tot sufletul tău, tu și copiii tăi, potrivit cu tot
1 Vezi cartea ”Incertitudinile rațiunii, umbrele minții”.
2 Rich Terrile spune ca, folosind legea lui Moore, care prevede ca puterea de calcul se dubleaza aproximativ
la fiecare doi ani, putem afirma că într-un deceniu, un supercalculator va avea capacitatea „de a calcula întreaga
viață a unui om”, inclusiv fiecare gând conceput vreodată de el, în interval de o luna. Iar, într-un viitor nu foarte
depărtat, „vom ajunge să putem simula câteva miliarde de oameni și să-i facem să creadă că sunt ființe sensibile, cu
capacitatea de a-și controla destinele”, iar „în următorii 10 până la 30 de ani vom putea incorpora conștiința
artificială în mașinile noastre”… „Dacă nu crezi despre conștiință că e ceva magic” – spune Terrile – ci doar
„produsul unei arhitecturi foarte sofisticate în interiorul creierului uman”, atunci putem presupune că „la un
moment dat, ea poate fi simulată de un calculator”. Iar ideea că Universul nostru este o ficțiune generată de un cod
de computer ar putea rezolva o serie de neconcordanțe și mistere despre Cosmos. În încercarea de a-și dovedi
teoriile, folosind fizica cuantică, el a menționat că Universul este „pixelat” prin cuante de timp, spațiu, materie și
energie. Cuanta este o unitate fundamentală, care nu mai poate fi divizată în părți mai mici, ceea ce înseamnă că
Universul este alcătuit dintr-un număr finit de astfel de unități. Iar dacă e finit, înseamnă că este calculabil, deci
Universul ar putea fi, cel puțin teoretic, o simulare matematică. Informaticianul mai sublinia că „În mecanica
cuantică, particulele nu au o stare certă, în afara cazurilor în care sunt observate. Teoreticienii au petrecut mult
timp încercând să înțeleagă asta. O explicație ar putea fi că trăim într-o simulare, văzând doar ceea ce avem nevoie
să vedem, atunci când avem nevoie să vedem”. Prin aceste caracteristici, există o asemănare bizară între structura
cuantică a materiei observabile, legile mecanicii cuantice și modul în care sunt create jocurile video.
3 Borg este o rasă extraterestră fictivă de organisme cibernetice din universul Star Trek. Rasa Borg folosește
ameliorarea cibernetică forțată ca un mijloc de realizare a ceea ce ei consideră a fi perfecțiunea. Aceștia se manifestă
ca drone umanoide cu implanturi cibernetice, aparținând mai multor specii, și organizate ca un colectiv
interconectat, ale cărui decizii sunt luate la comun, prin intermediul unei minți colective, formată din mințile
indivizilor, legate prin frecvențe radio subspațiale. Creatorii serialului au introdus mai târziu conceptul unei Regine
Borg și cel al unui centru de control.

ce-ți poruncesc azi, atunci Domnul Dumnezeul tău va aduce înapoi robii tăi și va avea milă de tine,
te va strânge iarăși din mijlocul tuturor popoarelor la care te va împrăștia Domnul Dumnezeul tău
(va aduna fragmentele virusului pentru asamblare). Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă
margine a cerului, chiar și de acolo te va strânge Domnul Dumnezeul tău și acolo Se va duce să te
caute”.
Și:
”15. Iată, îți pun azi înainte viața (nemurirea) și binele (ARN-ul viral), moartea și răul (ADN-ul
celular).
16. Căci îți poruncesc azi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău (civilizația de tip Borg cu genom
monocatenar), să umbli pe căile Lui (spirituale de regenerare) și să păzești poruncile Lui, legile
Lui și rânduielile Lui (tehnologia de clonare), ca să trăiești și să te înmulțești și ca Domnul
Dumnezeul tău să te binecuvânteze în țara pe care o vei lua în stăpânire (celula = Terra).
17. Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta și te vei lăsa amăgit să te închini înaintea
altor dumnezei (catenelor ADN) și să le slujești,
18. vă spun astăzi ca veți pieri și nu veți avea zile multe în țara pe care o veți lua în stăpânire, după
ce veți trece Iordanul (membrana).
Nu putem trece cu vederea nici precizările făcute de Ouspensky la pg. 179 și 180 ale cărții
”Fragment dintr-o învăţătură necunoscută”:
Omul ignorant trăieşte sub influența legii întâmplării (metabolismul celulei) şi sub alte
două feluri de influenţe (virus), care ţin tot de întâmplare. Influenţele de primul fel sunt create în
viaţa însăşi sau chiar de viaţa însăşi. Sunt influenţele rasei, naţionalităţii, ale ţării, ale climatului,
familiei, educaţiei, ale societăţii, ale profesiei, ale manierelor, ale obiceiurilor, norocului, sărăciei,
ale ideilor curente şi aşa mai departe. Influenţele de al doilea fel sunt create, dimpotrivă, în afara
acestei vieţi, sunt influenţele care vin din cercul interior sau ezoteric al umanităţii (oameni deveniţi
deja viruşi); altfel spus, ele au fost create sub incidenţa altor legi, deşi pe acelaşi Pământ (celulă).
Aceste influenţe diferă de primele, înainte de toate prin faptul că ele sunt manifestate în mod
conştient.
Aceasta înseamnă că ele au fost create conştient de oameni conştienţi (oameni deveniţi deja
viruşi), cu scopuri bine determinate (regenerare şi asamblare virus). Influenţele de acest fel iau de
obicei forma doctrinelor sau învăţăturilor religioase, a sistemelor filozofice, operelor de artă şi aşa
mai departe.
Aceste influenţe sunt lansate în viaţă pentru un scop definit (activare virus) şi ele se supun
influenţelor de primul fel. Nu trebuie uitat niciodată că aceste influenţe sunt vehiculate în mod
conştient doar la originea lor. Atunci când pătrund în marea vâltoare a vieţii, cad sub influenţa
legii întâmplării şi încep să acţioneze mecanic; cu alte cuvinte, ele pot să acţioneze sau să nu
acţioneze asupra unui anumit tip de om; pot să îl atingă sau să nu îl atingă.
*
Calea spirituală începe exact când apare înţelegerea sau capacitatea de a distinge aceste
două feluri de influenţe. Rezultatul acestor influenţe acumulându-se, formează în el, progresiv, un
soi de centru magnetic, care atrage toate influenţele aparente şi în acest mod, omul evoluează.
Dacă centrul magnetic al unui om primeşte hrană suficientă şi dacă alte laturi ale personalităţii
sale care rezultă din influenţele generate în diferite conjuncturi, nu opun o puternică rezistenţă,
centrul magnetic începe atunci să-l influenţeze în orientarea sa, îl obligă să facă o schimbare sau
chiar să meargă într-o anumită direcţie.
Atunci când centrul magnetic a căpătat forţă şi o dezvoltare suficientă, omul înţelege deja
ideea de cale şi el începe să o caute.
Dacă centrul magnetic lucrează cum trebuie şi dacă omul caută într-adevăr, sau chiar dacă,
în afară de toată căutarea activă, el simte într-un mod corect, el poate întâlni un alt om care
cunoaşte calea şi care este legat, direct sau prin intermediul unor persoane, de un centru a cărui
existentă se sustrage legii întâmplării şi de unde provin ideile care au dinamizat centrul magnetic.
Trebuie înţeles că influenţa omului care cunoaşte calea asupra celui care nu o cunoaşte este
un fel special de influenţă diferită de primele două, mai întâi de toate pentru că este o influenţă

directă şi, în al doilea rând, o influenţă conştientă.
Influenţele de al doilea fel pot să ne parvină prin cărţi, sisteme filozofice, ritualuri.
Influenţele de al treilea fel nu pot acţiona decât direct de la o persoană la alta, prin transmitere
orală. Momentul în care un om care caută calea spirituală întâlneşte un om care o cunoaşte este
numit primul prag sau prima treaptă. De la acest prim prag, începe scara. Între "viaţă" şi "cale"
există o "scară". Doar cu ajutorul "scării" un om poate ajunge pe "cale". Mai mult, omul se caţără
pe această scară cu ajutorul ghidului său; el nu se poate căţăra singur. Calea începe doar la
capătul scării, adică după ultima treaptă prag, pe un nivel mult mai înalt decât cel al vieţii
obişnuite.
Și Hermes spune în „Corpus hermeticum”, pg. 58, că „este cu neputinţă să fii în acelaşi
timp cu lucrurile muritoare (ADN) şi cu cele divine (ARN viral). Omului care are voinţa de a alege
îi este lăsat să aleagă între ele (între cele două Sisteme de operare); că nici un om nu poate să le
aleagă pe amândouă. Şi indiferent asupra căruia se îndreaptă alegerea, celălalt va fi micşorat ori
covârşit, făcând să sporească lucrarea celuilalt. Fără ca mai întâi să-ţi urăşti trupul (rezultat al
Sistemului de operare ADN), nu te poţi iubi pe tine însuţi, iar iubindu-te pe tine însuţi vei dobândi
Mintea şi, dobândind Mintea, vei fi părtaş la cunoaştere”.
1. LIBERUL ARBITRU
Libertatea de a alege a fost îndelung dezbătută de-a lungul istoriei, liberul arbitru fiind
considerat de mulţi trăsătura definitorie a omului. A avea liber arbitru înseamnă a deţine facultatea
de a alege.
Liberul arbitru este un concept al filozofiei tradiționale care se referă la credința că
comportamentul uman nu trebuie să fie neapărat rezultatul factorilor externi (a replicării ADN-ului),
ci poate fi și rezultatul unei alegeri libere a subiectului. Aceste alegeri nu sunt determinate de cauze
externe, ci de motivele și intențiile subiectului, care la rândul lor nu sunt determinate de aceleași
cauze externe, ci de prezența unui număr suficient de fragmente de genom extraterestru. În tradiția
creștină, liberul arbitru e văzut ca un atribut al sufletului (fragment de virus) sau al minții, care se
află în afara lumii materiale (nu aparține celulei) și a legilor care o guvernează (metabolismul
celular). De aceea, libertarienii 4 tradiționali susțin că de abia atunci când copii, ajung la o anumită
vârstă, apare liberul arbitru.
Oamenii de știință, neînțelegând că este vorba de libertatea de a alege dacă să contribui cu
sufletul tău la regenerarea ADN-ului celular sau la regenerarea ARN-ului viral, au făcut mai multe
experimente fără nici o legătură cu subiectul tratat de filozofi.
Astfel, Benjamin Libet, cercetător în cadrul departamentului de fiziologie al Universităţii din
California - San Francisco a fost primul care a experimentat, la finalul anilor ‘70 şi începutul anilor
‘80, existența liberului arbitru la om. El a așezat voluntarii în faţa unui buton şi a unui ceas. Ei
puteau decide oricând să apese pe buton, însă Libet le ceruse să să se uite cât era ceasul în
momentul în care luau decizia de a apăsa pe buton. Voluntarilor le fuseseră ataşaţi pe scalp mai
mulţi electrozi, astfel că Libet putea observa pe electroencefalogramă activitatea neuronală din
cortexul lor.
Rezultatul experimentului a scos în evidență că diferenţa dintre decizia conştientă a apăsării
pe buton şi evenimentul în sine era de aproximativ 200 de milisecunde.
Într-un alt experiment dirijat de profesorul John-Dylan Haynes, voluntarilor li se ceruse să
apese pe un buton cu mâna stângă sau cu cea dreaptă, la alegerea lor, fiindu-le solicitat totodată să
ţină minte în ce moment au luat decizia. Cercetătorii au descoperit că pot prezice, prin studierea
activităţii lor cerebrale, cu 7 secunde mai devreme ca aceştia să ajungă la o decizie conştientă, ce
mână vor folosi voluntarii. Concluzia a fost că deciziile sunt pregătite în subconştient mai devreme
decât se credea până acum. În momentul în care intervine conştiinţa, cea mai mare parte a muncii
decizionale a fost deja efectuată.
4 Susținătorii liberului arbitru sunt numiți libertarieni.

Filozofia creștină, prin gânditorii creștini Vasile cel Mare și Fericitul Augustin au tratat
corect subiectul, recunoscând existența liberului arbitru, adică libertatea omului de a alege între Rău
și Bine, primul referindu-se la ADN-ul celular și al doilea la ARN-ul viral.
Teoria liberului arbitru al voinţei este în cadrul doctrinei augustiniene strâns legată de
teoria graţiei, a predestinării și a preştiinţei, ea fiind definită în funcţie de acestea. Dorind să afle
de unde vine răul, Augustin ajunge în urma dezbaterilor la concluzia că răul nu se poate naşte
decît din liberul arbitru al voinţei. Voinţa e cea prin care se şi păcătuieşte, se şi făptuieşte binele.
Drept nu se poate trăi decât dacă voinţa e ajutată, prin graţia lui Dumnezeu, să se elibereze de
servitute, de vicii, de păcat.
Citind printre rânduri, vom înțelege că voința joacă un rol principal în înlocuirea Sistemului
de operare reprezentat de ADN cu cel reprezentat de ARN și provenind din genomul civilizației de
tip Borg.
Poemul Enuma Eliș pune punctul pe ”i” în Tăbliţa VI, atunci când Marduk îi comunică
zeului Ea 5 că s-a hotărât:
– să-l creeze pe OM ca slujitor al zeilor,
– să-i împartă pe aceştea din urmă în două tabere (cerească = virus cu genom ARN și
pământească = celula cu genom ADN),
– Oamenii să fie numiţi „Capete Negre” 6 şi să poată opta în credinţa lor (pentru Sistemul de
operare instalat după naștere, prin educația părinților, sau pentru celălalt, instalat prin
inițiere) în favoarea unor zei din tabere diferite.
7. Da, vreau să-l creez pe Lullu, pe om.
8. El va sluji pe zei, ca ei să se odihnească;
9. De altfel şi calea zeilor o voi orândui eu bine.
10. Deşi egal onoraţi, în două tabere vor fi împărţiţi (virus și celulă).
Motoc Tedi, în cartea ”O poartă deschisă cunoașterii. Teoria creației” face deosebirea dintre
destin (cauzat de metabolismul celular) și liberul arbitru prin care putem alege tabăra nemuritorilor
sau a muritorilor, sesizând că:
”În „labirintul vieții" se manifestă atât destinul programat (metabolismul celular), care îşi
face rolul fără acceptul nostru, cât şi liberul arbitru. Ele nu se concurează şi nici nu merg în
paralel. Au fiecare momentul lor în care se manifestă.
Destinul acţionează sub forma unor intersecţii obligatorii (cumpene), dar există
posibilitatea ca unele din ele să poată fi ocolite printr-o alegere înţeleaptă a liberului arbitru.
Intersecţiile pot avea efecte pozitive sau negative în viaţa individului. Liberul arbitru are un număr
mare de posibilităţi de a se manifesta între două intersecţii. Dacă ne referim la labirint, între
intersecţii sunt mai multe căi posibile de urmat, cel care face alegerea este de această dată liberul
arbitru.
Liberul arbitru poate fi rezultatul programului interior (genomul viral) cu care a venit
persoana respectivă şi care emană prin temperamentul propriu, iar hotărârile luate sunt de natură
să-l ducă, mai direct, spre una din intersecţiile obligatorii din destinul său. Sunt şi cazuri în care o
intuiţie, ce vine tot din interior, te opreşte să iei o hotărâre şi ulterior se dovedeşte că ai procedat
foarte bine. Astfel, putem constata că programul nostru intern are un sistem propriu de control
care-1 asigură că acţiunile noastre sunt pe linia destinului prestabilit. În planul fizic nu suntem
liberi”.
Suntem niște marionete, cum spune Platon (vezi peștera lui Platon), sau orbi (adică nu
5 Făcând oamenii, la porunca lui Marduk, din sângele zeului sacrificat Kingu (uzurpatorul funcţiei lui Apsu),
zeul antropogonic şi sapienţial Ea introduce (în simbolul impus de teologia babiloniană) părticica divină în om;
sacrificarea lui Kingu în opera antropogonică (cf. miturile creaţiei din India vedică, America precolumbiană etc.) are
semnificaţia aruncării păcatelor divine şi umane asupra lui, ca ţap ispăşitor.
6 Capetele Negre (în Sumer, apoi în toată Mesopotamia), este numele oamenilor de rând, mai ales păstorii şi
ţăranii. Rene Guenon ne spune în cartea sa „Simboluri ale ştiinţei sacre” că această denumire are un sens mult mai
ascuns, acela de flacără, de starea principială a nonmanifestării, de Centru din care va iradia lumina.

suntem conştienți de noi înșine), cum spune Gurdjieff. Doar unii au ochii deschiși după cum spune
Biblia despre Balaam, de exemplu: Balaam, fiul lui Beor, are ochii deschişi, aude cuvintele lui
Dumnezeu, cunoaşte planurile Celui Preaînalt, vede vedenia Celui Atotputernic (Numeri 24:16).
2. CONSECINȚELE NEUTILIZĂRII LIBERULUI ARBITRU
Într-o celulă, rezidurile sunt eliminate prin aparatul Golgi. Ele nu mai pot fi utilizate nici
pentru refacerea părților uzate ale celulei, nici pentru clonarea unui eventual virus pătruns în
citoplasma acestuia.
Întrucât susținem că celula și virusul modelează lumea noastră fizică, prima prin replicarea
ADN-ului și a doua prin tehnologia de clonare, constatăm că prin simbolismul ezoteric al măgarului
din cunoscuta fabulă atribuită eronat lui Jean Buridan, ni se semnalează necesitatea alegerii unuia
dintre cele două sisteme de operare.
Fabula zice aşa:
„A fost odată un măgar flămând care avea în apropierea sa două grămezi de fân de mărime
egală şi la distanţă egală de el. Nehotărât, măgarul privea la stânga şi vedea o grămadă de fân,
privea la dreapta şi vedea o grămadă de fân identică. Cum amândouă îl atrăgeau cu aceeaşi
putere, nu reuşea să se decidă pentru nici una din ele. În cele din urmă animalul a murit de foame
pentru că nu s-a hotărât să mănânce din nici una dintre cele două grămezi”.
Animalul este incapabil să se decidă de unde să înceapă satisfacerea nevoilor sale, pentru că
ambele îl presează în egală măsură, cu aceeaşi putere. Va muri de foame pentru că nu are un factor
determinant care să-l împingă spre o anumită decizie. Măgarul a murit din lipsă de factor
determinativ.

Aşadar, dacă se spune despre cineva că este precum “Măgarul lui Buridan”, înseamnă că
respectivul este un om indecis, incapabil să ia o hotărâre, deşi ar avea posibilitatea să o facă.
Expresia subliniază, astfel, situaţia ridicolă a unei persoane care, solicitată din două părţi, în acelaşi
timp, nu se decide pentru niciuna, pierzându-le pe amândouă. În limba română, mai există o
expresie, născută din înţelepciunea populară, care transmite acelaşi mesaj – “Cine aleargă după doi
iepuri nu prinde niciunul”.
Titus Burckhardt, în cartea „Doctrinele esoterice ale islamului” spune că după unii sufiţi
omul este judecat după tendinţa sa esenţială. Pentru a explica acest lucru, Profetul a desenat o cruce
şi a spus că cei ce aleg calea ascendentă (Sattva) au binecuvântarea lui Allah, cei ce aleg calea
descendentă (Tamas) atrag mânia lui Allah, iar cei care nu aleg nici una, nici alta, indecişii, merg pe
calea celor rătăciţi (Rajas).
Sanford L. Drob spune în cartea „Ghid de lectură la Cartea roşie”, pg. 246, că C. G. Jung
încheie cap. XVI: Nox tertia) cu câteva comentarii despre „îndoială” care, spune el, „este semnul
celui foarte puternic şi al celui foarte slab”. Cei puternici îşi iau în stăpânire şi îşi posedă îndoiala,
pe când cei slabi sunt posedaţi de ea. Omul nu-şi poate afirma şi poseda îndoiala decât dacă
„suportă haosul căscat”. Jung recunoaşte că spusele sale nu pot oferi certitudini: „Vorbirea mea nu e
nici clară, nici obscură, căci e vorbirea cuiva care creşte”.
Samael aunWeor descrie, în cartea ”Tarot și kabală”, pg. 41, Arcanul 6 sau lama de tarot
”Îndoiala”, astfel:
”În picioare, în Apele Vieţii, discipolul se află în faţa unui triunghi cu vârful în jos. Braţul
său stâng este aşezat peste cel drept. Toate acestea semnifică faptul că discipolul este căzut, din
acest motiv simte mai multă atracţie faţă de Meduză (Eul psihologic), aflată la stânga sa. În
dreapta sa, se află o Maestră. Acest Arcan se numeşte „Indecizia” deoarece discipolul nu ştie
pentru care drum să se decidă.
În partea superioară, un Ierarh al Legii aşezat pe un triunghi cu vârful în sus, format de
arc, ţinteşte cu săgeata sa capul Meduzei, în acord cu axioma: „Trebuie Decapitată Meduza”.

Fiecare personaj îi prezintă neofitului un drum diferit. Drumul din Stânga şi Drumul din
Dreapta. Săgeata Justiţiei ţinteşte împotriva Drumului din Stânga.
În Arcanul Nr.6 se află lupta dintre cele două Ternarii, este Afirmaţia Cristosului Intern şi
Suprema Negaţie a lui Satan.
Arcanul Nr.6 este lupta dintre Spirit şi Bestia Animalică. Numărul Şase reprezintă lupta
dintre Dumnezeu şi Diavol. Acest Arcan este exprimat prin Pecetea lui Solomon. Triunghiul
superior reprezintă Kether, Hokmah şi Binah, strălucitorul Dragon de înţelepciune (Tată, Fiu şi
Spirit Sfânt); triunghiul inferior reprezintă cei Trei Trădători care sunt antiteza Triadei Divine, şi
care sunt Demonii Dorinţei, al Minţii şi al Relei Voinţe, care-l trădează pe Cristosul Intern clipă de
clipă şi care sunt bazele Egoului (Iuda, Caiafa şi Pilat); acest triunghi inferior este Balaurul
Negru”.
Din simbolismul măgarului transmis prin literatura esoterică putem deduce că acesta poate fi
personalizarea ARN-ului celular dar și al ARN-ului viral. Ca urmare el poate apărea ca măgar
domestic, măgar roșu (în primul caz) și ca măgar sălbatic, măgar alb sau măgăriță (în al doilea caz).
3. MĂGARUL DOMESTIC
ARN-ul celular este reprezentat de măgarul domestic ce simbolizează neștiința, întunericul
și maleficitatea. Arta Renaşterii a reprezentat diferite stări sufleteşti sub chipul măgarului:
descurajarea spirituală a călugărului, depresiunea morală, lenea, desfătarea bosumflată, stupiditatea,
incompetența, încăpățânarea, o ascultare prostească. Alchimiştii văd în măgar demonul cu trei
capete, unul reprezentând mercurul, celălalt sarea, al treilea sulful, cele trei principii materiale ale
naturii.
”Dicționarul de Simboluri” a lui Jean Chevalier, vol. 2, pg. 279, 280, 281, spune că în India,
nu-l călăresc decât divinităţi/zeităţi funeste și anume Nairrita, paznicul sălaşului morţilor (celula)
sau Kalaratri, aspectul sinistru al lui Devi. Asura Dhenuka are înfăţişarea unui măgar.
În Egipt, măgarul roşu este una din entităţile cele mai periculoase pe care le întâlneşte
sufletul în timpul călătoriei sale post-mortem; ceea ce pare confirmat de expresia populară franceză:
rău ca un măgar roşu.
În ezoterismul ismaelian, măgarul lui Dajjal înseamnă răspândirea ignoranței şi a
imposturii, de fapt a literalismului mărginit ce se interpune în fața viziunii interioare.
Măgarul de lângă ieslea unde s-a născut Hristos este malefic prin faptul că se opune boului
care este benefic, aşa cum tendinţele malefice se opun celor benefice, dar mai indică și faptul că
este necesar în realizarea operei intenționate de Hristos.
Intrarea triumfătoare a Mântuitorului în Ierusalim pe un măgar face aluzie la faptul că
virusul se folosește de ARN-ul celular pentru înfăptuirea procesului de clonare (forțele malefice
sunt stăpânite/călărite de Hristos).
Și legenda care spune că un măgar purta cufărul ce servise de leagăn lui Dionysos se referă
la celula care poartă în citoplasmă capsida cu genomul viral personificat de zeu.
Măgarul, ca și Satana, ca și Fiara, înseamnă sexul, libidoul, elementul instinctiv al omului, o
viață care se desfăşoară toată pe plan pământesc și senzual. Spiritul călăuzeşte materia care trebuie
să i se supună, dar care scapă uneori de sub autoritatea lui.
Pe perioada periplului virusului prin celulă se produce o răsturnare dramatică a condiției
ARN-ului viral, acesta trăind într-o ”lume răsturnată”, o răsturnare provizorie a valorilor,
simbolizată de cartea Spânzuratului din jocul de Tarot, dar și de ”sărbătoarea măgarului”, celebrată
în Evul Mediu, când acest animal era adus până în inima bisericii, unde ocupa locul de onoare și
primea cele mai extraordinare dovezi de venerație. Astfel, printr-un luciferianism de carnaval,
măgarul satanic (ARN-ul celular) se substituie măgăriţei cunoaşterii (ARN-ul viral).
În romanul lui Apuleius, Măgarul de aur sau Metamorfozele, personajul principal Lucius,
prin periplul său de la iatacul înmiresmat al unei curtezane senzuale până la contemplaţia mistică a
statuii lui Isis, simbolizează virusul. Transformarea sa în măgar reprezintă etapa în care se lasă în
voia plăcerilor cărnii (ARN-ul viral este prins în metabolismul celular, pe care trebuie să-l suporte

pentru că numai așa poate fi regenerat). A doua metamorfoză, când i se restituie figura și
personalitatea omenească, semnifică transformarea în clonă de virus ce se manifestă prin trecerea de
la nefericire, de la voluptăţile mediocre, de la starea de sclavie în mâinile soartei oarbe, la fericirea
supranaturală şi la intrarea în slujba divinităţii atotputernice şi providenţiale.
Și expresia ”urechi de măgar” provine de la o legendă după care Apollo a schimbat urechile
regelui Midas în urechi de măgar, căci își arătase preferinţa pentru cântul naiului (a ADN-ului
celular, despre care știința spune că dansează încontinuu) în dauna muzicii din templul de la Delphi
(a genomului viral). Această preferinţă arată, în limbaj simbolic (urechile de măgar), aplecarea către
seducţiile sensibile mai curând decât pentru armoniile spiritului și a predominării sufletului.
În acest sens, în Ieremia 2: 21, 22, 23, 24, 25, se spune:
”Te sădisem ca o vie minunată (ARN viral) şi de cel mai bun soi. Cum te-ai schimbat şi te-ai
prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică (ARN celular) ? Chiar dacă te-ai spăla cu silitră, chiar
dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot ar rămâne scrisă înaintea Mea”, zice Domnul
Dumnezeu.
„Cum poţi să zici: Nu m-am spurcat şi nu m-am dus după baali ? Priveşte-ţi urma paşilor în
vale şi vezi ce ai făcut, dromaderă iute la mers şi care baţi drumurile şi le încrucişezi, măgăriţă
sălbatică, deprinsă cu pustia, care gâfâie în aprinderea patimii ei! Cine o va împiedica să-şi facă
pofta? Toţi cei ce o caută n-au nevoie să se ostenească: o găsesc în luna ei. Nu te lăsa cu picioarele
goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: ‘Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau
să merg după ei”.
În aceeași notă se menține și legenda lui Oknos.
Originea personajului Oknos ar fi, conform Diodore, în Egipt unde în orașul Acanthus se
efectua un ritual în care un bărbat împletea o frânghie în timp ce altul o despletea (enzima care
desface ADN-ul pentru a fi citit de ARN-ul mesager).
Doralice Fabiano spune că:
”Mărturiile despre Oknos sunt foarte rare și, adesea, se contrazic reciproc. În textele antice,
acest personaj este mai mult o imagine în care apare Oknos ca un om bătrân ce împleteşte o
frânghie, în timp ce măgarul de lângă el mănâncă tot ce a împletit.
Potrivit lui Pausanias, Oknos este identificat în mod clar într-o inscripție a frescei
pictorului Polygnotus de la Delphi (la mijlocul secolului V î.Hr.), care a reprezentat coborârea lui
Ulise în Infern. În mod similar, potrivit lui Pline, care îi dă epitetul „leneș“, Oknos a fost subiectul
unui tablou de Nicophane (sau Socrate), pictor din jumătatea secolului III î.Hr.. Şi Plutarque face o
referire explicită la aceeași figură pictată în Hades, fără să-și dea numele, dar descriind-o cu
precizie”.
Toate reprezentările lui Oknos care au supraviețuit sunt aproape toate situate într-un context
funerar. Modelul îl găsim într-o poveste egipteană, povestea SETNE, care a supraviețuit într-un
papirus databil în primele - două secole î.e.n.

„Pe o inscripție identificată drept Oknos, apare un om așezat, din a cărui ombilic iese o
împletitură. Lângă el, există un măgar care devorează continuu împletitura. Se spune că acest Oknos
a fost un om care a muncit din greu, dar a avut o soție cheltuitoare (celula). Tot ceea ce a câștigat cu
munca sa, a fost cheltuit de aceasta. De asemenea, se știe că ionienii, atunci când văd pe cineva care
face eforturi fără rezultat, spun că el împleteşte coarda lui Oknos, iar Magicienii numesc oknos un
fel de pasăre, care este cel mai bun și cel mai mare stârc, și este o pasăre rară”.
Johann Jakob Bachofen a fost primul care a raportat o contradicție evidentă în descrierea lui
Pausanias: în timp ce cuvântul oknos înseamnă „ezitare“, „leneș“, personajul nu apare deloc că
ilustrează acest concept, fiind ocupat în mod continuu de o sarcină veșnică.
Coarda (împletitura) face o aluzie la crearea și distrugerea necruțătoare sau, potrivit lui
Federer, se face aluzie la ciclul perpetuu al creației și distrugerii naturii şi revenirea la starea sa
primordială (munca perpetuă a ARN-ului celular în cadrul metabolismului celulei).
Arthur Cook, care s-a ocupat de acest subiect într-un articol în anul 1894, interpretează pe
Oknos ca fiind personificarea omului „ezitant“, a celor care au întârziat inițierea și care sunt
pedepsiți într-un mod foarte similar cu neinițiații care toarnă apă într-un vas fără fund.
Arheologul Eva Keuls sugerează că Oknos derivă din contextul misterelor dionisiace în care
măgarul a fost simbolul muncii și suferinței ce a trebuit să le suporte în timpul inițierii pentru a
obține fericirea în viața de apoi. Acțiunea fără rezultat a lui Oknos ar fi echivalentul negativ al
călătoriei ascensionale şi asemănată cu măgarul.
Potrivit criticilor Vulgatei, după cum s-a spus deja, Oknos este o figură care aparține
contextului misterelor. După cum sugerează și numele, el a fost pedepsit pentru că ar fi ezitat să
efectueze inițierea (să schimbe Sistemul de Operare).
Pe fresca Delphi, Oknos se află la începutul intrării în Hades, cu Ulise, în apropiere de
Tityos și alți oameni anonimi care au comis nedreptate față de părinții lor, ceea ce ne arată că
legătura dintre Oknos și neinițiați nu este prea corectă; neinițiații apar la sfârșitul picturii şi plasaţi
în apropiere de Tantal și Sisyphe. În plus, Pausanias, presupunând că el cunoaște elementele
mystérrice din fresca Polygnotus spune, după cum am văzut, o poveste care nu are nici o legătură cu
misterele.
Există o paralelă şi un joc de cuvinte între proşti şi neiniţiaţi care-şi uită menirea (ARN-ul
viral poate uita că nu aparține celulei) şi sunt pedepsiţi în Hades să golească un butoi cu o sită.
Plutarh echivalează imaginea lui Oknos cu cea a oamenilor care nu au avut acces la o
cunoaștere adevărată.
Măgarul pictat de Polygnotus ca un specimen de sex feminin, este ca o femeie care
devorează toate victoriile omului.
Homer a folosit acest cuvânt în textele sale ca sinonim pentru „frica“ (Phobos) de a acționa
sau a nu acționa. Deci Oknos, are multe de a face cu deliberarea și reflecția asupra pericolelor.
Trebuie remarcat, de asemenea, mai degrabă qu'oknos exprimă efectul de teamă decât frica
în sine și, mai precis, imobilitatea cauzată de frică, Émile Benveniste subliniind că are sensul de
paralitic.
În definițiile lui Pseudo-Platon oknos este o formă de lașitate. Oknos evocă teama de a ne
bloca viața de apoi în iad, la o activitatea fără sfârșit din cauza lipsei testului de inițiere.
4. MĂGARUL SĂLBATIC
Simbolizează pe omul sălbatic (ARN-ul viral), greu de strunit (de către metabolismul
celulei), fiind temperamental nesupus. În Biblie, măgarul sălbatic este citat de vreo douăsprezece
ori. Îngerul Domnului îl compară pe Ismael cu un asin sălbatic (Facerea, 16, 12) din cauza vieţii lui
aventuroase și rătăcitoare (clonarea este o adevărată aventură).
Cunoscut de strămoşii noştri sub numele de onagru, măgarul sălbatic a dispărut de pe
meleagurile noastre spre sfârşitul secolului al XVII-lea.
Nu are proporţiile şi eleganţa mişcărilor calului, dar asta nu înseamnă că la nivel evolutiv
măgarii ar fi inferiori cailor. Din contră, sunt mult mai rezistenţi la boli şi răni, se hrănesc cu resturi
vegetale pe care orice cal le-ar respinge imediat (este cunoscut cazul că măgarii mânâncă fără

probleme ciulini şi chiar unele specii de cactuşi), proporţional măgarii sunt mai puternici fizici
decât caii, evident nu au viteza şi explozia acestora, dar au o rezistenţă la efort în condiţii vitrege
de-a dreptul proverbiale.
Măgarii şi-au menţinut pur şi simplu un puternic instinc de apărare concretizat într-o relaţie
deloc apropiată cu oamenii, în ciuda mileniilor scurse în urma domesticirii lor. Măgarii sunt nişte
luptători foarte dârji, care se apără neaşteptat de agresiv prin muşcături şi lovituri periculoase atât cu
picioarele din faţă, cât şi cu cele din spate.
În anumite tradiţii, măgarul apare ca un animal sacru. Joacă un rol important în cultele
apolliniene. În Aristofan [Broaştele], sclavul lui Bacchus îi spune stâpânului său care-i încarcă
samarul: iar eu sunt măgarul care duce tainele (elemente virus). Măgarul purtător de taine nu este o
imagine izolată este interpretat ca simbol al regelui sau al puterii temporale.
Măgarul sălbatic îi simbolizează pe asceţii din pustiu, pe pustnici. Falca de măgar este
vestită pentru duritatea ei: cu un maxilar de măgar, Samson a ucis o mie de duşmani.
Măgarul se leagă de Satana, al doilea Soare, care este soarele lui Israel. De aceea au existat,
în anumite tradiţii, o identificare între Iahve și Satana.
„Măgarul are trei cruci pe spate pentru că a purtat în spinare pe Cel care a purtat crucea
pentru noi”, după cum notează etnologul Tache Papahagi în lucrarea sa, Mic dicţionar folcloric.
Artur Gorovei, în al său volum, ”Credinţi şi superstiţii” ne spune că:
„Dracul nu poate să facă niciun rău cuiva, deşi s-ar afla într-un loc primejdios, dacă are un măgar
lângă dânsul”. Până astăzi, strigătului şi comportamentului măgarului i se acordă puteri oraculare,
mai ales în meteorologia populară.
Marele folclorist bănăţean Atanasie M. Marinescu reconstituie şi redescoperă un adevărat
cult al măgarului la geto-daci. În lucrarea sa – Cultul păgân şi creştin, I, Sărbătorile şi datinile
romane vechie, autorul scoate în evidenţă că „dacii purtau pe steagul lor de luptă un cap de măgar,
pe lângă cel de balaur”, iar „tracii puneau cranii de măgari (simbol al ARN-ului celular) la
hotarele ţarinilor, împotriva fulgerelor şi grindinei (simboluri ale virusului)”.
Tot în credinţele noastre populare, măgarul este unul dintre animalele care nu se sperie de
diavoli, ba chiar pornesc să-i atace fără frică, deoarece se ştiu protejaţi de crucea de pe spinare.
5. MĂGĂRIȚA
Măgăriţa simbolizează smerenia și puiul ei umilirea. Richard de Saint-Victor ne spune că
omul are nevoie să înţeleagă sensul dat măgăriţei ca să pătrundă în smerenie, înjosindu-se în propriii
săi ochi.
Merge călare pe măgăriţă acela care se obişnuieşte să practice adevărata smerenie, în sine, în
fața lui Dumnezeu; dar să încaleci pe puiul măgăriţei înseamnă să te arăţi atent la îndatoririle
smereniei adevărate, exterioare, în fața aproapelui.
Măgăriţa este un simbol de pace, de sărăcie, de umilinţă, de răbdare și de curaj, este
prezentată, în genere, cu simpatie în Biblie: Samuel pleacă în căutarea măgăriţelor pierdute; O
măgăriţă (năzdrăvană ca oița din Miorița) îl instruieşte pe Varlaam și _ l avertizează de prezența
îngerului Domnului. Fugind de persecuţiile lui Irod, Iosif o urcă pe Maria pe o altă măgăriţă pentru
a se adăposti în Egipt.
De exemplu în Samael, cap. 9: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 18, 19, 20, se spune:
”Era un om din Beniamin, numit Chis, fiul lui Abiel, fiul lui Ţeror, fiul lui Becorat, fiul lui

Afiah, fiul unui beniamit, un om tare şi voinic. El avea un fiu cu numele Saul, tânăr şi frumos, mai
frumos decât oricare din copiii lui Israel. Şi-i întrecea pe toţi în înălţime de la umăr în sus.
Măgăriţele lui Chis, tatăl lui Saul, s-au rătăcit, şi Chis a zis fiului său Saul: Ia cu tine o slugă,
scoală-te şi du-te de caută măgăriţele. Saul a trecut prin muntele lui Efraim şi a străbătut ţara
Şalişa fără să le găsească; au trecut prin ţara Şaalim, şi nu erau acolo; au străbătut ţara lui
Beniamin, şi nu le-au găsit. Ajunseseră în ţara Ţuf, când Saul a zis slugii care îl însoţea: Haide să
ne întoarcem, ca nu cumva tatăl meu, lăsând măgăriţele, să fie îngrijorat de noi. Sluga i-a zis: Iată
că în cetatea aceasta este un om al lui Dumnezeu, un om cu vază; tot ce spune el nu se poate să nu
se întâmple. Haidem la el dar; poate că ne va arăta drumul pe care trebuie să apucăm.
.......
Saul s-a apropiat de Samuel la mijlocul porţii şi a zis: Arată-mi, te rog, unde este casa
văzătorului. Samuel a răspuns lui Saul: Eu sunt văzătorul. Suie-te înaintea mea pe înălţime, şi veţi
mânca astăzi cu mine. Mâine te voi lăsa să pleci şi-ţi voi spune tot ce se petrece în inima ta. Nu te
nelinişti de măgăriţele pe care le-ai pierdut acum trei zile, căci s-au găsit. Şi pentru cine este
păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău ?”
Adică Chis era un virus, măgărițele pierdute erau fragmente din acest virus, iar Saul era
noua clonă a virusului și, ca urmare nu mai trebuia să caute măgărițele.
În Numeri, cap. 22: 18-35, este descrisă măgărița fermecată care știe ce trebuie să facă
virusul pentru clonare:
”Balaam a răspuns şi a zis slujitorilor lui Balac: Să-mi dea Balac chiar şi casa lui plină de
argint şi de aur, şi tot n-aş putea să fac niciun lucru, fie mic, fie mare, împotriva poruncii Domnului
Dumnezeului meu. Totuşi, vă rog, rămâneţi aici la noapte şi voi vedea ce-mi va mai spune Domnul.
Dumnezeu a venit la Balaam în timpul nopţii şi i-a zis: „Fiindcă oamenii aceştia au venit să te
cheme, scoală-te şi du-te cu ei, dar să faci numai ce-ţi voi spune. Balaam s-a sculat dimineaţă, a
pus şaua pe măgăriţă şi a plecat cu căpeteniile lui Moab. Dumnezeu S-a aprins de mânie pentru că
plecase. Şi Îngerul Domnului S-a aşezat în drum, ca să i Se împotrivească. Balaam era călare pe
măgăriţa lui şi cei doi slujitori ai lui erau cu el. Măgăriţa a văzut pe Îngerul Domnului stând în
drum, cu sabia scoasă din teacă în mână, s-a abătut din drum şi a luat-o pe câmp. Balaam şi-a
bătut măgăriţa ca s-o aducă la drum. Îngerul Domnului S-a aşezat într-o cărare dintre vii şi de
fiecare parte a cărării era câte un zid. Măgăriţa a văzut pe Îngerul Domnului, s-a strâns spre zid şi
a strâns piciorul lui Balaam de zid. Balaam a bătut-o din nou. Îngerul Domnului a trecut mai
departe şi S-a aşezat într-un loc unde nu era chip să te întorci nici la dreapta, nici la stânga.
Măgăriţa a văzut pe Îngerul Domnului şi s-a culcat sub Balaam. Balaam s-a aprins de mânie şi a
bătut măgăriţa cu un băţ. Domnul a deschis gura măgăriţei şi ea a zis lui Balaam: Ce ţi-am făcut,
de m-ai bătut de trei ori?” Balaam a răspuns măgăriţei: Pentru că ţi-ai bătut joc de mine; dacă aş
avea o sabie în mână, te-aş ucide pe loc. Măgăriţa a zis lui Balaam: Nu sunt eu oare măgăriţa ta,
pe care ai călărit în tot timpul până în ziua de azi? Am eu oare obicei să-ţi fac aşa ? Şi el a
răspuns: „Nu.”
Domnul a deschis ochii lui Balaam, şi Balaam a văzut pe Îngerul Domnului stând în drum,
cu sabia scoasă în mână. Şi s-a plecat şi s-a aruncat cu faţa la pământ. Îngerul Domnului i-a zis:
Pentru ce ţi-ai bătut măgăriţa de trei ori? Iată, Eu am ieşit ca să-ţi stau împotrivă, căci drumul pe
care mergi este un drum care duce la pierzare înaintea Mea (optarea pentru ADN). Măgăriţa M-a
văzut şi s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-aş fi
omorât, iar pe ea aş fi lăsat-o vie.
Balaam a zis Îngerului Domnului: Am păcătuit, căci nu ştiam că Te-ai aşezat înaintea mea
în drum, şi acum, dacă nu găseşti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce. Îngerul Domnului a zis lui
Balaam: Du-te cu oamenii aceştia (optează pentru ADN-viral), dar să spui numai cuvintele pe care
ţi le voi spune Eu. Şi Balaam a plecat înainte cu căpeteniile lui Balac”.
Demult, ne spune Gunhild Sehlin în cartea ”Măgărușul Mariei și fuga în Egipt”, în Țara
Sfântă trăia un măgăruș murdar căruia nu-i plăcea să muncească (să se supună metabolismului

celular). Dar, într-o zi, el a întâlnit-o pe buna și blânda Maria și viața lui s-a schimbat pentru
totdeauna.
Când Iosif și Maria (două fragmente virale) au fost nevoiți să plece din Bethleem, măgărușul
(ARN-ul de transport) a dus-o în spate pe Maria în acea lungă călătorie. Iar cînd soldații lui Irod au
încercat să-i prindă (sistem imunitar), tot măgărușul i-a ajutat pe cei doi să scape, străbătând
deșertul Arabiei (citoplasma) pentru a ajunge în Egipt (nucleu).
”După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia
Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute
Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.
Şi au stat acolo până la moartea lui Irod” (Matei 2:13-23).
După cum susțin unii exegeți, cu puţin înainte de Patimi, Hristos face o intrare triumfală în
Ierusalim călare pe o măgăriţă sau pe mânzul ei 7 (de data asta ARN viral). Alte tradiţii religioase
creştine semnalează că actul Mântuitorului de a intra călare pe măgar reprezintă grandoarea şi
puterea infinită a divinului, camuflată superb în gestul smerit al deplasării pe un animal modest.
După un obicei străvechi, menționat în sec. al IV lea de către pelerina Egeria și generalizat
în toată Biserica creștină, în Duminica Floriilor se aduc în biserici ramuri de salcie 8 . Acestea sunt
binecuvântate și împărțite credincioșilor, în amintirea ramurilor de finic și de măslin, cu care
mulțimile au întâmpinat pe Hristos la intrarea Sa în Ierusalim.
Intra smerit, călare pe mânzul asinei, împlinind astfel profeția lui Zaharia: "Bucură-te foarte
fiica Sionului, veselește-te fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor, smerit
și călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zaharia IX, 9)
Sf. Ioan Gura de Aur, patru veacuri mai tarziu, ne arată că: mânzul asinii pe spinarea căruia
Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a
creștinilor, iar asina, mama acestui mânz, reprezintă vechea credință iudaică și mozaică, care
pășește în istorie pe urmele odraslei sale... Mai mult, Iisus Hristos nu călărește direct pe spinarea
mânzului, ci I s-au întins hainele apostolilor, devenite adevărata interfață între Biserică și
Mântuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blândețe (deși nu cunoscuse căpăstrul), închipuind
ușurința cu care neamurile vor primi blândul jug al Evangheliei iubirii.
Suplimentar, mai putem menționa că:
– Romanii le numeau cu dispreţ pe prostituate „măgăriţe” (asselas):
– în Orientul Apropiat pedeapsa pentru femeile adultere consta în dezbrăcarea lor şi legarea pe
spinarea unui măgar.
– Măgăriţele sunt mame extrem de devotate şi protective. Sunt cunoscute în acest sens
numeroase cazuri reale, de măgăriţe care s-au luptat pe parcursul a mai multe zile şi nopţi cu
haitele de lupi, pentru a-şi proteja puii.
– Monseniorul Devoucoux nu pregetă să facă din măgăriță simbolul cunoaşterii, al ştiinţei
7 În China, măgarul alb este călărit de nemuritori.
8 Salcia este un simbol al fecioriei, al purității, pentru că nu poartă fructe, lepădându-și florile înainte de a
lega rod. În scrierile unor Sfinți Părinți, o reprezintă pe Fecioara Maria, pentru că aceasta, deși alege fecioria, deci
viața fără rod, naște pe Hristos. Este un simbol al nemuririi sau al renașterii ciclice deoarece ramurile ei tăiate și
plantate în pământ revin din nou la viață.

tradiţionale, ceea ce marchează o schimbare totală a simbolului iniţial.
– În medicina populară laptele de măgăriţă este considerat o substanţă cu puternice valenţe
cosmetice redând tinereţea pielii, un leac eficient împotriva „tusei măgăreşti”, iar pielea de
măgar era folosită în magia românească.
– Depășirea ”sindromului măgarului lui Buridan” și începerea practicării unei căi spirituale
este considerată prima treaptă a spiritualității.
În sfârșit, aducem în sprijinul ipotezei noastre predica Mitropolituluiu Hierotheos Vlachos
despre ”Ce reprezintă mânzul și asina”, în care se scot în evidență simboluri și simbolisme, în
legătură cu măgarii și măgărițele, care abundă în Biblie:
”Potrivit tâlcuirilor Sfinților Părinți, smerenia lui Hristos se vede din faptul că a intrat în
Ierusalim șezând pe mânzul asinei. Sfântul Evanghelist Ioan scrie: Iisus, găsind un asin tânăr, a
șezut pe el (Ioan 12,14). La rândul sau, Evanghelistul Matei spune că ucenicii I-au adus lui Hristos
asina ăi mânzul: Au adus asina și mânzul și deasupra lor și-au pus veșmintele, iar El a șezut peste
ele (Matei 21, 7). Sfântul Evanghelist Luca vorbește despre faptul că Hristos S-a asezat pe mânz,
nu pe asină (Luca 19,35).
După cum tâlcuiește Cuviosul Teofilact, între Evangheliști nu există nici o contradicție.
Hristos a intrat în Ierusalim șezând pe mânzul asinei. Ucenicii au adus mânzul la Hristos, dar
împreună cu mânzul au adus-o și pe mama mânzului, adică pe asină. Atunci când Sfântul
Evanghelist Matei scrie ”peste ele”, nu a vrut să spună că Hristos S-a așezat în același timp și pe
asină și pe mânz. Aceste cuvinte pot fi interpretate în două chipuri diferite. În primul rând, a șezut
peste ele se referă la hainele pe care ucenicii le-au așezat pe mânz. În al doilea rând, dacă ar fi să
interpretăm că a sezut peste ele înseamna că a șezut pe amândouă animalele care au fost aduse la
Hristos, atunci El a șezut mai întâi pe asină și mai apoi pe mânz, ceea ce simbolizează că mai întâi
s-a odihnit în sinagoga iudeilor, iar mai apoi în poporul ce venea dintre neamuri.
Sfinții interpreți ai textelor evanghelice arată că aceste fapte au un înțeles simbolic.
Cuviosul Eftimie Zigabenul spune că Hristos a șezut pe mânz, care este închipuirea poporului
dintre neamuri, iar în spate venea asina, care este închipuirea poporului iudaic. Aceasta înseamnă
că, după ce Hristos va vesti Evanghelia către neamuri și după ce Se va odihni întru ele, vor veni și
iudeii, care se vor întoarce la credința în Hristos.
Dacă vom considera că atât mânzul cât și asina simbolizează poporul dintre neamuri,
atunci șederea lui Hristos pe asină arată că El a venit să omoare înșelăciunea idolatriei lipsite de
judecată, iar șederea pe mânz arată că a venit să țină în frâu avântul nestăpînit pe care il aveau
popoarele spre necredință, pentru că nu exista nimic mai fără de judecată decât necredința și mai
îndărătnic și nesupus decât neamurile care se închină la idoli (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Acest episod a fost proorocit în Vechiul Testament. Referindu-se la copilul lui Iuda, din care
S-a tras după trup și Hristos, și profețind întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, Patriarhul
Iacov spune printre altele: Acela își va lega de viță asinul Sau, de coardă mânzul asinei Sale
(Facerea 49, 11). Din această proorocie înțelegem că Hristos este via, iar corzile, adică organele
vegetale prin care vița de vie se infășoară pe lemne și se ține de ele, sunt ucenicii lui Hristos, prin
care Domnul a legat de El pe mânzul asinei, adică pe noul Israel cel dintre neamuri (Sfantul
Grigorie Palama). Cu alte cuvinte, ucenicii, care sunt ramurile viței Mântuitorului, au adus
neamurile la credința în Hristos și le-au unit cu via cea adevărată, care este Insusi Hristos.
Potrivit Evangheliștilor care prezintă aceste fapte (Matei, Marcu și Luca), Hristos i-a trimis
pe ucenicii Săi în satul de dinaintea lor, acolo unde se găseau o asină legată și un mânz cu ea.
Hristos le-a cerut să dezlege acele două animale și să le aducă la El.

Tâlcuind acest episod, Sfântul Atanasie cel Mare spune că satul de dinaintea lor este viața
aceasta pământească, iar orașul este viața cerească, adică Raiul din care a căzut Adam prin
păcatul pe care l-a săvârșit. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea să ne facă să intrăm din nou
în locul de unde am fost alungați. Asina și mânzul reprezintă omenirea întreagă. Mânzul este
protopărintele nostru Adam, pe care Satana l-a legat prin înșelătorie, iar asina, care este un animal
necurat, reprezintă neamurile momite de idoli și murdărite cu sânge necurat. Hristos îi trimite pe
ucenici la întreaga omenire pentru ca aceștia să îi aducă la El atât pe iudei, cât și pe cei dintre
neamuri și să alcătuiască Biserica din creștini proveniți din rândul iudeilor și a neamurilor.
Dezlegarea acestor animale și a ceea ce ele simbolizează poate fi făcută numai de oameni mari, nu
în sensul vârstei trupești, ci în sensul credinței, al dragostei, al dreptății, al înțelepciunii, al
bărbăției și al virtuții. Asemenea bărbați sunt Apostolii, care au fost trimiși în lume pentru a
propovădui și a plini Biserica lui Hristos.
Ucenicii lui Hristos, adică Sfinții Apostoli, au dezlegat toate neamurile din întunericul ce
înseamna necunoașterea lui Dumnezeu, înșelarea, păcatul, robia celui rău și stăpânirea
întunericului acestui veac, ducându-le spre Dumnezeul lor Care le-a zidit. Iar acum, Hristos sta
deasupra tuturor acestor neamuri și împărățește peste ele (Tit, Episcopul Vostrelor).
Atunci când Hristos Și-a trimis ucenicii să dezlege mânzul, El le-a spus că, dacă vor întâlni
pe cineva care să-i întrebe pentru ce fac aceasta, să răspundă că Îi trebuie Domnului. Și cu
adevărat, atunci când ucenicii au dezlegat mânzul, unii din cei care erau de față au întrebat: de ce
dezlegați mânzul? Dar când ucenicii au răspuns că este porunca lui Hristos, i-au lăsat (Marcu
11,5-6).
Acest lucru arată puterea stăpânitoare a lui Hristos, pentru că, fiind Dumnezeu, El conduce
lumea și nimeni nu poate să Îi stea împotrivă. Toate lucrurile au fost zidite de El și toate sunt
conduse de energia Sa necreată.
După cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, dacă mânzul este omenirea ce a fost dezlegată din
legăturile păcatului (elemente de virus clonate), putem să ne gândim că cei care se aflau de față îi
simbolizează pe viclenele stăpânii (elemente celulare), care nu s-au putut opune poruncii lui
Hristos (genom viral), ci, așa cum tâlcuiește Sfântul Atanasie cel Mare, au alergat imediat la
stăpânul lor, Satana (ADN-ul celular), si i-au spus toate cele care s-au petrecut. Tocmai de aceea,
imediat s-a făcut sfat și întrunire a celor vicleni împotriva lui Hristos. Diavolii i-au spus lui Satana
că urma să se întâmple ceva, pentru că mânzul a fost dus la domnul său și nu mai era al lor, iar ei
nu mai aveau putere asupra lui. Diavolul s-a gândit ce trebuie să facă și astfel, i-a îndemnat pe
cărturari și pe farisei să pregătească moartea lui Hristos. Nefericiții nu știau însă că moartea lui
Hristos avea să ne dăruiască nouă viață veșnică, iar pogorârea Sa la Iad (citoplasmă) urma să
ducă la ridicarea noastră la ceruri (asamblare clonă).
Fiecare dintre noi se aseamănă mânzului (element de virus clonat) ce a fost legat cu
legăturile păcatului.
Proorocul și împăratul David se întoarce la Dumnezeu și spune: Eram fără de minte și nu
știam (angrenat în metabolismul celular); ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu
Tine. Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povățuit (instrucțiuni de clonare)
și cu slava m-ai primit (Ps. 72, 22-23).
David se lasă cu încredere în voia lui Dumnezeu, pentru că are credința desăvârșită că El îl
va îndruma în cel mai bun chip cu putință.
Sfântul Andrei al Cretei face legătura dintre acest fragment din Psalmi și episodul pe care îl
analizăm, spunând că omul trebuie să se facă dobitoc în ceea ce privește simplitatea minții, la fel
ca mânzul ce mergea fără a se opune după ucenicii care îl dezlegaseră și îl duceau la Hristos.
Omul trebuie să asculte fără cârtire de cel care și-a asumat îndrumarea sa duhovnicească în
Hristos și să devină astfel mânz al Domnului (element viral), izbăvit de orice nebunie care îl face
asemenea animalului. Abia atunci va înceta să pășească pe pământul grijii lumești, să se încovoaie
sub povara încercărilor și să se îngreuieze cu greutatea patimilor împotriva firii, pentru ca,
ridicându-se deasupra grăsimii vieții pământești, purtându-se deasupra plăcerilor cărnii și călcând

pe balonul de săpun al slavei deșarte (toate datorate proceselor celulare), el va fi mânz al lui
Hristos și se va face „car al tronului Heruvimilor“ (înveliș virusului).
Omul îndepărtat de Dumnezeu devine dobitoc pentru că este stăpânit de necugetatele pofte
și voile trupești și pentru că se supune poftelor omului celui vechi. Însă atunci când dobândește
smerenia în Hristos și leapădă această lipsă de minte, omul se face car al lui Hristos. Acesta este
înțelesul fragmentul din Psalmi „ca un dobitoc eram înaintea Ta”.
Sfântul Atanasie cel Mare învață că fiecare dintre noi se aseamănă mânzului ce a fost legat
cu legăturile păcatului. De aceea, trebuie să-L rugăm pe Hristos să-i trimită la noi pe ucenicii Săi
ca să ne dezlege. Unul este legat cu iubirea de arginți, altul cu preacurvia, altul cu beția, altul este
stăpânit de slava deșartă, altul nedreptățește, altul răpește avutul aproapelui său și al săracului,
altul ia dobândă peste dobândă și, în general, fiecare dintre noi a slăbit prin nedreptățile sale. Din
acest motiv, cu toții avem nevoie de tămăduire de la Mântuitorul Hristos: „Și avem nevoie de El să
ne trimită și nouă pe ucenicii Săi ca să ne dezlege din legăturile diavolului“.
Atunci când omul se face ca un dobitoc, cu sensul de supunere deplină față de ucenicii
Domnului, el este dus fără îndoială înaintea tămăduitorului Hristos, Care îl vindecă de toate
slăbiciunile și îl face tron al lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să ne facem dobitoace cugetătoare
(elemente de virus) și vom fi sfințiți de Hristos”.
NOTĂ
Nici alchimiştii nu au privit măgarul cu ochi mai buni pentru că, pentru ei, măgarul
reprezenta diavolul cu trei capete, unul simbolizând sulful, celălalt sarea, şi ultimul mercurul. Cele
trei principii materiale ale naturii interioare ale fiinţei încăpăţânate.
6. MĂGARUL ȘI MUZICA
Christophe Vendries în eseul ''Măgarul și muzica în antichitatea greco-romană: un paradox
al sunetului'' subliniază un alt aspect al simbolismului măgarului și anume că în calitate de ARN
celular de transport scoate un sunet armonios, dar din oasele lui simbol al componentelor virale
transportate se fac instrumente muzicale ce pot scoate sunete dumnezeiești.
Povestea muzicienilor din Bremen spusă de frații Grimm arată că discrepanța dintre măgar și
muzică duce prea des la ridicol. La prima vedere, bestialitatea și grosolănia măgarului fac să fie
exclus din sfera muzicală, dar există numeroase excepții legate de importanța materialelor de
origine animală pentru fabricarea instrumentelor. În cultura greco-romană, mai multe specii sunt
strâns legate de lumea muzicii, cum ar fi delfinul, cicada și privighetoarea. Toate trei servesc drept
exemple, iar sensibilitatea lor față de muzică demonstrează permeabilitatea granițelor dintre om și
animal. Nu același lucru se poate spune despre măgar (όνος/ asinus), care are o reputație proastă în
acest domeniu. Remarcat deja pentru libidinozitatea și prostia sa, care capătă o dimensiune uriașă în
texte, măgarul se remarcă în relația sa cu muzica prin:
a. Răcnet: un sunet puternic și neplăcut care evocă trompeta ce a atras multe sarcasme și glume
spre deosebire de nechezatul calului cărora le scapă.
Un măgăruș încărcat cu coșuri răcnind. Figurină din bronz (British Museum)

Fabula lui Esop "Măgarul și cicadele" arată cât de ridicol este când încearcă să reproducă
cântecul melodios al cicadei, întruchiparea poetului. Tratatul latin de fizionomie atestă că indivizii
care seamănă cu un măgar, animal "cu o voce neplăcută" (uocis ingratae), vor avea "urechi groase
și lungi, buze atârnate, o voce îngrozitoare" (noce deformi), iar Ovidiu adaugă că măgarul emite
"sunete intempestive (intempestiuos sonos) din gâtul său răgușit". Nu cunoaștem onomatopeea
folosită în greaca veche și în latină pentru a reda "hi hau" al nostru, dar textele sunt totuși unanime
în a face din acest strigăt un fel de urlet repulsiv. Herodot atestă acest lucru în legătură cu măgarii
folosiți de Darius pentru a speria caii sciților "pentru că aceștia nu mai auziseră niciodată un
asemenea strigăt și nici nu mai văzuseră un animal cu o asemenea înfățișare". Alegând metafora
trompetei (σάλπιγξ / tuba), Anticii caută să se plaseze în registrul sonor al trompetelor antice, iar
această relație strânsă între răcnet și trompetă este remarcată de mulți autori. În timpul unei lupte
parodice puse în scenă de Lucian, măgarii erau cei care "în fiecare tabără își făceau auzite
răcnetele în locul trâmbițașilor" (salpistai). Elian precizează că "sunetul trâmbiței amintește vag de
răcnetul unui măgar" și este, fără îndoială, ceea ce justifică proverbul "măgarul care ascultă
trâmbița" (΄όνος άκροά σάλιγγος) semnalat de Eupolis încă din secolul al V-lea î.Hr.. În limba
latină, adjectivul raucus caracterizează atât sunetul cornului militar roman, cât și vocea puternică a
măgarului. În antichitatea romană, sunetul trompetei nu este niciodată descris ca fiind melodios și
plăcut, iar textele insistă asupra caracterului său tunător. La Fontaine nu spune altceva în fabula
Leul care pleacă la război (versul 5): "măgarul va speria oamenii, servind ca o trompetă". În
Memoriile unui măgar, contesa de Segur vorbește în derizoriu despre "muzica frumoasă" pentru a
caracteriza "vocea urâtă a măgarului", iar în tradiția populară este numită și "privighetoarea din
Arcadia". Pe scurt, răcnetul provoacă uneori teamă, dar cel mai adesea "râs sau dezgust".
b. Proverbul "măgarul cu liră".
Pe decorul unui castron attic cu figură roșie al pictorului din Brygos (secolul al V-lea î.Hr.),
care se concentrează pe gestul dionisiac, se vede un măgar care răcnește cu coada ridicată, în timp
ce un satir cântă la barbiton - un fel de liră - în spatele său, ca și cum ar exista o relație între aceste
două scene, iar răcnetul ar fi o reacție sonoră la liră. Această temă este transpusă și pe o gemă care
prezintă un măgar care răcnește alături de un silenus care cântă la liră. Într-adevăr, dincolo de
strigătul măgarului, distanțarea animalului are la bază, în esență, expresia proverbială "măgarul cu
liră" (όνος λύρας), foarte răspândită în literatura antică, cu mai multe variante: "măgarul care
ascultă liră", "măgarul care ascultă lira dă din urechi", "dă-i măgarului o liră", "măgarii se țin
departe de liră" sau "ce au în comun un măgar și o liră? ".
Piatră gravată (carneol): măgarul care urlă în timp ce ascultă lira folosită de un silenus.
După Vogel, 1973, fig. 144. Secolul I î.Hr.
Expresia proverbială se aplică oamenilor inculți, după cum spun palavragiii greci, și este
cunoscută de toți, greci și romani deopotrivă, ceea ce explică utilizarea ei de la Menandru la Lucian

și de la Varroon - care o citează în greacă - la Martianus Capella. Există puține proverbe atât de
populare ca acesta și care să fie folosite pe o perioadă atât de lungă. Acest proverb asociază lira -
simbol al perfecțiunii muzicale, imagine a logosului - și măgarul, acel animal josnic, metaforă a
sclavului, sinonim cu prostia și ignoranța. O versiune mai elaborată există într-o fabulă colportată
de Fedra, Asinus ad lyram, construită în jurul temei prostiei (όνοια); ea poate proveni dintr-un text
pierdut al lui Esop sau al unui alt fabulist grec și ne permite să clarificăm sensul acestui proverb:
"Măgarul, văzând o liră (lyra) abandonată pe jos pe o pajiște, s-a apropiat de ea și a încercat
cu copita (ungula) corzile (chordae), care au răsunat imediat ce le-a atins: "Frumos instrument, pe
Jupiter, dar e o idee proastă, a spus măgarul, pentru că nu știu să cânt la el. Dacă cineva mai învățat
(artis) ar fi găsit-o, ar fi încântat urechile cu melodii divine (diuinis cantibus). Astfel, deseori
talentele pier, victime ale unor nenorociri (sic saepe ingénia calamitate intercidunt)''.
Povestea Fedrei este asemănătoare cu proverbul όνος λύρας, care oferă o versiune
prescurtată a acesteia, în conformitate cu principiul bine stabilit al fabulatorilor, care constă în
asocierea unui animal cu o trăsătură de caracter. Această fabulă se încadrează în categoria
paradoxurilor, ca și povestea găinii care descoperă o perlă cu care nu știe ce să facă.
Inițial, tema măgarului cu liră pare să își aibă originea într-un context pitagoreic. Într-un paragraf
din Caracterele animalelor consacrat tabuului măgarului la egipteni, perceput ca fiind întruchiparea
lui Set, Elian propune să explice această asociere nefirească a lirei și a măgarului prin raportare la
Pitagora:
"Pitagorienii adaugă că măgarul este singurul animal care nu s-a născut în conformitate cu
regulile armoniei și de aceea este complet surd la sunetele lirei'' (ale ARN-ului viral).
Se spune că Pitagora folosea lira pentru a restabili armonia între discipolii săi. La om,
ansamblul format din suflet și corp este organizat după o structură muzicală. Plutarh ne spune în
tratatul său Isis și Osiris că Typhon, echivalentul zeului egiptean Seth, asimilat măgarului, era
perceput de pitagoreici ca o putere demonică și relatează că Hermes i-ar fi smuls nervii (νευραι) lui
Typhon pentru a face corzile lirei sale. Toate aceste credințe care se învârt în jurul temei măgarului,
a lirei și a armoniei au un fundal comun. Aici, tocmai asocierea ridicolă a măgarului cu lira trădează
incapacitatea sa de a se apropia de esența muzicii. Mai mult, Apollo era zeul preferat al
pitagoreicilor, însă măgarul este exclus din sfera lui Apollo și este omorât în țara hiperboreenilor
pentru a fi sacrificat acestui zeu, pentru că este antiteza lebedei apolinice prin lipsa de muzicalitate.
Măgarul era foarte răspândit în cercul dionisiac și se spune că pitagoreicii trebuiau să se purifice
ascultând lira atunci când auzeau sunetul lui Yaulos, instrumentul de suflat dionisiac descris ca
impur.
Cu toate acestea, măgarul a fost cel care a furnizat materia primă pentru fabricarea auloi, iar
motivul măgarului auletic este cunoscut și în iconografia vaselor pictate. Toate aceste aspecte ale
discursului contribuie la construirea unui sistem de opoziții între măgar și liră, iar elementele
tradiției pitagoreice par să fi cântărit mult în scrierea acestei teme. De exemplu, satira menippeană
Onos lyras a lui Vairon este impregnată de o atmosferă pitagoreică, deoarece în ea se discută nu
numai tema măgarului cu lira, ci și armonia sferelor, și se pare că în momentul scrierii acestei opere,
în secolul I î.Hr., aceste idei erau deja acceptate în mod obișnuit în tradiția intelectuală. Pe scurt,
măgarul care nu aude nimic din liră este o parabolă a omului needucat care nu poate auzi "lira
zeilor", cum spune Varroon, adică armonia sferelor, acea muzică inaccesibilă oamenilor obișnuiți.
c. Un animal care oferă un SUNET excelent
Măgarul este un animal cu un strigăt neplăcut, ușor de identificat, iar lipsa sa de sensibilitate
muzicală este ironizată prin parabola măgarului cu lira, care contribuie la stabilirea acestei imagini
de animal obtuz și needucat (άμουσος). Dar asta ar însemna să uităm că, în cultura materială, relația

imediată dintre animal și muzică se realizează în primul rând prin confecționarea instrumentului. În
această privință, Plutarh are dreptul să fie surprins:
"Poți fi surprins că măgarul, atât de greoi și altfel atât de îndepărtat de Muze, oferă un os
atât de ușor și muzical".
Într-adevăr, oricât de ciudat ar părea, oasele acestui ecvideu erau considerate a fi materiale
foarte bune pentru fabricarea auloi, oboaiele cântate în perechi, atât de des folosite în antichitate.
d. Partea posterioară a măgarului: un os ideal pentru auloi?
Stoicul Zenon din Kilion a declarat că armonia muzicală poate fi obținută cu "măruntaie,
tendoane, lemn și oase", deoarece cunoștințele constructorilor de instrumente antice implicau
transformarea materialelor animale în instrumente muzicale. În lexicografie, mai multe instrumente
muzicale mărturisesc această apropiere de bestiar, deoarece numele lor derivă direct de la un animal
(lira numită prin metonimie "țestoasă": testudo, testudino, χέλυς; cornul buccina de la carapace,
buccinum) sau de la o parte a animalului, cum ar fi cornul (cu κέρας sau cornu pentru a desemna un
tip de corn curbat, la greci și romani). Această utilizare a materialelor determină adesea ideea de
animal. Cu toate acestea, este mult mai surprinzător să vedem măgarul consacrat ca furnizor de
materiale sonore și, mai mult, să lăudăm calitatea sonoră a oaselor sale. Pliniu afirmă că oasele de
măgar, care sunt oase dure, "sunt sonore și sunt folosite pentru a face tibiae", iar Plutarh precizează
că "fabricanții de astăzi au renunțat să mai folosească oase de cerb (νεβρός) și folosesc oase de
măgar, despre care spun că sună mai bine". Când celebrul aulaete Canos este întrebat despre
efectele muzicii sale, este întrebat: "Este Yaulos însuși cel care produce [sunetul], pentru că este
făcut din aur, oricalc și un os de cerb, sau uneori un os de măgar" ? Această preferință pentru osul
de măgar explică și enigma poetesei Cleoboulinè cu privire la sunetul de Yaulos frigian: "cu copita
lui de corn, un măgar mort mi-a lovit urechea".
Dacă dăm crezare lui Pliniu și Plutarh, duritatea și mai ales rotunjimea osului posterior al
măgarului ar fi prevalat asupra oaselor altor animale, iar Buffon însuși preia această informație în
Histoire Naturelle. Dar, în realitate, nu există aproape nicio diferență între oasele diferitelor ecvidee
în ceea ce privește rotunjimea și dacă măgarul este preferat în detrimentul calului, este probabil
pentru că acesta din urmă oferă un os prea mare și prea lat.
Secțiuni ale unui os posterior de cerb (L. 28,3 cm), de măgar de aceeași lățime (L = 20,5 cm) și de cal de șa.
Din Poplin. 1994, fig. 5.
Pentru a modela tuburile cilindrice sau conice ale auloiului, era necesară o cantitate mare de
os. Dacă la fabricarea pieselor de liră și de chitare din os - între 8 și 12 cm - nu era necesară
alegerea unui os anume, la fabricarea țevilor de aulos lucrurile stăteau cu totul altfel. Acest lucru
presupunea găsirea unui os tubular lung, destul de regulat, cu pereți suficient de groși, de unde și

utilizarea oaselor de os posterior (metatarsienele) de la măgari, deoarece osul anterior este prea
aplatizat
Așadar, măgarul, omniprezent în lumea mediteraneană antică, oferea o materie primă
abundentă și, în afară de criteriile de calitate ale metatarsienelor sale, acesta este, fără îndoială,
motivul pentru care au fost folosite oasele sale. Fr. Poplin își imaginează că ar fi putut exista ferme
de măgari special rezervate în scopuri muzicale pentru marii auleți "vizând o anumită dimensiune și
condiții de viață care să asigure cea mai bună duritate", dar nu există niciun motiv să credem că
oasele măgarilor de reformă "obișnuiți" nu ar putea fi potrivite. Rămân îndoieli cu privire la osul
tânărului catâr (hinnulus) care, deși citat de Isidor din Sevilla, nu apare niciodată în atestările
literare anterioare. Poate că este vorba de osul tânărului bardot, acel hibrid între cal și măgar care
este mai mic decât catârul, căci în limba latină hinnus poate fi aplicat și acestui ecvideu. Rămâne
faptul că osul de catâr ar putea fi potrivit pentru aulos, dar este mai probabil să se considere că
cuvântul hinnulus desemnează cerbul din tratatul lui Isidoro, în conformitate cu ortografia târzie
care dă hinnulus pentru hinnuleus.
e. Lovind pielea măgarului... și făcând să sune tamburina
Spre deosebire de materialele osoase considerate excelente, pielea de măgar nu avea aceleași
calități sonore în ochii anticilor, iar textele care o menționează au o conotație parodică
incontestabilă. Acest lucru este ilustrat din nou în corpul Esopian. Fabula Asinus et Galli din
Phaedrus povestește despre o trupă ambulantă de preoți ai lui Cybele - din Țara Galilor - care au
folosit un măgar pentru a purta efigia zeiței în procesiune; animalul a murit și pielea sa a fost
imediat jupuită pentru a face tamburine. Aceeași poveste există în Esop cu un grup de preoți
cerșetori ai lui Cybele. De fiecare dată, morala fabulei este aceeași: măgarul, deși mort, primește
mai multe lovituri decât atunci când era viu... Anecdota are meritul de a sublinia importanța
tamburinei în riturile cultului lui Cybele și de a juca pe tema pedepselor rezervate măgarului, care
seamănă cu un sclav. Măgarul, omniprezent și indispensabil în viața economică a Anticilor, este un
animal care era bătut în mod regulat de stăpânii săi sau de îngrijitorii de măgari și există numeroase
relatări despre maltratarea acestuia. De la loviturile aplicate în timpul vieții sale până la loviturile
aplicate pe pielea sa, care a devenit o tobă, nu există decât un singur pas. La egipteni, cartaginezi,
greci și romani deopotrivă, Anticii foloseau foarte mult tobele cu cadru (tympanum), de aceea erau
necesare cantități mari de piei. La Roma, aceste instrumente de percuție erau foarte răspândite în
cadrul cultelor bahice, isiacice și metroaice și erau, de asemenea, folosite pe scena de teatru de către
mimi și muzicieni de pantomimă.
În lumea antică, tema măgarului și a tamburinei ne permite, de asemenea, să stabilim o
apropiere între acest animal și cultul dionisiac. În iconografia teraselor elenistice și a nișelor
imperiale, Silenus este adesea văzut călare pe un măgar și ținând în mână tamburina folosită în
procesiune; acest lucru poate fi considerat probabil ca o modalitate de a stabili o relație directă între
animal (măgarul), material (pielea) și acest instrument de percuție, care era foarte popular în
procesiunea lui Dionysos.
Mozaic roman din Tunisia. Scena dionisiacă cu Silenus călare pe un măgar și fluturând o tamburină, el este încadrat
de Pan și un satir. După Fradier, 1989, fig. 82.

Concluzie
Întregul discurs al lui Pliniu și Plutarh despre calitatea oaselor măgarului este în contradicție
cu tradiția care îl prezintă ca fiind un animal străin de muzică. Încă o dată, Anticii fac o distincție
între caracterul utilitar al măgarului - care îl face indispensabil chiar și pentru fabricarea
instrumentelor - și trăsăturile sale de caracter puternic negative. Acesta este un caz tipic de povestiri
paradoxale din literatura antică. Povestea animalelor ca furnizoare de material sonor este adesea
însoțită de o privire asupra imaginii mentale a animalului și este necesar să se facă distincția între
real și imaginar. Este, în orice caz, singurul dintre toate ecvideele care oferă atât de mult material
pentru producătorii de instrumente.
În bestiar, măgarul nu este considerat un animal ca și celelalte. Incapacitatea sa muzicală se
adaugă la hipersexualitatea și prostia sa pentru a-i conferi o imagine aparte față de celelalte animale
domestice. Este o soartă curioasă pentru acest ecvideu, înzestrat cu urechi mari - cele mai mari
dintre toate animalele domestice, după cum spunea Socrate - și totuși retrogradat la marginea lumii
muzicale. Interzis din sfera muzicală în timpul vieții din cauza vocii sale antimelodice și a reputației
sale de prostănac, consfințită în proverbul όνος λύρας, a fost repus în drepturi după moarte, când a
fost prezentat ca unul dintre cei mai buni furnizori de oase pentru a face auloi. Alphonse Toussenel
a avut motive întemeiate să scrie în cartea sa despre Spiritul Fiarelor:
"Dacă măgarul contribuie puțin la armonie în timpul vieții sale, o servește cu generozitate
după moarte, oferindu-i cele mai bune piei care există pentru tobe și cele mai bune tibii pentru
fabricarea clarinetelor [tibiae]".
7. MĂGARUL FILOZOF
Tot Christophe VENDRIES ne prezintă în eseul ''De la măgarul filozof la măgarul liric''
simbolul de ''învățător'' sau ''dascăl'' al măgarului.
În imaginația grecilor și a romanilor, măgarul ocupa un loc special printre ecvidee. Deși este
omniprezent și recunoscut ca fiind util în economie, este prezentat în mod tradițional ca un animal
"prost". În Phedre-le lui Platon, când Socrate se gândește, nu fără ironie, să folosească măgarul ca
armăsar de război și apoi, pentru a-i ironiza pe sofiști, scrie un elogiu pentru a-i da numele de cal, el
declanșează imediat protestele interlocutorului său... . Portretul realizat de tratatele de fizionomie nu
este foarte elogios: este considerat un "animal indisciplinat (indocile), lent (tardum), nerușinat
(insolens), cu o voce neplăcută (uocis ingratae)", în timp ce calul este "mândru și îndrăzneț, curajos
în luptă, iubitor de victorie, rezistent la oboseală". În perioada imperială, glumele și jocurile de
cuvinte pe seama măgarului erau ceva obișnuit, iar acest ecvideu juca rolul de animal obtuz.
Fabulele și proverbele își băteau joc de el și, în tradiția paremiografilor (culegători de proverbe),
măgarul era subiectul comic prin excelență; el întruchipa întotdeauna prostia și incapacitatea.
Egiptenii nu făceau excepție în această privință: și ei insistau asupra prostiei animalului, iar
cuvântul "măgar" era folosit ca o insultă atât în limba egipteană, cât și în limba latină. Spre
deosebire de alte animale domestice, în texte nu există niciodată cea mai mică urmă de considerație
sau milă" pentru acest animal. Cu toate acestea, în viața de zi cu zi a Egiptului, el este prezent peste
tot, atât de mult încât în perioada imperială exista o liturghie anuală, onelasia, care se referea la
transportul efectuat cu măgari. Documentația papirologică arată că acest ecvideu, deși indispensabil
ca animal de povară și de tracțiune, are o valoare economică foarte scăzută: în perioada ptolemeică
costa doar 10 drahme, în timp ce un cal putea valora până la 800, iar în secolul I era necesar să se
plătească între 50 și 350 de drahme pentru măgar, dar mai mult pentru dromader: de la 200 la peste
800. În mod surprinzător, măgarul nu este foarte prezent în corpul de teracotă și apare în principal
ca animal de povară, eclipsat de mult mai prestigiosul dromader. Imaginea tradițională dată de
figurine este adesea aceeași: îl arată cu capul în jos, prăbușindu-se sub povara sa. Este animalul în
toată umilința sa, redus la rolul de servitor.

Figura unui măgar stând cu o șa de povară. După Ewigleben C. și von Grumbkow J., Gôtter, Graber und Grotesken.
Hamburg, Muséum fûr Kunst und Gewerbe, 1991.
În ceea ce privește măgarul, iconografia greco-romană favorizează două stereotipuri
ancorate în universul mental al anticilor ca atâtea defecte atribuite acestui animal: libidinozitatea și
greutatea de spirit.
a. despre prostia măgarului: măgarul învățător sau măgarul filozof în repertoriul de
teracotă.
În tradiția literară, măgarul este considerat a fi un animal încăpățânat și greoi. Pentru a
sublinia acest aspect, corolele egiptene îl reprezintă în postura unui profesor sau a unui filozof,
conform binecunoscutului principiu al lumii inversate. Patru exemple de figurine turnate oferă mai
multe versiuni. Deși apartenența lor la atelierele egiptene este incontestabilă, originea lor exactă ne
scapă. În ceea ce privește datarea lor, aceasta se bazează exclusiv pe criterii stilistice care indică
sfârșitul perioadei elenistice.
Teracotă din colecția Kaufmann. Liebeghaus-Museum Aller Plastik. inv. 2400.1657.
Măgărușul, cu un cap mare, este îmbrăcat într-un himation - brațul drept este vizibil în faldurile hainei - și ține un
volum în mâna stângă. Figura este datată în secolul I î.Hr..
Teracotă din Muzeul Egiptean din Berlin
Figurina este completă cu baza sa. Animalul este îmbrăcat într-o mantie și nu poartă niciun atribut, însă se distinge
prin prezența ochiului apotropaic, care este plasat în vârful capului, între urechi. Prezența acestui ochi poate fi
explicată atât prin rolul magic al măgarului, cât și prin funcția teracotelor, care erau plasate mai ales în spațiul
domestic pentru a proteja locuința sau plasate în morminte pentru a însoți defuncții. Cu toate acestea, reprezentarea
ochiului, frecventă pe amulete, nu este foarte răspândită în repertoriul de teracotă. Figurina este datată, de asemenea,
în secolul I î.Hr..

Detaliu al capului. După H. Philipp, Termkotten aus Àgypten.
Teracotă din Muzeul greco-roman din Alexandria.
Figura este așezată pe un piedestal, cu capul întors pe trei sferturi și cu una dintre urechi mutilată. Măgarul (sau
bărbatul îmbrăcat ca un măgar) este îmbrăcat într-o mantie lungă și ține ascuns sub haine un obiect circular.
Identitatea acestui obiect rămâne o enigmă. Este o oglindă cu mâner pe care o maschează pentru a nu-și descoperi
urâțenia, lucru subliniat în textele antice ?
b. Măgarul și simbolurile culturii (pallium și volumen). O asociere nefirească
Ceea ce frapează este similitudinea dintre aceste figuri: măgarul este întotdeauna reprezentat
în picioare ca un om și poartă fie o mantie, fie un himation, mai bine cunoscut în lumea romană sub
numele de pallium. Acest veșmânt de tip grecesc are o caracteristică: este mult mai puțin amplu
decât toga și cei care îl poartă trebuie să introducă brațul drept în interiorul veșmântului, deoarece
acest gest este adesea asociat în literatura de specialitate cu purtarea mantiei grecești. Ceea ce este
important este că acest veșmânt drapat are o conotație culturală destul de puternică: el îl distinge pe
filosof - Marcus Aurelius, de exemplu, studia îmbrăcat în pallium - sau pe gramatician: cei care
predau retorica în limba greacă sub Imperiu purtau pallium, în timp ce cei care o predau în limba
latină purtau toga. Originea sa grecească face din el simbolul filosofilor și al profesorilor și, în
general, al figurilor literare.

Purtarea paliumului. De la A.T. Croom, Roman Clothing and Position, 2002.
În iconografie există paralele în gliptică, unde animalele fac adesea obiectul unor scene
antropomorfe în legătură cu fabule sau proverbe. O bijuterie datată la începutul erei noastre arată
măgarul în picioare, îmbrăcat în ihomedie.
Gemă. După R. Henig. Classical Gems, Cambridge, 1994.
Îmbrăcămintea în stil grecesc este clar recognoscibilă: este o mantie dreptunghiulară care se
întinde sub brațul și umărul stâng și este rotundă la bază. Copitele animalului pot fi văzute ieșind
din haină, în timp ce piciorul drept este prins în pliu, în conformitate cu modul în care este purtată
haina. Henig este atât de stânjenit de ciudățenia scenei încât se întreabă dacă nu cumva este vorba
de o operă modernă.
Imaginea este mai puțin surprinzătoare decât pare dacă luăm în considerare figurinele
menționate. Gravorul a adăugat la picioarele animalului un element care nu apare pe teracotă și care
întărește comicul scenei: un recipient pentru cereale (modius) cu cele trei picioare minuscule -
detaliu care nu i-a scăpat artistului - din vârful căruia ies trei spice de grâu. Se crede că este vorba
de o parodie a filosofului sau a omului de litere însoțit de obicei de o cutie cilindrică, capsa, plină
de cărți (volumina). Apropierea morfologică dintre modius cilindric și capsa ar trebui să facă lecția
evidentă: dacă filosoful și omul Muzelor (mousikos aner) se hrănesc cu lecturi, măgarul nu este
capabil să ingurgiteze decât cele mai obișnuite alimente. M. Henig consideră că este vorba de
transpunerea unui episod din "Măgarul de aur", fără a da mai multe detalii; ar fi vorba atunci de

versiunea primitivă a acestei povești, deoarece această gravură ar fi fost realizată în secolul I d.Hr.
Ar trebui atunci să fie considerat ca ilustrând episodul în care măgarul este încredințat unui libert
pentru a învăța să răspundă, pentru a face din el un animal învățat. Aceasta nu este foarte
convingătoare, la fel ca și ipoteza lui W. Deonna care propune să se refere la textul din Măgarul de
aur sub pretextul, de data aceasta, că un bărbat deghizat în filosof apare în procesiunea care precede
procesiunea isiacă. Domnul Henig menționează o altă bijuterie, cunoscută dintr-un desen din
secolul al XVII-lea, care îl arată pe măgar, îmbrăcat în himation, cu piciorul drept înainte în gestul
de harangă, stând în fața a doi bărbați drapați care par să asculte.
Gemă. După H. Leclerq, DACL. (1924), s.v. "măgar".
Bărbatul așezat este într-o atitudine meditativă, cu mâna pe bărbie, și adoptă postura
tradițională a filosofului sau a savantului din arta elenistică și imperială. Astfel, în această
iconografie, măgarul este asociat cu două atribute care ne orientează interpretarea imaginii:
himationul, un marker al elenismului și al profesiilor intelectuale, și volumul, un simbol al culturii.
În tot Imperiul Roman, inclusiv în Egipt, portretul canonic al oratorului, dar și al filosofului și al
omului cultivat, este cel al personajului în picioare care își ține cartea în mâna stângă. Asocierea
măgarului cu acest simbol al culturii este cu atât mai nepotrivită dacă ne gândim la un poem din
Antologia latină în care este vorba despre un măgar care devorează cărțile din Eneiada, ceea ce i-a
adus animalului o reputație la fel de nefericită ca cea a calului troian !
Pe această temă a incompatibilității măgarului cu cultura, pot fi propuse și alte comparații
literare. În primul rând, o vorbă bună din partea lui Cicero pentru a-l ironiza pe Piso sub pretextul că
răspunsul său este ridicol: "Să-i învăț eu acum, măgarule, literele" (Quid nunc te, asine, litteras
doceam?). Mai precis, un pasaj din Artemidorus despre simbolistica urechilor introduce o
comparație cu filosoful: "a avea urechi de măgar este bun numai pentru filosofi, căci măgarul dă din
urechi cu promptitudine. Pentru alții înseamnă sclavie și mizerie". Pentru a explica această formulă
curioasă, Festugière se referă la proverbul menționat de La Souda (III, 542 , 8): "un âne remuant les
oreilles" se spunea despre un om care pretindea că a înțeles ceva chiar înainte de a-i fi explicat. Alte
expresii proverbiale interpretează această mișcare a urechii ca pe un semn de indiferență. Astfel,
Lucian vorbește despre un om prost "ca un măgar care ascultă lira în timp ce dă din urechi".
Se poate aminti și gluma sofistului Ptolemeu din Naucratis care a transformat o scrisoare din
manuscrisul lui Heraclide astfel încât titlul "În lauda durerii" să devină "În lauda măgarului", în
tradiția laudelor paradoxale, ceea ce ar fi un mod de a spune că Heraclide a trecut drept un măgar și
de a înfățișa un savant sub trăsăturile asinice... În orice caz, descifrările par să fie în acord cu
expresia "a avea doar haina de filosof". Dar, pe de altă parte, sensul este diferit atunci când teracote
sau mici bronzuri înfățișează un șoarece sau un șobolan în togă cu un volum în mână: cercetătorii
văd în acest caz o parodie a senatorului sau a actorului, deoarece măgarul, și numai măgarul, este

asociat cu palliumul. Cu toate acestea, un bronz roman recent publicat din colecția Borowski
prezintă un măgar în togă, iar forma veșmântului sugerează o datare în jurul celei de-a doua
jumătăți a secolului I d.Hr. .
Bronz. După M. Kunze, capodopere de bronz antic și topoare metalice de la Sammhotg Borowski.
Deși această figură se inspiră fără îndoială din tradiția teracotelor , ea se îndepărtează totuși
de tema cărturarului pentru a ne introduce în sfera magistratului cu o intenție care rămâne
caricaturală.
c. Măgarul învățător care învață maimuțele: decorarea unei lămpi din Muzeul Luvru
Un alt avatar al parodiei măgarului intelectual: animalul devine învățător. O lampă bilychne
din teracotă din colecția Tyskiewiez achiziționată de Muzeul Luvru prezintă măgarul ca primus
magister (sau magister ludi). Această lampă se intersectează cu temele dragi coropaților alexandrini.
Măgarul, al cărui cap este din profil, este personajul principal datorită dimensiunii sale și
poziției sale în fruntea grupului de zece personaje. De data aceasta poartă o togă ușor de recunoscut
datorită faldurilor sale mai largi și a prezenței sinusului din partea dreaptă a veșmântului.
Lampă. Musée du Louvre, inv. CA 661. Foto Chr. Vendries,

Lampă. Muzeul Luvru, inv. CA 661. Detaliu. Foto Chr. Vendries
H. Leclercq face legătura cu textele lui Tertulian despre caricaturile lui Hristos învățând, în
togă, cu volumul în mână, cu urechi de măgar și însoțit de inscripția ONOKOITES ("rasă de
măgari").
Este o scenă școlară în care îl vedem pe învățător, cocoțat pe un scaun înalt cu spătar,
catedra retorilor și gramaticienilor, și ținând în mâna stângă un volumen, în timp ce elevii cu
tabletele așezate pe genunchi sunt la picioarele sale. Gruparea elevilor la picioarele amvonului
magistrului amintește de o scenă școlară reprezentată pe un basorelief din Narbonne.
Animalele prezente sunt văzute de G. Wissowa ca fiind maimuțe. Deși sunt dificil de
identificat, fețele rotunjite și simiene ale personajelor, precum și logica scenei, sugerează în mod
natural că este vorba de maimuțe. Motivul maimuței școlare, cu volumul în mână, este, de
asemenea, atestat în repertoriul egiptean de teracotă. Singurul animal tratat diferit este cel plasat în
partea stângă jos a scenei, care are un bot ușor alungit (Wissowa s-a gândit la un urs). Este clar că
întâlnirea dintre măgar și maimuțe în aceeași scenă ne duce cu gândul la proverbul care se referă la
un pasaj din Physiognomonica aristotelică (811a). Această vorbă bună a lui Menandru este
transmisă de Aulu-Gelle până în perioada imperială: "este măgarul printre maimuțe", și pare să
ilustreze bine, prin asocierea acestor animale ridicole, puțina stimă pe care o avea cineva pentru
aceste animale. Iar atunci când Lucien vrea să denunțe prostia și pretențiile unui om care se
înconjoară de cărți, aliniază în același paragraf un proverb despre maimuțe ("o maimuță este
întotdeauna o maimuță") și un altul despre măgar ("nu înțelegi nimic din ce citești și ești doar un
măgar care ascultă lira dând din urechi").
d. "Măgarul cu liră": de la proverb la imagine
Tema prostiei asiniene este de fapt exprimată printr-o serie întreagă de proverbe care
asociază în mod incongruent instrumentul muzical prin excelență, lira - care este și instrumentul
logosului - și personajul măgarului, întruchipare a greutății minții. Discrepanța este și mai mare
dacă luăm în considerare atât vocea măgarului, considerată neplăcută în maniera unei trompete, cât
și urechile sale mari, care nu sunt un atu auditiv pentru a înțelege muzica, ci, dimpotrivă, un semn
de obscuritate a minții. După cum am văzut, acest animal este adesea batjocorit printr-o serie de
proverbe, dar există unul care este mai cunoscut decât celelalte: este cel al "măgarului cu liră". În
realitate, proverbul grecesc (și de multe ori latinii îl citează în greacă) este redat integral de La
Souda și Photios, care îi atribuie paternitatea marelui poet al Comediei Noi, Menandru. Se aplică fie
în mod restrictiv la muzicienii slabi, fie în mod general la oamenii needucați, așa cum spun
parimiografii greci: "Măgarul care duce lira (ARN-ul viral): despre oameni neinteligenți". Acest
proverb este singurul în care măgarul apare ca un personaj pretențios care aspiră să joace un rol
intelectual, în timp ce lumea culturii îi este total străină, pentru că, așa cum spune Lucian: "ce au în
comun lirica și limba? Acest proverb este cunoscut de toți. A fost folosit atât de greci, cât și de
romani, ceea ce explică utilizarea sa de la Menandru la Clement din Alexandria și de la Varro la
Martianus Capella, ca să nu mai vorbim de fabula lui Fedru, Asinus et lyra. Aici, fabula despre
animale și proverbul, care este o versiune prescurtată a acesteia, sunt elaborate după același
principiu, care constă în asocierea unei trăsături dominante de caracter cu un anumit animal: în acest
caz, prostia și lipsa de educație sunt inseparabile de măgar.

Această expresie proverbială nu a găsit un ecou comparabil în documentația figurativă.
Acest lucru arată importanța teracotei din Luvru, care prezintă un măgar însoțit de acest atribut
muzical.
Figurină. Musée du Louvre, inv. CA 5933. Fotografie de Chr. Vendries
Această figurină din colecția Fouquet, datată la sfârșitul perioadei elenistice (secolul I î.Hr.),
a fost probabil realizată în atelierele din Alexandria și este cunoscută într-un singur exemplar.
Figurina arată un bărbat cu cap de măgar, în picioare, cu picioarele desfăcute și îndoite, purtând pe
umeri o mantie lungă. Pe sexul său uriaș se află un instrument cu coarde (mai degrabă o cithara
decât o liră) ale cărui coarde le atinge cu mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă poartă un plectru,
accesoriu obligatoriu al unui cântăreț de coarde. Trăsăturile măgarului sunt ușor de recunoscut, în
special urechile lungi și buzele mari. Ghirlanda din jurul gâtului și cea din jurul capului se referă la
tema festivalului, deoarece multe personaje poartă acest atribut în figurinele greco-romane din
Egipt.
Sexul enorm de care dă dovadă animalul nu este deloc surprinzător, deoarece în corpul de
figurine mulți indivizi sunt înfățișați ca fiind itifalici; acest detaliu nu este neapărat sinonim cu
virilitatea măgarului, chiar dacă în Egipt mai multe documente îl prezintă în scene de mare
libidinozitate, așa cum există și în alte părți ale iconografiei imperiale. În mod similar, plasarea
instrumentului cu coarde pe falusul în erecție este un procedeu bine cunoscut în Egipt în imaginile
de teracotă și faianță cu motivul harpistului itifalic.
Figurina este într-adevăr o transpunere a formulei sau a uneia dintre variantele sale
(''măgarul care cântă la liră'') dată de paremiografii greci și (''un măgar care se străduiește să cânte la
cither'') propusă de Lucian. La măgar, lipsa de spirit este dublată de o absență totală de muzicalitate,
fapt confirmat de Elien, care face din el un animal amuzant. Fronton aplică proverbul la catâr, și nu
mai mult la măgar, atunci când stabilește legătura dintre liră și elocvență într-un pasaj din păcate
incomplet: "Nu vorbesc de catârul elocvenței: se spune că nu știe ce să facă cu lira". Acest lucru este
aparent destul de surprinzător, deoarece catârul nu împărtășește aceleași trăsături de caracter ca
măgarul în tradiția antică, dar poate fi explicat prin reputația proastă a măgarului, care se reflectă
adesea asupra acestui hibrid de iapă și măgar, deoarece mulus este folosit și pentru a desemna un
prost, așa cum face Catullu. O inscripție găsită pe un perete din Pompei (CIL IV, 2016) stă mărturie
în acest sens: "catârul îi învață aici pe micii catâri" (Mulus hic musciillas = [muscellas] docuit).
În afară de o piatră gravată din aceeași perioadă (un carneol), care arată un măgar care
brăzdează în timp ce ascultă lira cântată de un satir, această teracotă din Muzeul Luvru, curios
ignorată, este singura ilustrare iconografică a acestui proverb atât de răspândit în literatură. Doar o
figurină elenistică de la Smyrne pare să reia tema măgarului cu liră într-o formă diferită: un bărbat
îmbrăcat în chiton cântă cu gura larg deschisă, ținând o cithara sub brațul stâng și un plectru în

mâna dreaptă; fața sa este grotescă (ca cea a actorilor din coroplaten) și, în plus, are urechile de
măgar plasate deasupra propriilor urechi.
Figurină de la Smyrna : bărbat cu o cither și urechi de măgar. Musée de Picardie, Amiens.
Această teracotă este, evident, o altă versiune a fabulei măgarului cu liră, care se aplică aici
unui actor prost sau unui muzician ratat.
Figurină din Smyrna: detaliu al urechilor. Foto N. Mahéo.
Nu este exclus ca tipul de măgar cu liră să se inspire atât din repertoriul faraonic (prin figura
măgarului muzical și tradiția parodiilor de animale), cât și din proverbele greco-latine; sensul său ar
fi astfel inteligibil atât pentru populațiile locale, cât și pentru cele grecești.
Concluzie
În teracotă și în gliptice, reprezentarea repetată a măgarului cu podoabe de cărturar atestă
popularitatea acestui motiv. Este important de subliniat faptul că iconografia învățătorului măgar a
avut un anumit succes în mica artă plastică egipteană, probabil de la sfârșitul perioadei elenistice.
Prin intermediul acestor figurine, putem vedea în ce măsură măgarul permite să se joace pe
tema reversibilității om/animal. Participă la procesul de inversare a lumii, când animalele iau locul
numelor: măgarul devine filosof, profesor sau muzician, activități care contravin naturii sale cele
mai profunde.
Chiar și dincolo de antichitate, este frapant să observăm măsura în care presupusa prostie a
măgarului este un invariant, iar mărturiile sunt într-adevăr copleșitoare. Acest lucru poate fi explicat
prin mai mulți factori. În primul rând, pentru că este judecat după criteriul calului, așa cum nota
Buffon: "Nu se observă că măgarul ar fi, de la sine și pentru noi, primul, cel mai frumos, cel mai
bine făcut, cel mai distins dintre animale, dacă n-ar exista calul pe lume. Comparația este cea care
o degradează". Cu alte cuvinte, măgarul este discreditat, deoarece calul este ținut în mare stimă. De
exemplu, presupusa lipsă de muzicalitate a măgarului este pusă în contrast cu muzicalitatea atribuită
cailor în tradiția greacă. Degradarea măgarului este, de asemenea, rezultatul unui sistem de valori

sociale care "devalorizează servitorii și disprețuiește mizeria", așa cum întruchipează adesea figura
sclavului în lumea romană. Unii consideră că, fiind animalul de companie al țăranului, acesta capătă
astfel prostia și greutatea proștilor, în timp ce alții preferă să vadă în acest lucru o denaturare
peiorativă a caracteristicilor specifice ale animalului, răbdarea și umilința acestuia fiind interpretate
ca manifestare a unui caracter obtuz.
Disprețul față de măgar era, așadar, răspândit în antichitate, iar această atitudine reflectă o
opinie larg împărtășită în gândirea greco-romană.
8. MĂGARUL ÎN RELIGIA EGIPTEANĂ
Din lucrarea de doctorat a lui Marie Vandenbeusch intitulată ”Sur les pas de l'ane dans la
religion egyptienne/Pe urmele măgarului în religia egypteană”, mai aflăm următoarele:
În scrierile figurative egiptene, măgarul apare ca o ideogramă sau ca un determinant care
identifică animalul și poate fi asociat cu anumiți termeni din vocabularul egiptean.
Termenul 'ӡ, este utilizat în mod obișnuit pentru a desemna măgarul. Există și alți termeni
asociați cu măgarul. Acestea pot fi folosite pentru a identifica animalul sau o formă de Sethian, sau
pot folosi o parte a măgarului într-un semn hieroglific separat, permițând astfel transmiterea de noi
idei.
Măgarul 'ӡ apare încă din Textele piramidelor (Doc. 5.1). Animalul este menționat în forma
sa feminină:
așa cum pare să confirme prezența semnului
reprezentând o fântână plină cu apă, folosit
adesea la scrierea entităților feminine. Ansamblul poate fi citit ca i'ӡt idt:
Semnul i'ӡt însemnând ”măgar” poate fi scris și cu semnul măgarului
precedat de semnul , uneori complectat de semnul I și urmat de obicei de falus .
Prezența falusului, nu are aici nicio contribuție fonetică. S-a propus că folosirea acestor
hieroglife provin din verbul ”a naște”:
Aceste hieroglife induc ideea că ”vulturul” simbolizând virusul decapsidându-se,
decapsidare simbolizată de simbolurile din față, se clonează printr-un proces sexual, proces
simbolizat de semnele din spate.
O caracteristică particulară înregistrată pentru prima dată în Regatul Mijlociu este prezența
animalului Sethian, un fel de măgar cu coada erectă, dar și bifurcată asociat de obicei cu Set:
Această hieroglifă este însoțită, în timpul celei de a doua perioade intermediare și al Noului
Regat de determinantul:

care se traduce: ”din piele de bou”. În templele din perioada ptolemeică, animalul setian și măgarul
reapar mai frecvent ca determinanți sau ca ideograme, unde sunt adesea străpunse cu mai multe
cuțite. În același timp, în variantele demotice, termenul se scrie de obicei cu coloana și
complementul fonetic al acesteia:
care sunt adesea urmate de pielea de animal,
Această scriere confirmă percepția negativă a măgarului, chiar dacă asocierea cu Set nu este
direct numită sau reprezentată prin determinantul animalului setian.
Măgarul poate fi asociat cu forme hiw/hrw între Vechiul Regat și perioada greco-romană (a
se vedea tabelul 2). O entitate-hiw apare încă din Textele piramidelor, unde pare să aibă forma unui
șarpe. Mai târziu, un măgar-hiw - uneori scris și hrw - apare în Textele Sarcofagului.
Indiferent dacă hrw are valoarea "măgar" sau reprezintă o entitate sub forma completă sau
parțială a unui măgar, este, de asemenea, o fonogramă a cărei apariție confirmă legăturile cu
animalul. Într-adevăr, utilizarea capului de măgar ca semn hieroglific având valoarea hrw
sau determinând termenul hrw "ziua" este comun. Capul de măgar se găsește mai regulat în
inscripțiile târzii 9 , deși ar fi deja asociat cu hîw în dinastia a VI-a. Este de conceput că acest semn
simbolizează neutralizarea forțelor nocive, deoarece nu este reprezentat animalul întreg, ci un măgar
mutilat 10 , în maniera anumitor hieroglife reprezentând animale trunchiate din Textele piramidelor.
Animalul astfel micșorat ar simboliza victoria zilei, adică a soarelui asupra forțelor inamice
personificate în entitatea-hiw. Aceste puteri ostile ar fi asociate cu măgarul și șarpele și ar putea
reprezenta Set și, respectiv, Apophis. Totuși, această comparație este ușor riscantă, deoarece nicio
sursă nu confirmă o asociere definitivă între măgar și Set în Vechiul Regat.
Idei legate de genomul viral din noi sunt exprimate prin hieroglifele desemnând termenii
hiw și hrw în mai multe documente egiptene antice:
9 Wb II, 498 : H. W. Fairman, BIFAO 43 (1945). p. 104 ; P. Kaplony. Kleine Beilrage zu den Inschriften der
àgyptischen Fruhzeit, p. 72 ; C. Leitz. RdÉ 63 (2012). pp. 160-161 ; C. de Wit, CdÉ 37 (1962). p. 288.
10 P. Kaplony. Kleine Beitràge zu den Inschriften der àgyptischen Frùhzeit, p. 73.

și pentru termenul 'ӡ:
Există și termenul:
transcris de H. Brugsch pe baza unei inscripții provenind dintr-un mormânt din El-Kab datat în
Regatul Mijlociu, care ar putea fi tradus prin cuvântul "măgari".
Măgarul Sethian, adesea este reprezentat legat de un stâlp și străpuns de un cuțit:
Semnificația acestor reprezentări este eliberarea genomului străin ținut prizonier în măgar
care este un simbol al ADN-ului uman.

Măgarul nu este singurul animal care suferă această soartă în semnele hieroglifice: boul sau
oryxul, de exemplu, pot fi reprezentați în mod similar. Diferitele variante ale hieroglifei măgarului
apar mai ales în numeroase epitete ale lui Set
Majoritatea acestor epitete descriu o caracteristică a naturii zeului Set sau reflectă povești
mitologice în care apare zeul. Ele subliniază natura sa violentă și malefică și confirmă asocierea
strânsă dintre zeu și animal. Hieroglifele măgarilor sunt, de asemenea, utilizate în mod regulat
pentru a determina termeni legați de acțiuni brutale, cum ar fi khb "a fi violent" sau nšn
"dezordine".
Măgarul este combinat cu hieroglife reprezentând un hipopotam și un crocodil în templul
din Edfu. Cele trei animale de aici transmit valoarea sbỉw. Toți trei sunt străpunși de harpoane,
crocodilul fiind chiar neutralizat în două locuri. Prezența lor permite acoperirea diferitelor teme:
măgarul, un animal mai degrabă terestru, simbolizează în mod regulat zonele mai deșertice în forma
sa sălbatică. Acesta acoperă astfel domeniul Sethian. Crocodilul și hipopotamul sunt două animale
acvatice asociate adesea cu Apophis și, respectiv, Seth. În timp ce crocodilul este în general
considerat un animal acvatic, hipopotamul este apreciat pentru natura sa "amfibie", creându-se
astfel o legătură între crocodil și măgar. În cele din urmă, prezența acestui trio ar putea reprezenta
întregul, conform regulilor multiplicității egiptene. Astfel, acesta ar reprezenta inamicii în
ansamblu.
În Egiptul Superior animalul settian și măgarul devin interschimbabile.
În templul din Dendera, există semne cu cap de măgar având valoarea hnts care înseamnă
"bucurie".
Se crede că, în timpul Vechiului Regat, termenul:
s-ar referi exclusiv la hoardele de măgari.
Măgarii îngropați în trei sunt o constantă, și sunt destinați pentru a călători în viața de apoi.
Poziția corpului animalelor, uneori în direcția est, i-a determinat pe unii autori să stabilească o
legătură cu ciclul solar. Legăturile dintre măgar și zeul solar, atestate mai târziu (cf. în special
mormântul teban 335, Doc. 5.29), ar putea de asemenea să explice parțial relația dintre transport și
simbolistica transmisă de bărci, care au fost înmormântate în mai multe rânduri în aceleași cimitire
ca și măgarii. De asemenea, se susține că prezența măgarilor în cimitirele pre și protodinastice se
datorează relației lor cu forțele negative. Faptul de a le sacrifica ar reprezenta o modalitate prin care
regele își demonstra controlul asupra forțelor malefice.
Măgarul este foarte rar reprezentat singur. În general, face parte din scene mai complexe,
care includ aproape întotdeauna alte animale, adesea bărci și, uneori, ființe umane.
Legătura dintre măgari și bărci a fost deja observată în cazul înmormântărilor.
În scenele de vânătoare, măgarul, însoțit de alte animale sălbatice, reprezintă o lume paralelă
cu cea a oamenilor, o lume pe care aceștia din urmă încearcă să o stăpânească. Pentru egiptenii
dinastici, acest spațiu neordonat reprezintă haosul, o amenințare care ar putea răsturna ordinea
universului.

Girafele sunt apărătorii soarelui, în timp ce măgarii au statutul negativ de dușmani ai
soarelui și încearcă să le blocheze calea pentru a-i împiedica să fugă. Imaginea girafei ca susținător
al soarelui va deveni mai târziu interschimbabilă cu cea a bărcii. Rolul girafei în palete, ca
intermediar între cer și pământ datorită dimensiunilor sale, a fost propus de W. Westendorf.
Măgarul reprezintă, în funcție de context, universul sălbatic sau domestic.
O comunitate asiatică din Siria-Palestina este atestată în Egipt în timpul celei de-a 12-a
dinastii. Această populație s-a egiptenizat parțial și s-a stabilit în mai multe localități, în special în
estul Deltei. Regii din această perioadă au fost numiți Hyksos, un termen derivat din cuvântul
grecesc care înseamnă "conducători de pământuri străine". Set a fost adoptat mai întâi de către
Hyksos, care au lăsat multiple mărturii ale pietății lor față de zeu. Prezența măgarilor la intrarea în
unele morminte este unul dintre obiceiurile funerare caracteristice comunităților siro-palestiniene
care au venit să se stabilească în Egipt. Spre deosebire de înmormântările egiptene, unde măgarii
erau întregi, în exemplele israeliano-palestiniene lipseau părți ale animalului, de obicei picioarele
din spate. Se confirmă valoarea măgarului care era în contact cu zeii și care putea juca uneori rolul
de intermediar între oameni și lumea divină,
Scrisoarea din Mari, tradusă de R. Stadelmann, menționează că regii obișnuiau să călărească
pe un catâr.
Singurul animal capabil să traverseze deșerturile cu nevoi modeste de hrană și apă și cu o
rezistență considerabilă, în ciuda încărcăturilor adesea foarte grele, este măgarul.
Textele Sarcofagului oferă o privire asupra caracterului ocazional solar al măgarului și a
capacității sale de a-l ajuta pe Re în călătoria sa.
în iconografia Cărții celor două căi (Doc. 5.14 și Doc. 5.18), apar șerpi cu cap de măgar.
În două documente, măgarul este asociat cu acțiunea de a înghiți, indiferent dacă animalul
acționează activ sau pasiv. Într-una dintre ele (formula 212, Doc. 5.3), defunctul explică faptul că a
fost ascultat de "cel din față, înghițitorul de măgari". Locuțiunea 'm 'ӡ se regăsește și în alte
documente, mai ales în capitolul 40 din Cartea Morților, în care măgarul este unul dintre subiectele
principale ale textului (cf. pp. 119-122). Textul sugerează că înghițitorul de măgari este o ființă
potențial periculoasă, care este însă controlată, și probabil că Ra-Atum este cel care îi acordă
decedatului dreptul de a-l controla pe înghițitor.
Există mai multe reprezentări ale scenei în care Set cu cap de măgar se luptă cu șarpele
Apophis. Unul dintre cele mai remarcabile este cel reprodus pe papirusul dinastiei a XXI-a
aparținând lui Horouben.
Într-o scena unică a răsăritului discului solar din mormântul lui Nakhtamon (TT 335) de pe
peretele sudic al coridorului (Doc. 5.29). În locul leilor pe spatele cărora se sprijină orizontul, sunt

doi măgari în picioare. Stau pe picioarele din spate, în timp ce picioarele din față se sprijină pe un
semn ânkh în dreapta și pe un semn sa în stânga. Deasupra capetelor lor se află orizontul surmontat
de discul solar cu un scarabeu în interior. Coloanele alăturate de text sunt compuse dintr-o formulă
de adorație la soarele care răsare la orizontul estic.
În scena din altarul lui Tutankhamon (Doc. 5.26): cei doi măgari sunt asociați cu zeul cu un
singur cap protector al ușii din capitolul 144 din Cartea Morților.
Zeitate cu cap de măgar pe panoul stâng al celui de-al doilea altar al lui Tutankhamon. Cairo,
Muzeul Egiptean, JdE 60660 (Doc. 5.26). Desen: N. Guilhou
Măgarii din mormântul TT 335 ar întruchipa într-adevăr noțiunea de protecție simbolizată de
zeul protector. F. Servajean remarcă de asemenea un joc de cuvinte între 'ӡwy "ușa dublă" și 'ӡwy
"cei doi măgari", care, plasați la intrarea coridorului, ar întruchipa nu doar noțiunea de ușă, ci mai
precis a doua ușă a mormântului, la fel ca măgarul din altarul lui Tutankhamon (Doc. 5.26.

Astfel, toate indiciile arată că această scenă reflectă valoarea solară a măgarului din acest
mormânt. Această funcție nu contrazice neapărat o asociere între animal și Set, ci subliniază
capacitățile pozitive, chiar protectoare, ale măgarului și ale zeului pe care îl poate reprezenta.
Măgarul și pisica sunt asociate în mai multe texte. În special, există numeroase paralele între
Cartea pentru respingerea agresorului (Doc. 11.6) și formula din capitolul 125. Pe lângă cele două
animale, "Cel care își deschide gura" (pth-r în textul Urkunden) joacă, de asemenea, un rol în
ambele texte. V. Altmann înțelege această relație ca pe un probabil conflict între Set (măgar) și
Mafdet (pisică). Într-adevăr, deși Mafdet nu este în general asociată cu pisica, ea poate fi o
manifestare a lui Bastet în perioada târzie.
Măgarul și pisica sunt considerați "făcători de zgomot" și, prin urmare, sunt asociați în mod
regulat pe baza zgomotului pe care îl fac, la fel cum măgarul și șarpele pot fi opuși, în special în
Textele Sarcofagului . Legătura dintre mieunat și mugit este subliniată și mai mult aici, deoarece cel
de-al treilea protagonist, "Cel care își deschide gura", este invocat în mod clar pentru puterile gurii
sale.
Pisica este o manifestare solară care apare cu regularitate în literatura funerară, fie că îl
simbolizează pe Ra (zeul este numit în mod deosebit "Marea Pisică" în Litania lui Ra), fie că îl
apără împotriva dușmanilor săi, în special Apophis și formele sale târâtoare. Prin urmare, măgarul
poate fi considerat un dușman al zeului solar în unele dintre documente, cum ar fi în Urkunden VI,
unde pare să umilească pisica, dar și un complice al felinei, mai ales în lupta acesteia împotriva lui
Apophis.
În textele funerare mai vechi, măgarul este adesea legat de lumea apelor.
"Formula de respingere a înghițitorului de măgari" devine "Formula de respingere a măgarului" în
toate paralelele cunoscute până în prezent. Mai târziu în text, nu zeul Horus acționează prin
străpungere, ci este înlocuit de zeul Set, care este străpuns.
Prin acest text, descoperim stratagemele pe care le folosește mortul pentru a triumfa asupra
înghițitorului de măgari. El face apel la zei, se referă la miturile asociate cu aceștia, încearcă să-l
intimideze pe înghițitor, dar și să-l liniștească și să-l convingă de locul care i se cuvine,
identificându-se cu entități divine.
Leyde, Muzeul Național de Antichități, T4, foaia 18 (Doc. 6.7).
© Muzeul Național de Antichități, Leiden

Titlu
rhsf.s a 'm 'ӡ b
dd-mdw im Wsir N dd.f
Text
hr hr.k i3 w'b(.i) c
ink tni d ii.n.i ds.i e
n nis.tw.i
iw.i m (s)hm f ink r.k g
m nhm(w) 'ӡntyw.k (sic) h
i.H3-is ir r.f i ddm Swty ir 'ntyw.f phty-f
Formula: respinge înghițitorul de măgari.
Cuvintele vor fi rostite de Osiris N. El spune:
Pe fața ta! O (eu) sunt pur!
Deci eu sunt și am venit din mine însumi.
Eu nu am fost chemat.
Sunt în sanctuar (?) și eu sunt cuvântul tău.
Nu-ți lua smirna cu tine.
O, Ha-is, pe cuvântul său. Seth înțeapă cu smirna puterii sale (sexuale?).
dd-mdw in Wsir N Cuvintele care vor fi rostite de Osiris N.
di.n(.i) n.k 'k pr m hrt-ntr r-gs
imy-Wrt Wsir nb imntt N
(Eu) ți-am permis să intri și să ieși din necropolă pe partea dreaptă a lui
Osiris, stăpânul Occidentului, N'.
Observații generale
Începutul acestui text este compus din formule preluate din versiunea convențională.
Seth este evocat în această formulă pentru capacitățile falusului său, deoarece puterea sexuală a
zeului este atestată în mod regulat. Această asociere ar fi cu atât mai credibilă cu cât este făcută prin
intermediul măgarului. Mai mult, otrava scorpionului poate fi asimilată cu sămânța lui Seth, după
cum arată H. Te Velde. Relația stabilită între Seth și smirnă este însă mai surprinzătoare.
Într-adevăr, această rășină este mai des legată de alte zeități, cum ar fi Horus, Ra sau Osiris,
dar nu este în general un instrument sethian.
Există viniete în care, de obicei, măgarul stă cu spatele la decedat, dar poate sta și cu fața la
el sau cu spatele la decedat și întoarce capul pentru a-l privi. Defunctul este reprezentat în acțiune,

astfel încât își îndreaptă sulița spre ambele animale (de 25 de ori) sau doar spre una dintre ele (de 40
de ori spre măgar și de 23 de ori spre șarpe)
Londra, British Museum, EA 75044 (Doc. 6.86). Fotografie: M. Vandenbeusch
Două papirusuri (Doc. 6.2 și Doc. 6.7) îl arată pe decedat străpungând șarpele cu sulița.
Există documente ce provin din Egiptul Mijlociu - Heracleopolis, Meir și Akhmim, în care
Măgarul este reprezentat întotdeauna în două poziții diferite - o dată culcat și o dată încolăcit - și
este acoperit de un șarpe (cu excepția unuia dintre măgarii din papirusul Heracleopolis, Doc. 6.23).
New York, Metropolitan Museum of Art, 35.9.20 (Doc. 6.36).
Turin, Musée égyptien, 1792 (Doc. 6.37) Fotografie : M. Vandenbeusch

Unele detalii fac scena și mai dinamică, cum ar fi British Museum P. EA 10471 (Doc. 6.2),
unde sângele țâșnește din șarpe. Măgarul nu este însă cruțat, fiind mai frecvent străpuns de lancea
defunctului.
Vignetă din capitolul 40 din Cartea morților. Londra, British Museum, EA 10471 (Doc. 6.2).
Fonduri ale British Museum
Două papirusuri (P. Stockholm MME 1981:22, Doc. 6.65. fig. 49, și P. Paris N 3249, Doc.
6.97) prezintă o particularitate neobișnuită: reprezentarea unei coloane vertebrale este inserată între
șarpe și măgar. Imaginea unui șarpe pe o coloană vertebrală ilustrează de obicei capitolul 41 din
Cartea Morților. Prin urmare, în aceste două documente, vinietele din capitolele 40 și 41 au fost
reunite într-o singură ilustrație.
Stockholm, Medelhavsmuseet, MME 1981:22 (Doc. 6.65). Crédit : Stockholm, Medelhavsmuseet
Titlul capitolului 40 din Cartea Morților pune accentul pe o creatură numită 'm 'ӡ, tradusă
de obicei prin "înghițitor de măgari". Această creatură este probabil reprezentată sub forma unui
șarpe în vignetă care însoțește textul. Este întâlnit pentru prima dată în Textele Sarcofagului. În
formula 212 (Doc. 5.3), defunctul, sau Taurul Briliantului, indică faptul că Ra-Atum a poruncit ca el
să fie ascultat de "cel din față, înghițitorul de măgari. Defunctul se asociază cu zeul, al cărui supus
este, și poate astfel să-l stăpânească pe înghițitor.
În Amdouat (Doc. 5.25), se afirmă că defunctul "va trece prin fața înghițitorului de măgari

urmând spațiul gol al parcelei", ceea ce presupune probabil că va scăpa de soarta fatală de a fi
devorat de înghițitorul de măgari. Demonul este reprezentat sub forma unei zeități așezate, cu un
cap de bovideu care ține în mână un cuțit.
Astfel, se poate observa că figura lui 'm 'ӡ a fost reprezentată succesiv sub două forme: cea
a unui bovid în Amdouat și probabil cea a unui șarpe în Cartea Morților. Cu toate acestea, rolul lor
era probabil similar, acela de demon însărcinat cu respingerea dușmanilor în viața de apoi.
Rolul înghițitorului de măgar în Amdouat și în Cartea Morților este de a-l respinge pe
păcătos. Astfel, defunctul, care este absolvit de orice vină, poate trece liber prin fața lui și chiar să-l
împingă cu sulița atunci când îl întâlnește pe drum. Măgarul este în general reprezentat într-o
poziție de slăbiciune. Indiferent dacă șarpele este prezent sau nu, acesta se află pe pământ, cu
picioarele adesea îndoite sub corp. În cele din urmă, este foarte des atacat de către decedat și poate
avea și cuțite înfipte în corp, nu există nicio îndoială că măgarul se află într-o poziție de inferioritate
în comparație cu decedatul și, într-o anumită măsură, în comparație cu șarpele. Reptila este
străpunsă în mod regulat de sulița defunctului, uneori chiar de cuțite; de asemenea, poate fi vopsită
în roșu. Se știe că ambele animale pot fi dăunătoare, măgarul fiind o manifestare a lui Seth, iar
șarpele cea a lui Apophis, iar acest capitol nu este singurul exemplu în care cei doi zei se luptă între
ei.
Faptul că decedatul ucide șarpele nu implică faptul că scopul său este de a salva măgarul.
– Variantele din dinastia a XXI-a propun respingerea măgarului, nu a înghițitorului de măgar.
– Vinietele reproduc întotdeauna măgarul, cu sau fără șarpe.
La fel ca majoritatea capitolelor din Cartea Morților, capitolul 40 este legat de conceptul de
judecată. Entități precum "înghițitorul de măgari" și "înghițitorul de răufăcători" confirmă prezența
unor creaturi însărcinate cu respingerea ființelor impure care nu aparțin lui Osiris.
Măgarul și șarpele sunt două specii singulare în ceea ce privește legătura lor cu sunetul,
întruchipând zgomotul și, respectiv, tăcerea. Prin urmare, fiecare dintre ele simbolizează o extremă,
tăcerea fiind asociată cu moartea, iar zgomotul cu viața. În special, moartea era legată de pierderea
auzului, astfel că atunci când decedatul insistă să poată auzi entitatea-hỉw, se poate referi la
renașterea sa cu succes în viața de apoi.
S-a sugerat chiar că aceasta este o formă de comunicare: dacă urechile sunt îndreptate în
față, animalul ascultă; dacă acestea cad în lateral, este relaxat; iar dacă sunt poziționate în spate, este
nemulțumit sau la pândă.
Vedere din profil

Mai multe documente stabilesc o legătură între Sepa și animal. În papirusul Delta (Doc.
11.2), aflăm că "Venerabilul Sepa", asociat cu Osiris, este transportat pe un măgar. Ca vehicul
pentru rămășițele osiriene, animalul îl poate înlocui pe taurul Apis, reprezentat în mod regulat
mutând mumia.
Zeitățile cu cap de măgar sunt rareori reprezentate singure: sunt înconjurate de zei cu nume
și chipuri diferite. Funcția lor în viața de apoi este adesea de protecție, fără a le fi atribuit un rol mai
specific. Ei resping orice entitate care nu-și are locul în viața de apoi și îi asigură protecția. Prin
definiție, aceste zeități au un potențial puternic de pericol.
În unele documente, acești zei au fost atribuiți unui anumit loc în viața de apoi. Unele pot
ajuta pe cei decedați să navigheze în viața de apoi pentru a avea acces la zeul solar. Acesta este
cazul "celui care are transformările secrete" (P. Skrine 2, Doc. 7.1) care îi permite defunctului "să
urce la cer, să traverseze firmamentul și să fraternizeze cu stelele cerului".
Aceste zeități cu cap de măgar au fost desemnate în mod repetat să îl protejeze pe zeul solar
în viața de apoi. Ele apar, de asemenea, ca una dintre multiplele forme ale lui Ra, în special pe
papirusurile asociate cu Litania lui Ra .
38% dintre zeitățile reprezentate pe papirusuri au un element în mâini, față de 65% pe sicrie.
Mai mult, de multe ori nu țin nimic în mână atunci când stau în picioare, mâinile lor fiind foarte des
ascunse în fâșii. Cel mai frecvent element purtat de zeitățile asinine este șopârla, cu nouă atestări,
urmată de diverse specii de șerpi, cu șapte atestări, inclusiv o reprezentare a șerpilor care ies din
gura zeului.
Șopârla este recunoscută ca o emblemă a învierii și a nemuririi.
Începând cu Regatul Nou, Set este considerat a ajuta zeul solar, un rol pe care îl joacă și unii
zei cu cap de măgar (de exemplu, pe sicriele de la Cairo și Vatican, Doc. 8.33, Doc. 8.34 și Doc.
8.47).
*
Moustafa Gadalla prezintă și el în cartea ''Misticii egipteni – cautatori ai caii /Egyptian
mystics – seekers of the way'' eliberarea genomului străin prin sacrificarea măgarului purtător.
Această scenă simbolică din Egiptul Antic [prezentată mai sus] îl înfățișează pe Horus și pe
cei patru discipoli (fii) ai săi, fiecare înarmat cu un cuțit, demonstrându-i lui Osiris succesul lor în
controlul ego-ului. Succesul lor este simbolizat de bărbatul cu cap de măgar (simbol al ego-ului în
om) cu cuțite înfipte în corp, legat cu brațele de un băț bifurcat (ADN).
La sfârșitul procesiunii specifice Marii Zaffa apare succesorul Wali-ului (un descendent
spiritual sau de sânge) sau reprezentantul acestuia, călare pe un cal (simbol al nobilimii) sau pe un
măgar (simbol al umilinței).