Divina vindecare - Ellen G. White

DIVINA VINDECARE

Ellen G. White

Prefață

***

Această lume mare este bolnavă și, oriunde locuiesc copiii oamenilor,

păcatul și suferința abundă.

În ciuda progresului științei medicale și chirurgicale; în ciuda armatei

celei mari de infirmiere calificate, care, asemenea unei oștiri albe înarmate,

se aruncă în lupta împotriva bolii și a morții, în toate țările civilizate,

suferința și boala cresc cu repeziciune. „Marele flagel alb”1 îi ucide

milioanele, iar zeci de tulburări minore sunt bine cunoscute ca fiind pușcașii,

geniștii și puitorii săi de mine.

Toate bolile și durerile, toată suferința și întristarea sunt rezultatele

încălcării Legii. Ne-am amestecat în bunul mers al minunatei mașinării

umane, iar delicatul său mecanism a fost făcut să funcționeze împotriva legii

vieții și rezistenței sale; urmările au fost boala și moartea. Care este

remediul? Mai înainte de toate, cunoștința. De ce suntem pe pământ? Cu ce

scop ne-a pus aici Tatăl nostru ceresc? Care sunt legile ființei noastre, atât

cele spirituale, cât și cele fizice? Sunt ele binefăcătoare în ceea ce urmăresc

sau au fost concepute spre nefericirea copiilor Săi? O dată ce am călcat

Legea, cum ne putem reveni în urma încălcării și efectelor acestei încălcări?

În această carte modestă, iubite cititor, autoarea, o femeie cu o mare

experiență în problemele practice ale vieții, a adus la îndemâna fiecărui tată,

fiecărei mame conștiente, fiecărui bărbat și fiecărei femei, cunoscător sau

profan, o cantitate vastă de informații referitoare la viață și la legile ei, la

sănătate și cerințele acesteia, la boală și remediile ei. Cartea este scrisă întrun

limbaj clar, simplu, minunat, fiind instructivă pentru cel care învață,

dătătoare de speranță pentru cel deznădăjduit, înviorătoare pentru cel bolnav

și odihnitoare pentru cel obosit.

1

Ea prezintă o cale mai bună, care, deși se află în umbra unei lumi

bolnave, este luminată de stropii de soare ai iubirii lui Dumnezeu și de

nădejdea vindecării veșnice. Ne descoperă o viață mai simplă, mai plăcută,

mai plină de bucurie și voioșie, cu mai mult timp pentru acea slujire utilă

care aduce „mai multă binecuvântare dând decât primind”.

Este o carte cu adresă, dată de autoare pentru binecuvântata slujire a

omenirii bolnave și suferinde, o carte care nu aduce nici un profit editorilor,

în afară de acela al „bucuriei Domnului” și al sufletelor binecuvântate și

mângâiate în Dumnezeu.

În acest scop este dată lumii, ca ajutor pentru semenii noștri

conlucrători în marele câmp misionar mondial, oriunde se află oameni în

suferință și ca mângâiere și binecuvântare pentru cei dezolați.

Ca atare, am putea nădăjdui altceva decât ca ea să aibă succes? Editorii.

Adevăratul medic misionar

„Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți; El M-a trimis să

vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc slobozenia și prinșilor de război

izbăvirea.” (Isaia 61, 1.)

2

Capitolul 1

Exemplul nostru

„Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel ce slujește.” (Luca 22, 27.)

Domnul nostru Isus Hristos a venit în această lume spre a sluji neobosit

trebuințelor omului. „El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat

bolile noastre” pentru a putea sluji fiecărei nevoi a omenirii. (Matei 8, 17.) El

a venit să îndepărteze povara bolii, a nefericirii și a păcatului. Era misiunea

Sa aceea de a-i reface în mod complet pe oameni; El a venit pentru a le da

sănătate, pace și desăvârșire a caracterului.

Împrejurările și nevoile celor care I-au implorat sprijinul au fost variate

și nici unul dintre aceia care au venit la El nu a plecat fără să fie ajutat. De la

El se revărsa un șuvoi de putere vindecătoare și oamenii erau întregiți

trupește, mintal și spiritual.

Lucrarea Mântuitorului nu era niciodată condiționată de timp sau loc.

Compasiunea Sa nu cunoștea limite. Lucrarea Sa de vindecare și predicare

era de o atât de mare anvergură, încât nu exista în Palestina nici o clădire

suficient de încăpătoare ca să primească mulțimile care se înghesuiau spre

El. Spitalul Său era fie pe coastele înverzite ale dealurilor Galileii, fie pe

drumurile bătute de drumeți, fie pe malul mării, fie în sinagogi și în oricare

alt loc în care I se puteau aduce bolnavii. În fiecare oraș, în fiecare orășel, în

fiecare sat prin care trecea, El Își punea mâinile asupra celor bolnavi și îi

vindeca. Oriunde erau inimi dornice să primească solia Sa, El îi mângâia,

asigurându-i de iubirea Tatălui lor ceresc. El slujea în tot timpul zilei celor

care veneau la El; seara, atenția Îi era îndreptată către cei care ziua trebuia să

trudească pentru o plată de mizerie, necesară susținerii familiilor lor.

3

Isus purta povara grozavă a răspunderii pentru mântuirea oamenilor. El

știa că totul avea să fie pierdut dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă în

principiile și idealurile neamului omenesc. Aceasta era povara sufletului Său

și nimeni nu putea înțelege ce greutate apăsa asupră Lui. Din copilărie,

tinerețe și până la maturitate, El a umblat singur. Cu toate acestea, atmosfera

cerului Îl însoțea. Zi de zi întâlnea încercări și ispite; zi de zi era adus în

contact cu răul și era martorul puterii pe care acesta o avea asupra acelora pe

care El căuta să-i binecuvânteze și să-i mântuiască. Totuși, n-a dat greș și

nici nu S-a descurajat.

În toate lucrurile, și-a adus dorințele într-o dependență strictă de

misiunea Sa. El și-a slăvit viața, supunând voinței Tatălui Său tot ceea ce

ținea de ea. Când era tânăr, mama Sa, găsindu-L în școala rabinilor, a zis:

„Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi?” El a răspuns — și răspunsul Său

este ideea fundamentală a lucrării vieții Sale: „De ce M-ați căutat? Oare nu

știați că trebuie să fiu în cele1 ale Tatălui Meu?” (Luca 2, 48.49.)

Viața Sa a fost o jertfire neîncetată. El nu a avut un cămin în această

lume, în afară de acela pe care bunătatea prietenilor I-l punea la dispoziție,

Lui, ca drumeț. El a venit să ducă, în locul nostru, traiul celui mai sărac și să

umble și să lucreze printre cei suferinzi și nevoiași. Nerecunoscut și

neonorat, El a umblat fără încetare în mijlocul oamenilor pentru care făcuse

atât de mult.

El era întotdeauna răbdător și voios, iar cei loviți de nenorocire Îl

întâmpinau ca pe un mesager al vieții și al păcii. El a văzut nevoile bărbaților

și femeilor, copiilor și tinerilor și tuturor le-a făcut invitația: „Veniți la

Mine!”

În timpul lucrării Sale, Isus a petrecut mai mult timp vindecând

4

bolnavii decât predicând. Minunile Sale mărturiseau în favoarea adevărului

din cuvintele Lui, că nu a venit să distrugă, ci să mântuiască. Oriunde

mergea, vestea îndurării Sale se răspândea înaintea Lui. Pe unde trecuse, cei

ce constituiseră obiectul compasiunii Sale se bucurau de sănătate, făcând uz

de noile lor puteri dobândite. În jurul lor se adunau mulțimi pentru a auzi din

gura lor lucrările pe care le înfăptuise Domnul. Vocea Sa a fost pentru mulți

primul sunet pe care îl auziseră; Numele Său, primul cuvânt pe care îl

spuseseră vreodată; fața Sa, prima pe care o priviseră în viața lor. Cum să nu-

L iubească pe Isus și să nu vestească lauda Sa? Trecând prin orașe mai mici

și mai mari, El era ca un izvor vital, răspândind viață și bucurie.

„Țara lui Zabulon și țara lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan,

Galilea Neamurilor, Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare

lumină, și peste cei ce zăceau în ținutul și în umbra morții a răsărit lumina.”

(Matei 4, 15.16.)

Mântuitorul a făcut din fiecare lucrare de vindecare o ocazie pentru a

sădi principiile divine în minte și suflet. Acesta era scopul lucrării Sale. El

dăruia binecuvântări pământești pentru a putea pregăti inimile oamenilor să

primească Evanghelia harului Său.

Hristos ar fi putut ocupa cel mai înalt loc între învățătorii neamului

evreiesc; însă El a preferat mai degrabă să ducă Evanghelia celor săraci.

Mergea din loc în loc pentru ca cei aflați la drumul mare și pe cărări

lăturalnice să poată auzi cuvintele adevărului. Pe malul mării, la poalele

muntelui, pe străzile cetății, în sinagogă, glasul Său se auzea explicând

Scripturile. Adesea, El predica în curtea din afară a Templului, pentru ca

Neamurile să poată auzi cuvintele Sale.

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, și Te voi lua de mână,

Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina

5

neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați, și din

prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric.... Voi duce pe orbi pe un drum

necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări neștiute de ei; voi preface

întunericul în lumină, înaintea lor, și locurile strâmte în locuri netede: iată ce

voi face, și nu-i voi părăsi.” (Isaia 42, 6-16.)

Învățătura lui Hristos era atât de diferită de explicațiile referitoare la

Scriptură date de cărturari și farisei, încât atrăgea atenția norodului. Rabinii

se sprijineau pe tradiție, pe teoriile și speculațiile omenești. Deseori, ceea ce

oamenii scriseseră și predicaseră despre Scriptură era pus în locul Scripturii

însăși. Subiectul învățăturii lui Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. El venea

în întâmpinarea celor care puneau întrebări cu „Stă scris”, „Cum spune

Scriptura?”, „Cum citești?” Cu fiecare ocazie prin care era stârnit interesul,

fie de către prieteni, fie de către vrăjmași, El prezenta Cuvântul. Cu claritate

și putere, El vestea solia Evangheliei. Cuvintele Lui revărsau un torent de

lumină asupra învățăturilor patriarhilor și profeților, iar Scripturile le apăreau

oamenilor ca o descoperire nouă. Niciodată mai înainte nu găsiseră

ascultătorii Săi În Cuvântul lui Dumnezeu o asemenea profunzime a

înțelesurilor.

Nu mai fusese vreodată un evanghelist asemenea lui Hristos. El era

Maiestatea cerului, însă S-a smerit luând asupră-I natura noastră, pentru a-i

întâmpina pe oameni pe terenul lor. Tuturor oamenilor, bogați și săraci,

slobozi și robi, Hristos, Solul legământului, le-a adus vestea mântuirii. Faima

Sa ca mare Vindecător s-a răspândit în toată Palestina. Cei bolnavi veneau în

locurile pe unde avea El să treacă pentru a-I putea cere ajutorul. Tot acolo

veneau și mulți care erau dornici să-I audă cuvintele și să primească o

atingere a mâinii Sale. Astfel, El mergea din cetate în cetate, din orășel în

orășel, predicând Evanghelia și vindecându-i pe cei bolnavi — Împăratul

slavei în veșmântul umil al omenescului.

El participa la marile sărbători anuale ale națiunii și vorbea mulțimii

6

absorbite de ceremonialurile exterioare despre lucrurile cerești, aducând

veșnicia înaintea ochilor lor. El le-a adus tuturor comori din vistieria

înțelepciunii. Le-a vorbit într-o manieră atât de simplă, încât nu aveau cum

să nu înțeleagă. Prin metodele Sale specifice, El i-a ajutat pe toți care se aflau

în întristare și necaz. El slujea sufletului bolnav de păcat cu har plin de

blândețe și amabilitate, aducând vindecare și tărie.

Prințul tuturor învățătorilor a căutat o cale de acces către inima

oamenilor prin asociațiile de idei cele mai accesibile lor. El prezenta

adevărul în așa fel, încât acesta se împletea pentru totdeauna cu cele mai

sfinte amintiri și sentimente ale lor. El dădea învățătură într-un fel în care îi

făcea să simtă deplina Sa identificare cu interesele și fericirea lor.

Instrucțiunile Lui erau atât de directe, ilustrațiile Sale atât de potrivite,

cuvintele Lui atât de pline de simpatie și voioșie, încât ascultătorii Săi erau

vrăjiți. Simplitatea și sinceritatea cu care se adresa celor nevoiași sfințeau

fiecare cuvânt.

Ce viață încărcată a avut! El putea fi văzut zilnic intrând în locuințele

umile ale lipsurilor și amărăciunii și aducând speranță celor lepădați de

societate și pace celor deznădăjduiți. Plin de îndurare, cu o inimă blândă,

compătimitor, El cutreiera, ridicându-i pe cei aplecați și aducând mângâiere

celor întristați. Oriunde mergea, El ducea binecuvântare.

În timp ce slujea celor săraci, Isus medita de asemenea și asupra

modalităților de a ajunge la cei bogați. El căuta să facă cunoștință cu fariseul

bogat și cultivat, cu evreul nobil și cu conducătorul roman. El accepta

invitațiile lor, participa la sărbătorile lor, asculta care erau interesele și

preocupările lor, pentru a căpăta acces la inimile lor și a le descoperi

bogățiile nepieritoare.

„Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să

7

aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima

zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să

vestesc un an de îndurare al Domnului, și o zi de răzbunare a Dumnezeului

nostru; să mângâi pe toți cei întristați; să dau celor întristați din Sion, să le

dau o cunună împărătească în loc de cenușă, un untdelemn de bucurie în

locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiți

«terebinți ai neprihănirii», «un sad al Domnului, ca să slujească spre slava

Lui».” (Isaia 61, 1-3.)

Hristos a venit în această lume pentru a arăta că, primind putere de sus,

omul poate trăi o viață neîntinată. Cu o răbdare neobosită și făcându-Se util,

în compătimirea Sa, El venea în întâmpinarea nevoilor oamenilor. Prin

atingerea blândă a harului, El izgonea din suflet neliniștea și îndoiala,

preschimbând dușmănia în iubire și neîncrederea în încredere.

Putea spune oricui dorea: „Urmează-Mă”, iar cel căruia i se adresa se

ridica și Îl urma. Vraja atracției lumii era ruptă. La auzul vocii Sale, spiritul

lăcomiei și ambiției fugea din inimă și oamenii se ridicau eliberați pentru a-L

urma pe Mântuitorul.

Dragoste de frate

Hristos nu a acceptat nici o delimitare de ordin național, de rang sau

credință. Cărturarii și fariseii doreau să tragă foloase pe plan local și național

de pe urma darurilor cerului și să-i excludă pe ceilalți membri ai familiei lui

Dumnezeu, aflați în lume. Însă Hristos a venit ca să surpe orice zid

despărțitor. A venit să arate că darul îndurării și iubirii Sale este la fel de

neîngrădit ca aerul, ca lumina sau ca ploile care reînviorează pământul.

Viața lui Hristos a întemeiat o religie în care nu există caste, o religie

prin care evreii și neamurile, liberi și robi, sunt uniți într-o frățietate de obște,

8

egali înaintea lui Dumnezeu. Nici o rațiune de ordin politic nu-I influența

acțiunile. El nu făcea nici o deosebire între apropiați și necunoscuți, între

prieteni și dușmani. Ceea ce Îi mișca inima era un suflet care înseta după

apele vieții.

El nu a trecut pe lângă nici o ființă umană, considerând-o lipsită de

orice valoare, ci a căutat să aplice remediul vindecător în cazul fiecărui

suflet. În orice anturaj S-ar fi aflat, El prezenta o lecție potrivită timpului și

circumstanțelor respective. Fiecare neglijare sau insultare a oamenilor față de

semenii lor nu reușea decât să-L facă și mai conștient de nevoia pe care o

aveau de înțelegerea Sa divino-umană. El căuta să-i inspire cu speranță chiar

și pe cei mai grosolani și mai nepromițători, punând înaintea lor asigurarea

că ei pot deveni fără vină și inofensivi, dobândind un asemenea caracter,

încât să poată fi în stare să se manifeste ca niște copii ai lui Dumnezeu.

Adesea, El îi întâlnea pe aceia care căzuseră sub stăpânirea lui Satana și

care nu aveau nici o putere să se smulgă din capcana lui. Unui astfel de om,

descurajat, bolnav, ispitit, căzut, Isus îi adresa cuvinte de milă, pline de

blândețe, cuvinte de care era nevoie și care puteau fi înțelese. Mai întâlnea pe

unii care se luptau corp la corp cu vrăjmașul sufletelor. Pe aceștia îi încuraja

să persevereze, asigurându-i că vor învinge; căci îngeri ai lui Dumnezeu erau

de partea lor și aveau să le dea biruința.

La masa vameșilor, El stătea ca un oaspete onorat, arătând prin

simpatia și condescendența Sa socială că recunoștea demnitatea umană; și

oamenii doreau cu înfocare să devină vrednici de încrederea Sa. Cuvintele

Lui cădeau asupra inimilor lor însetate cu o putere binecuvântată, dătătoare

de viață. Erau trezite noi impulsuri și înaintea acestor proscriși ai societății se

deschidea posibilitatea unei vieți noi.

Deși era evreu, Isus Se amesteca fără ascunzișuri cu samaritenii,

9

neținând cont de obiceiurile fariseice ale neamului Său. În ciuda

prejudecăților lor, El accepta ospitalitatea acestui popor disprețuit. Dormea

alături de ei sub acoperișurile lor, mânca împreună cu ei la mesele lor —

luând din mâncarea pregătită și servită de mâinile lor, îi învăța pe străzile lor

și îi trata cu cea mai mare blândețe și amabilitate. Și, în timp ce atrăgea

inimile lor către Sine prin legătura simpatiei omenești, harul Său divin le

aducea mântuirea pe care o respingeau evreii.

Lucrarea personală

Hristos nu a neglijat nici o ocazie de a vesti Evanghelia mântuirii.

Ascultați cuvintele Sale minunate către acea femeie din Samaria. El stătea

lângă fântâna lui Iacov când a venit femeia să scoată apă. Spre surprinderea

ei, El i-a cerut un serviciu. „Dă-Mi să beau”, a zis El. Dorea o înghițitură de

apă rece și voia, de asemenea, să deschidă o cale prin care să-i poată da apa

vieții. „«Cum Tu, Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?» —

Iudeii n-au legături cu Samaritenii. Drept răspuns, Isus i-a zis: «Dacă ai fi

cunoscut tu darul lui Dumnezeu, și Cine este Cel ce-ți zice: „Dă-Mi să

beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apă vie».... «Oricui bea

din apa aceasta, îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi

da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface

în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică».” (Ioan 4, 7-14.)

Cât interes a manifestat Hristos numai față de această femeie! Cât de

hotărâte și elocvente au fost cuvintele Sale! Când le-a auzit, femeia și-a lăsat

găleata și s-a dus în cetate, spunându-le prietenilor ei: „Veniți să vedeți un

om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?” Citim

mai departe că „mulți samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus.”

(Versetul 29.39.) Și cine poate aprecia ce influență au avut aceste cuvinte

pentru salvarea de suflete în anii care au trecut de atunci?

10

Oriunde se deschid inimile pentru a primi adevărul, Hristos este gata să

le dea învățătură. El le descoperă pe Tatăl și slujirea care este acceptată de

Cel ce citește inima. Pentru aceștia, El nu folosește nici o pildă. El le spune,

ca și femeii de la fântână: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela”.

11

Capitolul 2

Zile de slujire

„Niciodată mai înainte nu avusese lumea parte de zile ca acestea. Cerul

fusese adus pe pământ pentru oameni.”

În căminul pescarului din Capernaum, mama soției lui Petru zace

bolnavă, cuprinsă de „friguri mari”, și ei „L-au rugat pentru ea” pe Isus. El s-

a plecat spre ea, a certat frigurile, „și au lăsat-o frigurile”, iar ea s-a ridicat și

Îi slujea Mântuitorului și ucenicilor Săi. (Luca 4, 38; Marcu 1, 30; Matei 8,

15.)

Vestea s-a răspândit cu repeziciune. Minunea fusese săvârșită în Sabat

și, de teama rabinilor, oamenii nu îndrăzneau să vină pentru vindecare până

nu apunea soarele. După aceea, din case, dughene, piețe, locuitorii cetății se

grăbeau către locuința umilă care-L adăpostea pe Isus. Bolnavii erau aduși pe

paturi, veneau ajutându-se de toiege sau sprijiniți de prieteni, clătinându-se

cuprinși de slăbiciune în prezența Mântuitorului.

Ore în șir veneau și plecau; căci nici unul dintre ei nu putea ști dacă a

doua zi aveau să-L mai găsească pe Vindecător în mijlocul lor. Cetatea

Capernaum nu mai fusese vreodată martora unei zile ca aceasta. Văzduhul

era plin de glasuri triumfătoare și strigăte de izbăvire.

Isus nu și-a încetat lucrarea până când nu a fost ușurat și ultimul

suferind. Era noaptea târziu când a plecat mulțimea, și peste casa lui Simon

s-a așternut tăcerea. Ziua cea lungă și agitată trecuse, iar Isus căuta odihnă.

Dar, în timp ce orașul era cufundat în somn, Mântuitorul „S-a sculat, a ieșit

și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo.” (Marcu 1, 35.)

12

Dis-de-dimineață, Petru și tovarășii lui au venit la Isus, spunându-I că

oamenii din Capernaum Îl căutau deja. Spre surprinderea lor, ei au auzit

cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui

Dumnezeu și în alte cetăți; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” (Luca 4,

43.)

În agitația care cuprinsese atunci cetatea, exista pericolul ca oamenii să

piardă din vedere obiectul misiunii Sale. Isus nu era satisfăcut să atragă

atenția asupra Sa numai ca Unul care face minuni sau ca Vindecător de boli

fizice. El căuta să-i atragă pe oameni la Sine ca Mântuitor al lor. În timp ce

oamenii erau dornici să creadă că El venise ca împărat pentru a întemeia o

împărăție pământească, El dorea să le abată mințile de la cele pământești la

cele spirituale. Doar succesul lumesc ar fi împiedicat lucrarea Sa.

Și admirația mulțimii nepăsătoare provoca un adevărat chin duhului

Său. Nici o dorință de afirmare de sine nu se făcea simțită în viața Sa.

Cinstea pe care lumea o acordă poziției sociale, bogăției sau talentului era

străină de Fiul omului. Nici unul din mijloacele pe care le folosesc oamenii

pentru a câștiga loialitatea sau a impune respectul nu a fost folosit de Isus.

Secole înainte de nașterea Sa a fost proorocit: „El nu va striga, nu-și va ridica

glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și

mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.”

(Isaia 42, 2.3.)

„Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie

înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă

viața veșnică.” (Ioan 3, 14.15.) „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi

atrage la Mine pe toți oamenii.” (Ioan 12, 32.) „Nimeni nu poate veni la

Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de

apoi.” (Ioan 6, 44.)

13

Fariseii căutau să se deosebească prin ritualismul lor scrupulos și

caracterul ostentativ al închinării și faptelor lor de milostenie. Ei își

dovedeau zelul pentru religie, făcând din aceasta o temă de discuție.

Disputele dintre sectele potrivnice erau îndelungi și gălăgioase și nu era un

lucru ieșit din comun să auzi pe străzi glasurile mânioase ale polemicii dintre

învățații specializați în studiul Legii.

Într-un vădit contrast cu toate acestea, era viața lui Isus. În acea viață

nu s-a văzut nicicând vreo dispută zgomotoasă, o închinare ostentativă, nici o

faptă spre a câștiga aplauze. Hristos era ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu

era descoperit în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus

să se îndrepte mințile oamenilor.

Soarele neprihănirii nu S-a arătat lumii în splendoarea Sa, pentru a orbi

simțurile cu slava Lui. Despre Hristos este scris: „Căci El Se ivește ca zorile

dimineții.” (Osea 6, 3.) Cu gingășie și în tăcere, zorii zilei se arată pe

pământ, risipind întunericul și trezind lumea la viață. Tot așa a răsărit și

soarele neprihănirii, „și tămăduirea va fi sub aripile Lui.” (Maleahi 4, 2.)

Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste,

sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea

darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș

avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt

nimic.... Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate:

dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu

se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la

rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. (1 Corinteni 13, 1-6.)

„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește

plăcere sufletul Meu.” (Isaia 42, 1.)

14

„Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare

pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar

împotriva căldurii.” (Isaia 25, 4.)

„Așa vorbește Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile și le-a întins,

care a întins pământul și cele de pe el, care a dat suflare celor care-l locuiesc,

și suflet celor ce merg pe el: «Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire

și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului,

ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe

cei legați și din prinsoare pe cei care locuiesc în întuneric»”. (Isaia 42, 5-7.)

„Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări

neștiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, și locurile

strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, pentru ei, și nu-i voi părăsi.” (Isaia

42, 16.)

„Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui până la

marginile pământului, voi, care mergeți pe mare și cei care locuiți în ea,

ostroave și locuitorii lor! Pustia și cetățile ei să înalțe glasul! Satele locuite

de Chedar, să-și înalțe glasul! Locuitorii stâncilor să sară de veselie; să strige

de bucurie din vârful munților! Să dea slavă Domnului, și să vestească

laudele Lui în ostroave!” (Isaia 42, 10-12.)

„Bucurați-vă, ceruri! Căci Domnul a lucrat; răsunați de veselie,

adâncimi ale pământului! Izbucniți în strigăte de bucurie, munților! Și voi,

pădurilor, cu toți copacii voștri! Căci Domnul a răscumpărat pe Iacov, și-a

arătat slava în Israel.” (Isaia 44, 23.)

Din temnița lui Irod, Ioan Botezătorul, care privea și aștepta cuprins de

dezamăgire și uimire lucrarea Mântuitorului, a trimis pe doi dintre ucenicii

15

săi la Isus cu solia:

„Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11, 3.)

Mântuitorul nu a răspuns imediat la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei

stăteau, neînțelegând tăcerea Sa, cei năpăstuiți veneau necontenit la El.

Glasul puternicului Vindecător penetra urechea surdă. Un cuvânt, o atingere

a mâinii Sale deschideau ochii nevăzători, pentru a privi lumina zilei,

peisajele naturale, fețele prietenilor și fața Izbăvitorului. Glasul Său ajungea

la urechile celor muribunzi și ei se ridicau plini de sănătate și vigoare.

Demonizați care erau paralizați se supuneau cuvântului Său, nebunia îi lăsa,

iar ei I se închinau. Bieții țărani și muncitori, care erau trecuți cu vederea de

către rabini ca fiind necurați, se adunau în jurul Său și El le spunea cuvintele

vieții veșnice.

În felul acesta, ziua se apropia de sfârșit, iar ucenicii lui Ioan vedeau și

auzeau tot. În cele din urmă, Isus i-a chemat la Sine și i-a îndemnat să

meargă la Ioan și să-i spună ce văzuseră și auziseră, adăugând: „Ferice de

acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Matei 11, 6.) Ucenicii

au dus solia, și aceasta a fost de-ajuns.

Ioan și-a reamintit profeția cu privire la Mesia: „Duhul Domnului

Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor

nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc

robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de

îndurare al Domnului și ... să mângâi pe toți cei întristați.” (Isaia 61, 1.2.)

Isus din Nazaret era Cel făgăduit. Dovada divinității Lui s-a văzut în lucrarea

Sa de slujire pentru nevoile umanității suferinde. Slava I s-a arătat prin

bunăvoința față de starea noastră decăzută.

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe

16

calea celor păcătoși, și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori! Ci își

găsește plăcerea în Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă,

care își dă rodul la vremea lui, și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce

începe duce la bun sfârșit.” (Psalmii 1, 1-3.)

Lucrările lui Hristos n-au arătat doar că El este Mesia, ci au făcut

dovada modului în care avea să fie stabilită împărăția Sa. Lui Ioan i-a fost

descoperit același adevăr pe care îl înțelesese Ilie în deșert, când „înaintea

Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma

stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de

pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de

pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Și după foc, a venit un

susur blând și subțire.” (1 Împărați 19, 11.12.) În același fel avea să-și facă

Isus lucrarea, nu prin răsturnarea scaunelor împărătești și a împăraților, nu cu

pompă și printr-o etalare exterioară ostentativă, ci vorbindu-le oamenilor,

printr-o viață de îndurare și jertfire de sine.

Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel, încât s-o putem vedea. Ea

vine prin blândețea inspirației din Cuvântul Său, prin lucrarea interioară a

Duhului Său, prin întovărășirea sufletului cu Acela care este viața sa. Cea

mai mare manifestare a puterii ei se vede în natura umană adusă la

desăvârșirea caracterului lui Hristos.

Urmașii lui Hristos trebuie să fie lumina lumii; dar Dumnezeu nu-i

îndeamnă să facă un efort de a străluci. El nu aprobă nici o străduință a

mulțumirii de sine de a etala o bunătate infatuată. El dorește ca sufletele lor

să fie umplute cu principiile cerului; atunci, venind în contact cu lumea, ei

vor da pe față lumina care este în ei. Fidelitatea lor statornică în fiecare faptă

a vieții va fi un mijloc de iluminare.

Bogăția sau o poziție socială înaltă, echipamentul costisitor, forma

17

arhitecturală sau mobilierul nu sunt esențiale pentru înaintarea lucrării lui

Dumnezeu; și nici realizările care câștigă aplauze din partea oamenilor și

stârnesc vanitatea. Etalarea lumească ostentativă, oricât ar fi ea de

impunătoare, nu are nici o valoare în ochii lui Dumnezeu. Deasupra celor

văzute și trecătoare, El pune preț pe cele nevăzute și veșnice. Primele au

valoare numai în măsura în care le dezvăluie pe cele din urmă. Cele mai

alese realizări artistice nu au frumusețea care se poate compara cu

frumusețea caracterului care este rodul lucrării Duhului Sfânt în suflet.

Când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru lumea noastră, El a

înzestrat ființele umane cu bogății nepieritoare — bogății care, comparate cu

averile adunate de oameni, fac ca acestea din urmă să pară nimic. Hristos a

venit pe pământ și a stat înaintea copiilor oamenilor cu tezaurul iubirii

veșniciei, și aceasta este comoara pe care, prin legătura noastră cu El,

urmează să o primim, să o dezvăluim și s-o împărtășim.

Efortul omenesc va fi eficient în lucrarea lui Dumnezeu numai

corespunzător devotamentului în consacrare a lucrătorului — dând pe față

puterea harului lui Hristos de a transforma viața. Noi trebuie să ne deosebim

de lume pentru că Dumnezeu și-a pus sigiliul asupra noastră, pentru că El Își

manifestă în noi propriul Său caracter al iubirii. Răscumpărătorul nostru ne

acoperă cu neprihănirea Sa.

Când alege bărbați și femei pentru slujba Sa, Dumnezeu nu întreabă

dacă ei au bogăție lumească, învățătură sau elocvență. El întreabă: „Umblă ei

într-o asemenea umilință, încât să-i pot învăța calea Mea? Îmi pot pune Eu

cuvintele pe buzele lor? Mă vor reprezenta ei?”

Dumnezeu Se poate folosi de fiecare persoană exact în măsura în care

Își poate pune Duhul în templul sufletului. Lucrarea pe care o va accepta este

lucrarea care reflectă chipul Său. Urmașii Săi trebuie să poarte, ca dovezi de

18

acreditare înaintea lumii, caracteristicile de neșters ale principiilor Sale

nemuritoare.

„El va aduna mieii cu brațul Său”

În timp ce Isus Își face lucrarea pe străzile cetăților, mamele își croiesc

drum prin mulțime, purtând în brațe pe micuții lor bolnavi și pe moarte,

căutând să ajungă atât de aproape, încât să poată fi văzute de El.

Priviți aceste mame palide, ostenite, aproape deznădăjduite, și cu toate

acestea hotărâte și perseverente. Purtând povara suferinței lor, ele Îl caută pe

Mântuitorul. Pentru că sunt împinse înapoi de valurile de oameni, Hristos Își

face drum către acestea, pas cu pas, până când Se află în imediata lor

vecinătate. Speranța le umple inimile. Lacrimile lor de bucurie se revarsă

când El le observă și privesc în ochii care exprimă atâta milă și iubire.

Luând deoparte pe una din femeile din acel grup, Mântuitorul îi

încurajează încrederea, zicând: „Ce să fac pentru tine?” Ea Îi spune, printre

suspine, marea ei dorință: „Stăpâne, dacă vrei, vindecă-mi copilul”. Hristos îl

ia pe micuț din brațele ei, iar boala îl părăsește la atingerea Sa. Paloarea

morții a dispărut; curentul dătător de viață îi curge prin vene; mușchii

primesc tărie. Mamei îi sunt adresate cuvinte de mângâiere și pace. Și apoi I

se prezintă un alt caz, la fel de urgent. Din nou Hristos Își pune la lucru

puterea dătătoare de viață și toți Îi dau laudă și cinste Celui care face aceste

lucruri minunate.

Stăruim mult asupra măreției vieții lui Hristos. Vorbim despre lucrurile

minunate pe care le-a înfăptuit, despre minunile pe care le-a făcut. Însă

atenția pe care a acordat-o El lucrurilor considerate minore este încă o

dovadă, și mai mare, a măreției Sale.

19

Printre evrei, era un obicei ca să fie aduși copiii la vreun rabin, pentru

ca acesta să-și poată pune mâinile asupra lor, în semn de binecuvântare; însă

ucenicii considerau lucrarea Mântuitorului prea importantă pentru a fi

întreruptă în felul acesta. Când mamele au venit cu dorința ca El să-i

binecuvânteze pe micuții lor, ucenicii le-au privit cu dezaprobare. Ei credeau

că acești copii erau prea mici pentru a putea beneficia de o audiență la Isus și

au tras concluzia că El ar fi nemulțumit la vederea lor. Însă Mântuitorul a

înțeles grija și povara mamelor, care căutau să-și educe copiii după Cuvântul

lui Dumnezeu. El le auzise rugăciunile. El Însuși le atrăsese în prezența Sa.

O mamă își luase copilul și plecase de acasă pentru a-L găsi pe Isus. Pe

drum, i-a spus unei vecine unde voia să meargă, iar vecina a vrut ca Isus să-i

binecuvânteze copiii. În acest fel, mai multe mame au venit aici împreună cu

micuții lor. Unii dintre copii trecuseră dincolo de anii de pruncie, la copilărie

și tinerețe. Când mamele și-au făcut cunoscută dorința, Isus a ascultat cu

simpatie cererea timidă și udată de lacrimi. Însă El a așteptat să vadă cum

aveau să le trateze ucenicii. Când i-a văzut pe ucenici mustrându-le pe mame

și îndepărtându-le, crezând că Îi fac o favoare, le-a arătat greșeala lor, zicând:

„Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți; căci Împărăția lui Dumnezeu

este a celor ca ei.” (Marcu 10, 14.) I-a luat pe copii în brațe, și-a pus mâinile

asupra lor și le-a dat binecuvântările pentru care veniseră.

Mamele au fost mângâiate. S-au întors la casele lor, întărite și

binecuvântate de cuvintele lui Hristos. Ele au fost încurajate să-și ridice

poverile cu o voioșie nouă și să lucreze pline de nădejde pentru copiii lor.

Dacă am putea să vedem ce s-a petrecut după aceea în viața micului

grup, le-am vedea pe mame aducându-le aminte copiilor lor de scena din

acea zi și repetându-le cuvintele iubitoare ale Mântuitorului. Am vedea, de

asemenea, cât de ades — în anii care au urmat — amintirea acestor cuvinte i-

a păzit pe copii să nu se rătăcească de la poteca așternută pentru

răscumpărații Domnului.

20

Hristos este astăzi același Mântuitor plin de compasiune, ca atunci când

umbla printre oameni. Este tot atât de mult Ajutorul mamelor acum, ca

atunci când i-a strâns în brațele Sale pe micuți, în Iudea. Copiii căminelor

noastre sunt tot atât de mult răscumpărați prin sângele Său, pe cât au fost

acei copii de demult.

Isus cunoaște povara inimii fiecărei mame. El, care a avut o mamă care

s-a luptat cu sărăcia și lipsurile, Se arată simțitor față de fiecare mamă în

necazurile ei. El, care a făcut o călătorie lungă pentru a ușura inima

zbuciumată a unei femei canaanite, va face la fel de mult pentru mamele de

astăzi. El, care i-a redat văduvei din Nain pe singurul ei fiu și care, în agonia

Sa de pe cruce, și-a amintit de propria Lui mamă, este atins astăzi de

suferințele mamei. În fiecare durere și în fiecare nevoie, El va mângâia și va

da ajutor.

Mamele să vină la Isus cu dilemele în care se află. Ele vor găsi

suficient har pentru a le ajuta să îngrijească de copiii lor. Porțile sunt

deschise pentru fiecare mamă care își va pune poverile la picioarele

Mântuitorului. El, care a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți”

(Marcu 10, 14), încă le invită pe mame să-i aducă pe micuții lor pentru a fi

binecuvântați de El.

În copiii care au fost aduși în contact cu El, Isus a văzut pe bărbații și

femeile care ar trebui să fie moștenitori ai harului Său și supuși ai împărăției

Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru El. El știa că acești copii

voiau să-L asculte și să-L accepte ca Răscumpărător al lor cu mult mai

grabnic decât voiau cei maturi, dintre care mulți erau înțelepți în felul lumii

și cu inima împietrită. Învățându-i, El a coborât la nivelul lor. El, Maiestatea

cerului, a răspuns la întrebările lor și a simplificat lecțiile Sale importante,

pentru ca acestea să corespundă înțelegerii lor de copii. El a sădit în mințile

21

lor semințele adevărului, care aveau să se înalțe în anii următori și să aducă

roadă în viața veșnică.

Când le-a spus ucenicilor să nu-i oprească pe copii să vină la El, Isus

Se adresa urmașilor Săi din toate veacurile — slujbașilor din biserică,

pastorilor, ajutoarelor lor și tuturor creștinilor. Isus îi atrage pe copii la Sine

și ne poruncește: „Lăsați-i să vină”, vrând să spună cu aceasta: „Ei vor veni,

dacă nu-i împiedicați”.

Caracterul vostru necreștin să nu-L reprezinte greșit pe Isus. Nu-i țineți

pe micuți la distanță de El, prin răceala și asprimea voastră. Nu le dați

niciodată motiv să simtă că cerul nu ar fi un loc plăcut pentru ei, dacă ați fi și

voi acolo. Nu vorbiți despre religie ca fiind un lucru pe care copiii nu îl pot

înțelege și nici nu vă purtați ca și cum nu este de așteptat din partea lor să-L

primească pe Hristos în copilărie. Nu le dați impresia greșită că religia lui

Hristos este o religie a întristării și că, venind la Mântuitorul, ei trebuie să

renunțe la tot ceea ce face viața fericită.

Pe măsură ce Duhul Sfânt influențează inimile copiilor, alăturați-vă

lucrării Sale. Învățați-i că Mântuitorul îi cheamă, că nimic nu-I poate

provoca o bucurie mai mare decât aceea ca ei să I se predea în floarea și

prospețimea anilor lor.

Responsabilitatea părintească

Mântuitorul privește cu o duioșie infinită asupra sufletelor pe care le-a

răscumpărat cu sângele Său. Îi pretinde ca rod al iubirii Sale. Îi privește cu o

dorință de nespus. Inima Sa nu este atrasă numai de copiii cei mai drăguți și

mai bine pregătiți, ci și de aceia care, prin moștenire și prin neglijență, au

trăsături de caracter inadmisibile. Mulți părinți nu înțeleg cât de mult sunt

răspunzători de aceste trăsături ale copiilor lor. Ei nu se poartă cu blândețe și

22

înțelepciune cu cei greșiți, pe care ei înșiși i-au făcut ceea ce sunt. Însă Isus îi

privește pe acești copii cu milă. El face legătura de la cauză la efect.

Lucrătorul creștin poate fi unealta lui Hristos, pentru a-i atrage la

Mântuitorul pe cei greșiți și cu lipsuri. Prin înțelepciune și tact, el îi poate

lega de inima sa, le poate da curaj și speranță și, prin harul lui Hristos, îi

poate vedea transformați în ce privește caracterul, astfel încât să se poată

spune despre ei: „Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei.”

Cele cinci pâini de orz au hrănit mulțimea

Toată ziua veniseră o mulțime de oameni după Hristos și ucenicii Săi,

în timp ce El îi învăța, lângă mare. Ascultaseră cuvintele Sale pline de har,

atât de simple și lămurite, încât erau asemenea balsamului din Galaad pentru

sufletele lor. Puterea vindecătoare a mâinii Sale divine adusese sănătate celor

bolnavi și viață celor muribunzi. Ziua le păruse ca fiind cerul pe pământ și

nu-și dădeau seama cât timp trecuse de când mâncaseră ceva.

Soarele cobora spre apus și oamenii încă mai zăboveau. În cele din

urmă, ucenicii au venit la Hristos, susținând că, pentru binele lor, mulțimea

ar trebui să fie lăsată să plece. Mulți veniseră de departe și nu mâncaseră

nimic de dimineață. În cetățile și satele din vecinătate, ei ar fi putut găsi ceva

de mâncare. Dar Isus a zis: „Dați-le voi să mănânce” (Matei 14, 16.) Apoi,

întorcându-Se către Filip, El a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini

ca să mănânce oamenii aceștia?” (Ioan 6, 5.)

Filip a privit asupra mulțimii de capete și s-a gândit că ar fi imposibil

să procure hrană pentru o asemenea masă de oameni. El a răspuns că nu va fi

suficientă pâinea pe care ar putea s-o cumpere, de două sute de dinari, ca s-o

împartă între aceștia, încât fiecare să poată avea puțin.

23

Isus S-a interesat ce cantitate de hrană se poate găsi printre cei adunați

acolo. „Este aici un băiețel”, a zis Andrei, „care are cinci pâini de orz și doi

pești; dar ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6, 9.) Isus a dat poruncă să le

aducă. Apoi le-a zis ucenicilor să le spună oamenilor să se așeze pe iarbă.

Când acest lucru s-a făcut, a luat hrana, „Și-a ridicat ochii spre cer, a

binecuvântat, a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărțit

noroadelor. Toți au mâncat și s-au săturat; și s-au ridicat douăsprezece coșuri

pline cu rămășițele de firimituri.” (Matei 14, 19.20.)

Printr-o minune a puterii divine a hrănit Hristos mulțimea; și totuși, cât

de umilă a fost masa oferită — doar peștii și pâinile de orz, care constituiau

hrana zilnică a pescarilor din Galilea.

Hristos ar fi putut întinde o masă bogată pentru popor, însă hrana

pregătită numai pentru satisfacerea apetitului n-ar fi dus la nici o lecție care

să fie pentru binele lor. Prin această minune, Hristos dorea să dea o lecție

despre simplitate. Dacă oamenii de astăzi ar păstra simplitatea în obiceiurile

pe care le au, trăind în armonie cu legile naturii, așa cum au făcut-o Adam și

Eva la început, ar exista o cantitate abundentă de hrană pentru nevoile

familiei omenești. Însă egoismul și îngăduința apetitului au adus păcatul și

mizeria, din pricina excesului, pe de o parte, și a lipsei, pe de altă parte.

Isus nu a căutat să-i atragă pe oameni la Sine, satisfăcând dorința care

vizează belșugul. Pentru acea mare mulțime, obosită și înfometată în urma

unei zile lungi și pline de emoții, hrana cea simplă a constituit o asigurare

atât a puterii Sale, cât și a delicatei Sale purtări de grijă față de ei, în nevoile

obișnuite ale vieții. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmașilor Săi viață de

abundență; soarta lor poate sta sub semnul sărăciei; însă cuvântul Său stă

drept chezășie că nevoia lor va fi satisfăcută, iar El a promis ceva mai bun

decât binele pământesc — mângâierea constantă a propriei Sale prezențe.

24

„Nu vă îngrijorați dar, zicând: «Ce vom mânca?» Sau: «Ce vom bea?»

Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?»... Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți

trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea

Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 31-33.)

După ce mulțimea fusese hrănită, a rămas o mare cantitate de hrană.

Isus le-a zis ucenicilor Săi: „Strângeți firimiturile care au rămas, ca să nu se

piardă nimic.” (Ioan 6, 12.) Aceste cuvinte însemnau mai mult decât a pune

alimentele în coșuri. Lecția era dublă. Nimic nu trebuie irosit. Nu trebuie să

lăsăm să se piardă nici un avantaj vremelnic. Nu ar trebui să neglijăm nimic

din ceea ce ar putea sluji spre folosul unei ființe omenești. Să fie strâns tot

ceea ce va acoperi din necesitățile celor flămânzi de pe pământ. Cu aceeași

grijă trebuie să tezaurizăm pâinea venită din cer, pentru a satisface nevoile

sufletului. Trebuie să trăim prin fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Nu trebuie

să fie pierdut nimic din ceea ce a spus Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm

nici măcar un singur cuvânt de care se leagă veșnica noastră mântuire. Nici

un cuvânt nu trebuie să cadă nefolositor pe pământ.

Minunea înmulțirii pâinilor învață dependența de Dumnezeu. Când

Hristos i-a hrănit pe cei cinci mii, hrana nu era la îndemână. După toate

aparențele, El nu avea sub stăpânire nici un mijloc. Și iată-L cu cinci mii de

oameni, în afară de femei și copii, în acel loc sălbatic. El nu chemase acea

mulțime să-L urmeze acolo. Dornici de a se afla în prezența Sa, ei veniseră

fără invitație sau poruncă; dar El știa că, după ce ascultaseră îndrumările Sale

toată ziua, erau înfometați și slăbiți. Erau departe de casă și se apropia

noaptea. Mulți dintre ei nu aveau cu ce să cumpere hrană. El, care postise de

dragul lor patruzeci de zile în pustie, nu-i putea lăsa să se întoarcă postind la

casele lor.

Providența lui Dumnezeu Îl adusese pe Isus în locul în care Se afla; iar

El depindea de Tatăl Său ceresc pentru a căpăta mijloace prin care să facă

față acelei necesități. Când ajungem în strâmtorări, trebuie să fim dependenți

25

de Dumnezeu. În orice stare de urgență, trebuie să căutăm ajutor de la Cel

care are la îndemână resurse infinite.

În acest miracol, Hristos a primit de la Tatăl; El a dat ucenicilor,

ucenicii oamenilor, iar oamenii, unii altora. Tot astfel, toți care sunt uniți cu

Hristos vor primi de la El pâinea vieții și o vor da și altora. Ucenicii Săi sunt

mijloacele hotărâte de comunicare între Hristos și popor.

Când ucenicii au auzit sarcina venită de la Mântuitorul: „Dați-le voi să

mănânce”, în mințile lor s-au ridicat tot felul de dificultăți. Ei au întrebat:

„Să mergem în sate să cumpărăm hrană?” Dar ce a spus Hristos? — „Dați-le

voi să mănânce”. Ucenicii au adus la Isus tot ce aveau; însă El nu i-a poftit să

mănânce. El i-a îndemnat să slujească poporului. Mâncarea s-a înmulțit în

mâinile Lui, iar mâinile ucenicilor, care se îndreptau către Hristos, nu

rămâneau niciodată goale. Mica provizie era suficientă pentru toți. Când

mulțimea s-a săturat, au mâncat și ucenicii împreună cu Isus din hrana

prețioasă oferită de cer.

Cât de ades ni se descurajează inimile când vedem necesitățile celor

săraci, celor neștiutori, celor bolnavi! Noi întrebăm: „Ce pot face resursele

noastre limitate și puțina noastră tărie pentru a acoperi aceste nevoi teribile?

N-ar fi mai bine să așteptăm ca altcineva, cu o pricepere mai mare, să

conducă lucrarea sau vreo organizație să se ocupe de ea?” Hristos spune:

„Dați-le voi să mănânce”. Folosiți mijloacele, timpul și priceperea pe care le

aveți. Aduceți-vă pâinile de orz la Isus.

Deși resursele voastre pot fi insuficiente pentru a hrăni mii, ele pot fi

îndeajuns pentru a hrăni o persoană. În mâna lui Hristos, ele pot hrăni pe

mulți. Asemenea ucenicilor, dați ceea ce aveți. Hristos va înmulți darul. El va

răsplăti simpla și sincera noastră nădejde pe care ne-o punem în El. Ceea ce

nu pare să fie decât un ajutor sărac se va dovedi o masă îmbelșugată.

26

„Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va

secera.... Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având

totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună, după

cum este scris:

«A împrăștiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.»

«Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine pentru hrană» vă va da și vă

va înmulți și vouă sămânța de semănat și va face să crească roadele

neprihănirii voastre. În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele,

pentru orice dărnicie.” (2 Corinteni 9, 6-11.)

27

Capitolul 3

Cu natura și cu Dumnezeu

„În văile înverzite, în pădure, pe povârnișurile munților, Isus stabilea

legătura cu Tatăl Său ceresc.”

Pe pământ, viața Mântuitorului era o viață de comuniune cu natura și

cu Dumnezeu. În această comuniune, El ne-a descoperit secretul unei vieți

puternice.

Isus era un lucrător constant, serios. N-a trăit vreodată printre oameni

un altul atât de îngreunat de răspunderi. Niciodată n-a trăit un altul care să fi

purtat povara atât de grea a suferinței și păcatului lumii. Niciodată un altul n-

a mai trudit cu un zel atât de mistuitor pentru binele oamenilor. Cu toate

acestea, viața Sa era o viață sănătoasă. El era reprezentat de mielul de jertfă

atât fizic, cât și spiritual, „fără cusur și fără pată.” (1 Petru 1, 19.) Atât

trupește, cât și sufletește, El era un exemplu a ceea ce intenționa Dumnezeu

ca toți oamenii să fie prin ascultare de legile Sale.

Când oamenii priveau la Isus, ei vedeau o față în care se contopeau

compasiunea divină cu puterea conștientă. El părea să fie învăluit de o

atmosferă a vieții spirituale. Cu toate că purtarea Sa era blândă și plină de

modestie, El făcea asupra oamenilor o impresie care le dădea simțământul

unei puteri ascunse, și totuși care nu putea fi întru totul acoperită.

În timpul lucrării Sale, El a fost urmărit neîncetat de oameni vicleni și

ipocriți, care atentau la viața Sa. Iscoadele se aflau pe urmele Sale, atente la

cuvintele Lui, pentru a găsi vreo împrejurare care să-I fie potrivnică. Cele

mai pătrunzătoare și mai educate minți ale neamului căutau să-L înfrângă în

28

polemică. Însă n-au reușit niciodată să obțină vreun avantaj. Au fost nevoiți

să părăsească câmpul de luptă zăpăciți și făcuți de rușine de către umilul

Învățător din Galilea. Învățătura lui Hristos avea o prospețime și o putere

cum nu mai cunoscuseră oamenii până atunci. Până și vrăjmașii Săi erau

constrânși să mărturisească: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”

(Ioan 7, 46.)

Copilăria lui Isus, petrecută în sărăcie, nu fusese stricată de către

obiceiurile omenești ale unui veac corupt. Lucrând la masa de tâmplărie,

purtând poverile vieții de familie, învățând lecțiile ascultării și trudei, Își

găsea momentele de recreare în mijlocul scenelor din natură, strângând

cunoștințe în timp ce căuta să înțeleagă tainele naturii. El studia Cuvântul lui

Dumnezeu, iar ceasurile de cea mai adâncă fericire erau acelea în care Se

putea întoarce de la scenele muncilor Sale, pentru a merge pe câmpuri să

mediteze în văile liniștite, să fie în comuniune cu Dumnezeu pe povârnișurile

munților sau printre copacii pădurii. Zorii dimineții Îl găseau adesea în vreun

loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. El întâmpina

lumina dimineții cu glasul numai cântec. Își înveselea orele de trudă prin

cântări de recunoștință și aducea bucuria cerului celor epuizați de muncă și

deprimați.

În timpul lucrării Sale, Isus a trăit într-o mare măsură o viață în aer

liber. Călătoriile Sale din loc în loc erau făcute pe jos și multe învățături erau

date sub cerul liber. Când îi pregătea pe ucenicii Săi, Se retrăgea adesea din

forfota cetății în liniștea de pe câmp, căci aceste locuri se armonizau mai

bine cu lecțiile despre simplitate, credință și dăruire de sine pe care voia să li

le predea. La adăpostul copacilor de pe povârnișul muntelui, la numai câțiva

pași de marea Galileii, aici au fost chemați la apostolat cei doisprezece și aici

s-a desfășurat predica de pe munte.

Lui Isus Îi plăcea mult să adune poporul în jurul Său sub cerul albastru,

pe vreo coastă înverzită de deal sau pe țărmul de lângă lac. Aici, înconjurat

29

de lucrările propriei Sale creații, El putea să le abată mințile de la ceea ce era

artificial la cele naturale. În creșterea și evoluția naturii erau descoperite

principiile împărăției Sale. Când își ridicau ochii către munții lui Dumnezeu

și priveau minunatele lucrări ale mâinii Sale, oamenii puteau învăța lecții

prețioase despre adevărul divin. În zilele ce urmau să vină, lecțiile

Învățătorului divin aveau să le fie repetate de lucrurile din natură. Mintea

avea să fie înălțată și inima avea să găsească odihnă.

Ucenicii care I se alăturaseră în lucrarea Sa erau adesea lăsați de Isus ca

o perioadă de timp să își poată vizita căminele și să se odihnească; însă

eforturile lor de a-L distrage de la lucrările Sale grele erau în zadar. El slujea

tot timpul zilei mulțimilor care veneau la El și, pe înserat sau dimineața

devreme, Se ducea în sanctuarul munților, pentru a avea comuniune cu Tatăl

Său.

Nu o dată, lucrarea Sa neîncetată și conflictul cu dușmănia și

învățăturile eronate ale rabinilor Îl lăsau atât de stors de puteri, încât mama și

frații Săi — și chiar ucenicii Lui — se temeau că Își va pierde viața. Dar

când Se întorcea de la orele de rugăciune care încheiau ziua cea plină de

trudă, ei observau expresia de pace de pe fața Sa, prospețimea, viața și

puterea care păreau să inunde întreaga Sa ființă. De la ceasurile petrecute

doar cu Dumnezeu, El Se întorcea dimineață de dimineață ca să aducă

oamenilor lumina cerului.

Imediat după ce s-au întors din prima lor călătorie misionară, Isus i-a

îndemnat pe ucenicii Săi: Veniți aici deoparte și odihniți-vă un timp.

Ucenicii se întorseseră plini de bucuria succesului pe care-l repurtaseră ca

vestitori ai Evangheliei, când vestea că Ioan Botezătorul a murit de mâna lui

Irod a ajuns până la ei. Aceasta a provocat o întristare și o dezamăgire amară.

Isus știa că, lăsându-l pe Botezător să moară în temniță, pusese la grea

încercare credința ucenicilor. El privi cu blândețe plină de milă la fețele lor

întristate, acoperite de lacrimi. Lacrimi erau și în ochii și glasul Său când a

30

spus: „Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin.”

(Marcu 6, 31.)

Lângă Betsaida, la capătul nordic al mării Galileii, era o regiune

singuratică, frumoasă prin verdeața proaspătă a primăverii, care oferea un

binevenit loc în care se puteau retrage, Isus și ucenicii Săi. Către acest loc s-

au îndreptat, mergând cu barca de-a curmezișul lacului. Aici, ei se puteau

odihni, departe de zgomotul mulțimii. Aici, ucenicii puteau asculta cuvintele

lui Hristos fără a fi deranjați de ripostele și acuzațiile fariseilor. Aici, ei

sperau să se bucure de un scurt timp de părtășie în compania Domnului lor.

Isus a petrecut numai puțin timp singur cu iubiții Săi, dar cât de

prețioase au fost acele câteva momente! Ei au vorbit despre lucrarea

Evangheliei și despre posibilitatea de a face ca munca lor să fie mai eficientă

în ce privește abordarea oamenilor. Pe măsură ce Isus descoperea înaintea lor

comorile adevărului, ei erau umpluți cu putere divină și insuflați cu nădejde

și curaj.

Însă, curând, mulțimile L-au căutat din nou. Presupunând că Se dusese

în locul în care Se retrăgea de obicei, poporul L-a urmat acolo. Speranța de a

câștiga măcar o oră de odihnă Îi fusese zădărnicită. Dar, în adâncurile inimii

Sale curate, simțitoare, bunul Păstor nu avea decât dragoste și milă pentru

aceste suflete neliniștite și însetate. El a slujit toată ziua nevoilor lor și, spre

seară, le-a dat drumul să meargă pe la casele lor și să se odihnească.

În viața Sa închinată în întregime bunăstării celorlalți, Mântuitorul a

găsit că este necesar să Se întoarcă de la activitatea neîncetată și de la

legătura cu nevoile omenești, pentru a căuta un loc retras, unde să aibă o

comuniune netulburată cu Tatăl Său. În timp ce mulțimea care Îl urmase

pleacă, El Se duce pe munte și acolo Își pune tot sufletul în rugăciunea

pentru acești oameni suferinzi, păcătoși și nevoiași.

31

Când le-a spus ucenicilor Săi că secerișul este mare și că lucrătorii sunt

puțini, Isus nu i-a constrâns să lucreze neîncetat, ci i-a îndemnat: „Rugați dar

pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.” (Matei 9, 38.)

Lucrătorilor Săi de astăzi, epuizați din pricina eforturilor lor, le spune aceste

cuvinte pline de compătimire, întocmai ca și primilor Săi ucenici: „Veniți

singuri la o parte ... și odihniți-vă puțin”.

Toți cei care sunt învățați de Dumnezeu au nevoie de ora liniștită de

comuniune cu propriile lor inimi, cu natura și cu Dumnezeu. În ei trebuie să

fie descoperită o viață care nu este în armonie cu lumea, cu obiceiurile sau cu

practicile ei; și ei au nevoie de o experiență personală în obținerea unei

cunoașteri a voinței lui Dumnezeu. Trebuie să-L auzim în mod individual

adresându-Se inimii. Când orice alt glas este redus la tăcere și așteptăm în

liniște înaintea Sa, tăcerea sufletului scoate și mai mult în evidență glasul lui

Dumnezeu. El ne poruncește: „Stați liniștiți și să știți că Eu sunt Dumnezeu.”

(Psalmii 46, 10.) Aceasta este pregătirea eficientă pentru orice lucrare pentru

Dumnezeu. În mijlocul unei mulțimi grăbite și al încordării în activitățile

presante ale vieții, cel care este împrospătat astfel va fi învăluit de o

atmosferă de lumină și pace. El va primi o nouă provizie de tărie fizică și

mintală. Viața Sa va răspândi un miros plăcut și va da pe față o putere divină

care va ajunge la inimile oamenilor.

32

Capitolul 4

Atingerea credinței

„Credința este mâna care atinge infinitul.”

„Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” O biată

femeie a rostit aceste cuvinte, o femeie care timp de doisprezece ani suferise

de o boală care îi făcuse viața o povară. Își cheltuise toate mijloacele de trai

pe doctori și leacuri, și aceasta numai pentru a fi declarată incurabilă. Însă,

când a auzit de marele Vindecător, speranțele ei au renăscut. Ea a gândit

astfel: „Dacă m-aș putea apropia suficient de mult ca să-I pot vorbi, aș putea

fi vindecată.”

Hristos tocmai Se îndrepta către casa lui Iair, rabinul iudeu care Îl

rugase să vină și să-i vindece fiica. Rugămintea venită din adâncul unei inimi

zdrobite: „Fetița mea este pe moarte; Te rog să vii și să-ți pui mâinile peste

ea ca să se facă sănătoasă.” (Marcu 5, 23) mișcase inima gingașă, plină de

compasiune a lui Hristos, pornind de îndată alături de conducător, către casa

acestuia.

Ei înaintau însă încet, căci mulțimea Îl împingea pe Isus din toate

părțile. Făcându-și drum prin marea de oameni, Mântuitorul a ajuns în

apropiere de locul în care se afla femeia suferindă. Ea încercase iarăși și

iarăși, fără succes, să se apropie de El. Acum venise și ocazia ei. Nu vedea

cum I-ar fi putut vorbi. Ea nu voia să-I împiedice înaintarea, și așa destul de

anevoioasă. Însă auzise că vindecarea avusese loc de la o atingere a

veșmintelor Sale; și, temătoare că și-ar putea pierde și singura ei șansă de

vindecare, ea înaintă cu trudă, zicându-și: „Dacă aș putea doar să mă ating de

haina Lui, mă voi tămădui.”

33

Hristos cunoștea fiecare gând din mintea ei și Își îndrepta pașii către

locul în care se afla ea. El și-a dat seama de marea ei nevoie și o ajuta să-și

exercite credința.

În timp ce El trecea, ea se întinse înainte și abia reuși să atingă

marginea veșmântului Său. În acel moment, ea a știut că a fost vindecată. În

acea singură atingere se concentrase credința vieții ei și pe loc încetară

durerea și slăbiciunea. A simțit imediat cum fiecare fibră a ființei sale este

străbătută de un fior, ca acela al unui curent electric. Asupra ei se lăsă

simțământul unei sănătăți perfecte. „Și a simțit în tot trupul ei că s-a tămăduit

de boală.” (Marcu 5, 29.)

Femeia, recunoscătoare, dorea să-și exprime mulțumirea față de

puternicul Vindecător care făcuse pentru ea, printr-o singură atingere, mai

mult decât făcuseră doctorii în doisprezece ani întregi; însă nu îndrăznea. Ea

încercă să se retragă din mulțime, cu inima plină de recunoștință. Deodată,

Isus Se opri și, privind în jur, întrebă: „Cine s-a atins de Mine?”

Uitându-se la El cu uimire, Petru răspunse: „Învățătorule, noroadele Te

împresoară și Te îmbulzesc, și mai întrebi: «Cine s-a atins de Mine?»” (Luca

8, 45.)

„S-a atins cineva de Mine”, a spus Isus, „căci am simțit că a ieșit din

Mine o putere.” (Luca 8, 46.) El putea să deosebească atingerea credinței de

atingerea întâmplătoare a mulțimii nepăsătoare. Cineva Îl atinsese cu un scop

profund și primise răspuns.

Hristos nu a pus întrebarea pentru propria Sa informare. El avea o lecție

pentru popor, pentru ucenicii Săi și pentru femeie. El dorea să insufle

speranță celor năpăstuiți. Dorea să arate că ceea ce adusese puterea

34

vindecătoare era credința. Încrederea femeii nu trebuia trecută cu vederea

fără nici un comentariu. Dumnezeu trebuia să fie slăvit prin mărturisirea ei

plină de recunoștință. Hristos dorea ca femeia să înțeleagă că El aproba actul

ei de credință. Nu voia ca ea să plece numai cu o jumătate de binecuvântare.

Nu trebuia să rămână în necunoștință de faptul că El îi cunoștea suferința sau

fără să știe ce dragoste plină de compătimire are El și că îi recunoaște

credința în puterea Lui de a mântui în chip desăvârșit pe toți cei ce vin la El.

Privind către femeie, Hristos a insistat să afle cine se atinsese de El.

Văzând că este în zadar să se ascundă, ea înaintă tremurătoare și se aruncă la

picioarele Sale. Printre lacrimi de recunoștință, ea I-a spus, înaintea tuturor

oamenilor, de ce I-a atins veșmântul și cum fusese vindecată numaidecât. Ea

se temu ca nu cumva gestul său de a-I atinge veșmântul să nu fi fost o

încumetare; însă, de pe buzele lui Isus, nu ieși nici un cuvânt de reproș. El nu

rosti decât vorbe de aprobare. Ele veneau dintr-o inimă a iubirii, plină de

compasiune pentru suferința umană. „Îndrăznește fiică”, a zis Isus cu

blândețe, „credința ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 8, 48.) Cât de

încurajatoare erau aceste cuvinte pentru ea! Acum, nici o temere că L-ar fi

supărat nu-i mai umbrea bucuria de amărăciune.

Mulțimii curioase care se împingea în Isus nu i-a fost dată nici o putere

vitală. Însă femeia suferindă care L-a atins cu credință a primit vindecare.

Tot așa și în cele spirituale, contactul de circumstanță este diferit de

atingerea credinței. A avea credință în Hristos numai ca Mântuitor al lumii

nu poate aduce niciodată vindecare sufletului. Credința care lucrează spre

mântuire nu este doar o aprobare a adevărului Evangheliei. Credința

adevărată este aceea care Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal.

Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu născut, pentru ca eu, prin credința în El,

„să nu pier, ci să am viață veșnică”. Când vin la Hristos după cuvântul Său,

trebuie să cred că primesc harul Său mântuitor. „Viața pe care o trăiesc acum

în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe

Sine pentru mine.” (Galateni 2, 20.)

35

Mulți păstrează credința doar ca o opinie personală. Credința

mântuitoare este o tranzacție, prin care cei care Îl primesc pe Hristos se

unesc într-o relație de legământ cu Dumnezeu. O credință vie înseamnă o

creștere a vigorii, o încredere sinceră prin care, în harul lui Hristos, sufletul

devine o putere biruitoare.

Credința este o biruitoare mai puternică decât moartea. Dacă cei

bolnavi ar putea fi îndrumați să-și ațintească ochii în credință asupra

puternicului Vindecător, vom vedea rezultate minunate. Aceasta va aduce

viață corpului și sufletului.

Când lucrați pentru victimele obiceiurilor rele, în loc să le faceți să

privească înspre disperarea și ruina către care se grăbesc, întoarceți-le

privirile către Isus. Fixați-le atenția asupra măreției celor cerești. Aceasta va

înfăptui mai mult pentru mântuirea trupului și sufletului decât vor reuși toate

lucrurile îngrozitoare ale mormântului, când sunt puse înaintea celor

neajutorați și în mod aparent lipsiți de orice speranță.

„El ne-a mântuit pentru îndurarea Sa”

Slujitorul unui centurion zăcea bolnav de paralizie. Printre romani,

slujitorii erau sclavi, cumpărați și vânduți în piețe și adesea tratați cu răutate

și cruzime; dar centurionul era legat afectiv de slujitorul său și dorea mult ca

acesta să se refacă. El credea că Isus îl putea tămădui. Nu-L văzuse pe

Mântuitorul, însă ceea ce auzise despre El îi inspira credință. În ciuda

formalismului iudeilor, acest roman era convins că religia lor era superioară

religiei sale. El deja dăduse la o parte barierele prejudecăților și urii

naționaliste, care îi separa pe cuceritori de poporul aflat sub cucerire. El

manifestase respect față de serviciul divin și se arătase plin de bunătate față

de iudeii care-I slujeau lui Dumnezeu. În învățătura lui Hristos — după cum i

36

se spusese — el a găsit ceea ce împlinea nevoia sufletului. Tot ceea ce era

spiritual în el vibra la cuvintele Mântuitorului. Însă el se considera nevrednic

să se apropie de Isus și a apelat la iudeii bătrâni, pentru a cere vindecarea

slujitorului său.

Bătrânii au prezentat cazul înaintea lui Isus și au stăruit la El că „face

să-i faci acest bine, căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga.”

(Luca 7, 4.5.)

Pe când era însă în drum spre casa centurionului, Isus primește un

mesaj chiar de la acest ofițer: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu

sunt vrednic să intri sub acoperământul meu.” (Luca 7, 6.)

Totuși, Mântuitorul Își continuă drumul, iar sutașul vine personal

pentru a explica mesajul său, zicând: „De aceea nici nu m-am socotit vrednic

să vin eu însumi la Tine. Ci, zi o vorbă și robul meu va fi tămăduit. Căci și

eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostași. Și zic unuia: «Du-te!»

și se duce; altuia: «Vino!» și vine; și robului meu: «Fă acest lucru!» și-l

face.” (Luca 7, 7; Matei 8, 8.9.)

„Eu reprezint puterea Romei și soldații mei recunosc autoritatea mea ca

fiind supremă. Tot așa Tu reprezinți puterea Dumnezeului nesfârșit și toate

câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poți porunci ca boala să plece, și

aceasta ți se va supune. Spune numai un cuvânt și slujitorul meu va fi

tămăduit”.

„Du-te, și facă-ți-se după credința ta”, a spus Hristos. „Și robul lui s-a

tămăduit chiar în ceasul acela.” (Matei 8, 13.)

Bătrânii evrei l-au recomandat pe centurion lui Hristos din pricina

favorului pe care acesta îl făcuse „neamului nostru”. „Face să-i faci acest

37

bine”, au zis ei, „căci ... ne-a zidit sinagoga”. Însă centurionul a zis despre

sine: „Nu sunt vrednic”. Totuși, nu s-a temut să ceară ajutor de la Isus. El nu

se încredea în propria lui bunătate, ci în mila Mântuitorului. Singurul său

temei era marea lui nevoie.

În același fel poate veni la Hristos orice ființă omenească. „El ne-a

mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea

Lui.” (Tit 3, 5.) Ai tu cumva simțământul că nu poți spera să primești

binecuvântare de la Dumnezeu pentru că ești un păcătos? Amintește-ți că

Hristos a venit în lume pentru a mântui pe păcătoși. Nu avem nimic care near

putea recomanda înaintea lui Dumnezeu; invocarea clemenței — pe care o

putem înainta acum și întotdeauna — este chiar condiția noastră peste

măsură de deznădăjduită, care face ca puterea Sa răscumpărătoare să devină

o necesitate. Dacă renunțăm complet la independența noastră, putem privi

către crucea Calvarului, spunând:

„Nu port vreun preț în mâna mea, Eu doar mă prind de crucea Ta.”

„«Dacă poți!»... Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede.” (Marcu

9, 23.) Credința este aceea care ne unește cu cerul și ne aduce tărie pentru a

face față puterilor întunericului. În Hristos, Dumnezeu a rânduit posibilități

pentru a birui orice trăsătură rea și a ne împotrivi oricărei ispite, oricât de

tari. Dar mulți au sentimentul că le lipsește credința și de aceea rămân

departe de Hristos. Aceste suflete, în nevrednicia lor deznădăjduită, să se

prindă de îndurarea Mântuitorului lor plin de compasiune. Nu vă uitați la eu,

ci la Hristos. El, care i-a vindecat pe cei bolnavi și a alungat demonii când

umbla printre oameni, este încă același puternic Răscumpărător. Atunci,

prindeți-vă de făgăduințele Sale, care sunt asemenea unor frunze din pomul

vieții: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6, 37.) Când

veniți la El, să credeți că vă primește, căci a făgăduit. Nu puteți pieri când

faceți acest lucru. Niciodată!

38

„Căci Tu ești bun, Doamne, gata să ierți, și plin de îndurare cu toți cei

ce Te cheamă. Pleacă-ți urechea, Doamne, la rugăciunea mea, ia aminte la

glasul cererilor mele! Te chem, în ziua necazului meu, căci m-asculți.”

(Psalmii 86, 5-7.)

„Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea

sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.... Israele,

pune-ți nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea, și la El este

belșug de răscumpărare!” (Psalmii 130, 3-7.)

„Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când

eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.”(Romani 5, 8.)

Și „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El,

care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va

da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 31.32.)

„Sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici

stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici

înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă

de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

(Romani 8, 38.39.)

„Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”

Dintre toate maladiile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut.

Caracterul ei incurabil și contagios, precum și efectul său îngrozitor asupra

victimelor îl umplea de teamă și pe cel mai curajos. Printre evrei, aceasta era

privită ca o judecată în urma păcatului, fiind numită din această pricină

„bătaia”, „degetul lui Dumnezeu”. Pentru că este adânc înrădăcinată,

39

incurabilă și mortală, era considerată ca un simbol al păcatului.

Leprosul era, în prescripția legii ceremoniale, necurat. Orice atingea

devenea necurat. Aerul era stricat de respirația sa. Ca unul care era deja mort,

era îndepărtat de locuințele oamenilor. Cel care era bănuit că ar avea boala

trebuia să se înfățișeze preoților, care trebuia să-l controleze și să decidă care

era condiția sa. Dacă verdictul era lepră, era izolat de familia sa, despărțit de

adunarea lui Israel și sortit să nu poată sta decât în compania celor care erau

afectați de același flagel. Nici împărații și mai-marii nu făceau excepție.

Monarhul care era lovit de această boală teribilă trebuia să predea sceptrul și

să părăsească în grabă societatea.

Despărțit de prietenii și rudele sale, leprosul trebuia să poarte blestemul

maladiei lui. Era obligat să își facă publică propria nenorocire, să-și sfâșie

hainele de pe el și să dea alarma, avertizându-i pe toți să fugă din prezența sa

vătămătoare. Strigătul „Necurat! Necurat!”, care venea pe un ton sfâșietor de

la proscrisul însingurat, era un semnal auzit cu frică și oroare.

Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să

iasă nici unul. (Iov 14, 4.) Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune

în mine un duh nou și statornic. (Psalmii 51, 10.)

În regiunea în care lucra Hristos, existau mulți astfel de suferinzi, iar

atunci când veștile despre lucrarea Sa au ajuns și la ei, s-a găsit unul în a

cărui inimă a încolțit credința. Dacă ar putea merge la Isus, ar putea fi

vindecat. Dar cum să dea de Isus? Condamnat la veșnică izolare, cum să se

înfățișeze înaintea Vindecătorului? Și îl va vindeca oare Hristos? Nu cumva,

asemenea fariseilor — și chiar asemenea medicilor, va pronunța și El un

blestem asupra lui și îi va porunci să fugă din vecinătatea oamenilor?

El se gândește la tot ceea ce i s-a spus despre Isus. Nici unul din cei

40

care au căutat ajutorul Său nu a fost respins. Nenorocitul om se hotărăște să-

L găsească pe Mântuitorul. Deși este oprit să intre în cetăți, poate că va reuși

să-I iasă în cale pe vreun drum mai puțin umblat, pe cărările de munte, sau să

dea de El când îi învață pe oameni în afara orașelor. Dificultățile sunt mari,

dar aceasta este singura lui nădejde.

Stând la distanță, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele

Mântuitorului. Îl vede cum Își pune mâinile asupra celor bolnavi. Îi vede pe

șchiopi, pe orbi, pe paralitici și pe cei care erau pe moarte din pricina

diferitelor boli cum se ridică sănătoși, lăudându-L pe Dumnezeu pentru

izbăvirea lor. Credința i se întărește. Se apropie mai mult și mai mult de

mulțimea care ascultă. Restricțiile puse asupra lui, siguranța poporului,

teama cu care îl privesc toți oamenii, toate sunt deopotrivă uitate. Se

gândește numai la binecuvântata nădejde a vindecării.

El este o priveliște groaznică. Boala a săpat în el înfricoșător și trupul

său care putrezește este oribil la privit. La vederea lui, oamenii se dau înapoi.

În groaza care i-a cuprins, se calcă în picioare pentru a scăpa de atingerea lui.

Unii încearcă să-l împiedice să se apropie de Isus, dar în zadar. El nici nu-i

vede, nici nu-i aude. Expresiile de scârbă de pe fețele lor nu sunt luate în

seamă. Nu-L vede decât pe Fiul lui Dumnezeu, nu aude decât glasul care

aduce viață celor muribunzi.

Înaintând către Isus, se aruncă la picioarele Sale cu strigătul: „Doamne,

dacă vrei, poți să mă curățești.” (Matei 8, 2.)

Isus îi răspunde: „Da, vreau, fii curățit.” (Matei 8, 3.) Și Își pune mâna

asupra lui.

De îndată, o schimbare se petrece cu leprosul. Sângele lui devine

sănătos, nervii i se sensibilizează, mușchii i se întăresc. Crusta albă, solzoasă,

41

nefirească, specifică leprei, dispare; iar carnea lui devine asemenea cărnii

unui copilaș.

Dacă preoții ar afla împrejurările vindecării leprosului, ura lor față de

Hristos i-ar putea împinge să pronunțe o sentință necinstită. Isus dorea să i se

poată asigura omului o decizie imparțială. De aceea, El îi poruncește să nu

spună nimănui despre vindecare, ci să se prezinte fără întârziere la templu cu

un dar, înainte să se răspândească vreun zvon în legătură cu minunea. Înainte

ca preoții să poată accepta un astfel de dar, li se cerea să-l cerceteze pe cel

care adusese obolul și să confirme însănătoșirea sa completă.

Cercetarea aceasta a avut loc. Preoții care îl condamnaseră pe lepros la

izolare au dat mărturie cu privire la refacerea sa. Cel vindecat a fost redat

familiei lui și societății. El a simțit că darul sănătății era foarte prețios. El se

bucură de vigoarea bărbăției și de întoarcerea sa în sânul familiei. Cu toată

precauția luată de Isus, el nu mai putea ascunde faptul că fusese vindecat și

umbla peste tot cu bucurie, vestind puterea Celui care îl însănătoșise.

Când a venit la Isus, acest om era „plin de lepră”. Otrava aceea mortală

îi cuprinsese tot trupul. Ucenicii au căutat să-L împiedice pe Maestrul lor să

îl atingă; căci acela care atingea un lepros devenea el însuși necurat. Însă,

punându-și mâna peste lepros, Isus nu a fost contaminat. Lepra a fost

curățită. Tot așa este și cu lepra păcatului — adânc înrădăcinată, mortală,

imposibil de curățit prin puterea omenească. „Tot capul este bolnav și toată

inima suferea de moarte. Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos; ci

numai răni, vânătăi și carne vie.” (Isaia 1, 5.6.) Însă Isus, care a venit să

umble în firea omenească, nu este întinat de nici o necurăție. Prezența Sa este

o putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine va cădea la picioarele Sale,

spunând cu credință: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”, va auzi

răspunsul: „Da, vreau, fii curățit”.

42

În unele cazuri de vindecare, Isus nu a dat imediat binecuvântarea

râvnită. Dar, în cazul leprei, nici nu a fost adusă bine cererea că a și fost

ascultată. Când ne rugăm pentru binecuvântări pământești, răspunsul la

rugăciunea noastră poate întârzia sau Dumnezeu ne poate da ceva diferit de

ceea ce am cerut; însă lucrurile nu stau așa când cerem să fim izbăviți de

păcat. Este voia Sa să ne curețe de păcat, să ne facă pe toți copii ai Săi și în

stare să ducem o viață de sfințenie. Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru

păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău1, după voia

Dumnezeului și Tatălui nostru.” Și „îndrăzneala pe care o avem la El este că,

dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice

I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”.

(Galateni 1, 4; 1 Ioan 5, 14.15.)

Isus a privit către cei deznădăjduiți și cu inimile împovărate, către aceia

ale căror speranțe se năruiseră și care căutau să-și stingă dorința fierbinte a

sufletului cu bucurii pământești și i-a îndemnat pe toți să găsească odihnă în

El.

Veți găsi odihnă

Cu gingășie, El le-a spus oamenilor care trudeau: „Luați jugul Meu

asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și

veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11, 29.)

Prin aceste cuvinte, Isus S-a adresat fiecărei făpturi omenești. Toți

oamenii sunt obosiți și împovărați, fie că o știu, fie că nu. Toți sunt aplecați

sub poveri pe care numai Hristos le poate îndepărta. Cea mai grea povară pe

care o ducem este aceea a păcatului. Dacă am fi lăsați să o purtăm, ne-ar

strivi. Dar Acela fără păcat S-a pus în locul nostru. „Domnul a făcut să cadă

asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53, 6.)

43

Domnul Hristos a purtat povara vinovăției noastre. El va lua greutatea

de pe umerii noștri osteniți. Ne va da odihnă. El va purta și povara grijii și

întristării. Ne cheamă să punem asupra Lui toate grijile noastre; căci El ne

poartă în inima Sa.

Fratele mai mare al neamului nostru omenesc Se află înaintea tronului

veșnic și privește asupra fiecărui suflet care își întoarce fața către El, ca

Mântuitor. Știe din experiență care sunt slăbiciunile firii omenești, care sunt

lipsurile noastre și în ce constă tăria ispitelor cu care ne confruntăm; căci El a

fost „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat.” (Evrei 4, 15.) El

veghează asupra ta, copile tremurător al lui Dumnezeu. Ești ispitit? El va

aduce izbăvire. Ești slab? El va da tărie. Ești neștiutor? El va da lumină. Ești

rănit? El va aduce vindecare. Domnul „socotește numărul stelelor” și vindecă

și „pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile.” (Psalmii 147, 4.3.)

Oricare ar fi neliniștile și încercările tale, deschide-ți sufletul înaintea

Domnului. Duhul tău va fi îmbărbătat ca să poată suporta. Va fi deschisă

pentru tine calea de a te elibera din încurcătura necazului și dificultății. Cu

cât te știi mai slab și mai neajutorat, cu atât mai puternic vei deveni în tăria

Sa. Cu cât sunt mai grele poverile, cu atât este mai binecuvântată odihna

când le pui asupra Purtătorului de poveri.

Împrejurările îi pot despărți pe prieteni; apele mereu agitate ale mării

celei întinse se pot arunca între ei. Însă nici un fel de situație și nici o distanță

nu ne pot despărți de Mântuitorul. Oriunde ne-am afla, El este la dreapta

noastră pentru a ne sprijini, păstra, susține și ridica moralul. Dragostea lui

Hristos pentru cei răscumpărați ai Săi este mai mare decât iubirea unei mame

pentru copilul ei. Este privilegiul nostru acela de a ne odihni în iubirea Sa;

acela de a spune: „Voi avea încredere în El, căci El și-a dat viața pentru

mine”.

44

Iubirea omenească se poate schimba; însă iubirea lui Hristos nu

cunoaște schimbare. Când strigăm la El după ajutor, mâna Sa este întinsă

pentru a mântui.

„Pot să se mute munții, să se clatine dealurile, Dar dragostea Mea nu se

va muta de la tine, și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul,

care are milă de tine.” (Isaia 54, 10.)

45

Capitolul 5

Vindecarea sufletului

„Ca să știți că fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele.”

Mulți dintre cei care au venit la Hristos pentru a fi ajutați își

provocaseră singuri boala; totuși, El nu a refuzat să-i vindece. Iar când

puterea din El a pătruns în aceste suflete, ei au fost convinși de păcatul lor și

mulți au fost vindecați atât de boala spirituală, cât și de cea fizică.

Printre aceștia, era și paraliticul din Capernaum. Asemenea leprosului,

acest paralitic își pierduse orice nădejde de vindecare. Boala lui era urmarea

unei vieți păcătoase, iar suferințele sale erau și mai amare din pricina

remușcărilor. Degeaba apelase el la farisei și la doctori după ajutor; ei l-au

declarat incurabil, l-au numit păcătos și au susținut că va muri sub mânia lui

Dumnezeu.

Cel paralizat se cufundase în deznădejde. Apoi a auzit despre lucrările

lui Isus. Alții, la fel de păcătoși și neajutorați ca și el, fuseseră vindecați, iar

el prinse curaj să creadă că și el ar putea fi tămăduit dacă ar fi dus la

Mântuitorul. Speranța începu să i se năruie când își aminti cauza bolii sale,

dar totuși nu putu să înlăture posibilitatea vindecării.

Marea sa dorință era ușurarea de povara păcatului. El voia mult să-L

vadă pe Isus și să primească asigurarea iertării și a împăcării cu cerul. Atunci

ar fi fost mulțumit să trăiască sau să moară, după voia lui Dumnezeu.

Nu era timp de pierdut; carnea sa flască purta deja semnele morții. El îi

imploră pe prietenii săi să îl ducă cu patul său la Isus, iar ei s-au învoit să

46

facă aceasta cu bucurie. Mulțimea care se adunase în interiorul și împrejurul

casei în care Se afla Mântuitorul era însă atât de înghesuită, încât celui

bolnav și prietenilor lui le era imposibil să ajungă la El sau măcar să se

apropie într-atât, încât să-I audă glasul. Isus dădea învățătură în casa lui

Petru. După cum era obiceiul lor, ucenicii Săi stăteau aproape de El și „niște

Farisei și învățători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii și Iudeii și

din Ierusalim, stăteau acolo.” (Luca 5, 17.) Mulți dintre aceștia veniseră ca

iscoade, căutând motive să-L acuze pe Isus. Dincolo de aceștia, se

înghesuiau o mulțime de oameni care formau o masă haotică, cei dornici, cei

cuviincioși, cei curioși și cei necredincioși. Erau reprezentate acolo diferite

naționalități și toate păturile sociale. „Iar puterea Domnului era cu El, ca să

vindece.” (Luca 5, 17.) Duhul vieții plutea deasupra celor adunați acolo, dar

fariseii și învățătorii nu erau conștienți de prezența Sa. Ei nu erau încercați de

nici un simțământ al vreunei nevoi, iar vindecarea nu era pentru ei. „Și îndată

și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor.” „Pe cei flămânzi i-a săturat de

bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.” (Luca 1, 53.)

Din nou și din nou, cei ce-l duceau pe paralitic încercară să-și facă

drum împingând prin mulțime, dar în zadar. Bolnavul se uita împrejur, pradă

unui chin de nespus. Cum să-și piardă nădejdea când ajutorul mult dorit era

atât de aproape? La sugestia lui, prietenii îl purtară până sus pe casă și,

desfăcând acoperișul, îl coborâră la picioarele lui Isus.

Cuvântarea a fost întreruptă. Mântuitorul privi înfățișarea îndurerată și

văzu ochii rugători fixați asupra Sa. Cunoștea bine dorința fierbinte a acelui

suflet împovărat. Hristos fusese Cel care adusese convingerea de păcat în

conștiința lui, pe când era încă acasă. Când s-a căit de păcatele lui și a crezut

în puterea lui Isus de a-l face bine, îndurarea Mântuitorului îi binecuvântase

deja inima. Isus privise cum prima licărire de credință crește, transformânduse

în convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului, și văzuse cum se

întărea cu fiecare efort de a veni în prezența Sa. Hristos îl atrăsese pe

suferind la Sine. Acum, în cuvinte ce atinseră urechea ascultătorului

47

asemenea unui cânt, Mântuitorul zise: „Îndrăznește, fiule. Păcatele îți sunt

iertate”. (Matei 9, 2.)

Povara vinei se rostogoli de pe sufletul bolnavului. El nu se poate

îndoi. Cuvintele lui Hristos dau pe față puterea Sa de a citi inima. Cine poate

tăgădui puterea Sa de a ierta păcatele? Speranța ia locul disperării și bucuria,

locul tristeții apăsătoare. Durerea fizică a omului a dispărut și întreaga sa

făptură este schimbată. Fără să mai ceară vreun alt lucru, stă întins, cufundat

într-o tăcere plină de pace, prea fericit să mai scoată vreun cuvânt.

Mulți priveau cu un interes care îi lăsase fără răsuflare, pentru a prinde

fiecare gest în această comunicare ciudată. Mulți simțeau că spusele lui

Hristos erau un îndemn pentru ei — oare nu aveau ei sufletele bolnave din

pricina păcatului? Nu erau ei înșiși dornici să fie eliberați de această povară?

Însă fariseii, temându-se să nu-și piardă influența asupra mulțimii, își ziseră

în inimile lor: „Hulește! Cine poate să ierte păcatele, decât numai

Dumnezeu?” (Marcu 2, 7.)

Fixându-și privirea asupra lor, sub apăsarea căreia se ascunseră și se

traseră înapoi, Isus zise: „Pentru ce aveți gânduri rele în inimile voastre?

Căci ce este mai lesne? A zice: «Iertate îți sunt păcatele» sau a zice: «Scoalăte

și umblă»? Dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte

păcatele, «Scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ți patul și du-te acasă.»”

(Matei 9, 4-6.)

Atunci, cel care fusese adus pe o targă la Isus se ridică în picioare cu

elasticitatea și tăria tinereții. Și îndată „și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața

tuturor; așa că toți au rămas uimiți și slăveau pe Dumnezeu, și ziceau:

«Niciodată n-am văzut așa ceva!»” (Marcu 2, 12.)

În afară de puterea creatoare, nimic altceva nu ar fi putut restabili

48

sănătatea acelui trup degenerat. Același glas care, vorbind, a insuflat viață

omului creat din țărâna pământului vorbise insuflând viață paraliticului

muribund. Și aceeași putere care a dat viață trupului reînnoise și inima. El,

care la creațiune „a zis și s-a făcut”, care „a poruncit și a luat ființă” (Psalmii

33, 9), vorbise insuflând viață sufletului mort în păcate și nelegiuiri.

Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care reînnoise inima. Hristos i-a

poruncit paraliticului să se ridice și să umble, „ca să știți”, a zis El „că Fiul

omului are putere pe pământ să ierte păcatele”.

Paraliticul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât și pentru

trup. El avea nevoie de sănătate sufletească înainte să se poată bucura de

sănătate trupească. Înainte ca tulburarea fizică să poată fi vindecată, Hristos

trebuie să despovăreze mintea și să curețe sufletul de păcat. Această lecție nu

ar trebui trecută cu vederea. Astăzi există mii de oameni care suferă de boli

fizice și care, asemenea paraliticului, tânjesc după cuvintele: „Păcatele îți

sunt iertate”. Povara păcatului, cu dorințele lui neliniștite și nemulțumite,

este temelia bolilor lor. Ei nu pot găsi ușurare până nu vin la Vindecătorul

sufletului. Pacea, pe care numai El poate s-o dea, ar reda vigoare minții și

sănătate corpului.

Un asemenea efect a avut asupra poporului vindecarea paraliticului, de

parcă s-ar fi deschis cerul și ar fi descoperit strălucirile unei lumi mai bune.

În timp ce omul care fusese vindecat trecea prin mulțime, binecuvântând pe

Dumnezeu la fiecare pas și ducându-și povara de parcă era un fulg, oamenii

se trăgeau înapoi ca să-i facă loc și îl priveau având pe fețe o expresie de

teamă amestecată cu respect, șoptind încet între ei: „Ciudate1 lucruri am

văzut astăzi.” (Luca 5, 26.)

În căminul paraliticului a fost mare bucurie când acesta s-a întors în

familie, ducând cu ușurință patul pe care fusese luat cu grijă dinaintea lor

numai cu puțin timp în urmă. Se strânseseră împreună cu lacrimi de bucurie,

abia venindu-le să-și creadă ochilor. El stătea înaintea lor în toată puterea

49

bărbăției. Brațele, pe care ei se obișnuiseră să le vadă lipsite de viață, acum

erau gata să se supună voinței lui. Carnea, care fusese smochinită și care

avea o culoare plumburie, era acum vie și roșie. Umbla cu pași siguri,

sănătoși. Bucuria și speranța se citeau pe fiecare trăsătură a feței sale; iar în

locul semnelor păcatului și suferinței, era acum o expresie de curățenie și

pace. Lauda plină de recunoștință se înălța din mijlocul acelui cămin, iar

Dumnezeu era slăvit prin Fiul Său, care redase nădejdea celui deznădăjduit și

tăria celui lovit. Acest bărbat și familia sa erau gata să-și dea viețile pentru

Isus. Nici o îndoială nu umbrea credința lor, nici o nehotărâre nu tulbura

loialitatea lor față de Acela care adusese lumina în căminul lor întunecat.

„Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să

binecuvânteze Numele Lui cel sfânt. Binecuvântează, suflete, pe Domnul și

nu uita nici una din binefacerile Lui! El îți iartă toate fărădelegile tale; El îți

vindecă toate bolile tale; El îți izbăvește viața din groapă; ... și te face să

întinerești iarăși ca vulturul. Domnul face dreptate și judecată tuturor celor

asupriți.... nu ne face după păcatele noastre, Nu ne pedepsește după

fărădelegile noastre.... Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură

Domnul de cei care se tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce

aminte că suntem țărână.” (Psalmii 103, 1-14.)

„Vrei să te faci sănătos?”

„În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în

evreiește Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o

mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, care așteptau mișcarea apei.” (Ioan

5, 2.3.)

La anumite intervale de timp, apele bazinului acestuia erau tulburate,

iar credința populară era că acest lucru se datora unei puteri supranaturale și

că oricine intra primul în scăldătoare, după tulburarea apelor, era vindecat de

50

orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi veneau în acel loc; însă erau așa de

mulți când apa era tulburată, încât se repezeau înainte, călcând în picioare

bărbați, femei și copii mai slabi decât ei. Mulți nu se puteau apropia de

scăldătoare. Mulți care reușiseră să ajungă lângă ea mureau pe marginea ei.

Fuseseră ridicate adăposturi în jurul acestui loc, pentru ca bolnavii să fie

feriți de arșiță în timpul zilei și de răcoarea nopții. Existau unii care

petreceau noaptea stând în aceste pridvoare, târându-se zi de zi până la

marginea bazinului, în speranța zadarnică de a fi vindecați.

Isus Se afla în Ierusalim. Umblând singur, părând că meditează și Se

roagă, El veni la scăldătoare. El îi văzu pe bieții suferinzi în așteptarea acelui

lucru pe care ei îl credeau singura lor șansă de tămăduire. El dorea fierbinte

să-și exercite puterea de vindecare și să tămăduiască pe fiecare suferind. Însă

era ziua Sabatului. Mulțimile mergeau la templu pentru a se închina și El știa

că o astfel de lucrare de vindecare ar fi ațâțat atât de mult prejudecățile

evreilor, încât lucrarea Sa ar fi fost scurtată.

Dar Mântuitorul văzu un caz peste măsură de nenorocit. Era acela al

unui bărbat care fusese un olog neajutorat timp de treizeci și opt de ani.

Boala sa era în mare măsură rezultatul propriilor lui obiceiuri rele și era

considerată ca o judecată venită de la Dumnezeu. Singur și fără prieteni, cu

simțământul că era condamnat să nu aibă parte de îndurarea lui Dumnezeu,

suferindul petrecuse ani lungi de mizerie. La vremea când se credea că apele

se vor tulbura, cei care îi deplângeau starea de neajutorare îl purtau până în

pridvor. Dar, în clipa mult râvnită, nu avea pe nimeni care să-l ajute să intre

în apă. El văzuse clipocitul apei, dar nu putuse niciodată să ajungă mai

departe de marginea bazinului. Alții, mai puternici decât el, aveau să

plonjeze în unde înaintea sa. Bietul suferind, lipsit de ajutor, era incapabil să

concureze cu succes mulțimea egoistă aflată în busculadă. Eforturile sale

stăruitoare îndreptate înspre singurul său obiectiv, neliniștea și continua sa

dezamăgire îi consumau cu repeziciune și ultimele rămășițe de tărie.

51

Bolnavul stătea întins pe așternutul său, ridicându-și uneori capul să

privească înspre bazin, când un chip plin de blândețe și compasiune se aplecă

spre el și atenția îi fu stârnită de cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?”

Nădejdea i se înfiripă în inimă. Simțea că în vreun fel anume avea să

primească ajutor. Dar licărirea curajului simțit se stinse curând. Își aminti de

câte ori încercase să ajungă la scăldătoare și că șansele de a mai trăi până

când apa avea să se tulbure din nou erau mici. Se întoarse, spunând obosit:

„Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; și,

până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.”

Isus îi poruncește: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă.” (Ioan 5, 6-8.)

Cu speranțe noi, bolnavul privește către Isus. Expresia feței Sale, tonul vocii

Sale sunt ceva cu totul aparte. Dinspre El vine parcă iubire și putere.

Credința ologului se prinde de cuvântul lui Hristos. Fără să pună vreo

întrebare, își concentrează voința spre a I se supune și, făcând aceasta, tot

corpul său îl ascultă.

Fiecare nerv, fiecare mușchi pulsează, străbătut de o viață nouă, și

membrele sale bolnave se pun în mișcare, pline de sănătate. Ridicându-se în

picioare, plecă în calea sa cu pași siguri, sănătoși, lăudându-L pe Dumnezeu

și bucurându-se de tăria pe care abia o căpătase.

Isus nu-i dăduse paraliticului nici o asigurare că va primi ajutor divin.

Omul ar fi putut spune: „Doamne, dacă vrei să mă faci sănătos, mă voi

supune cuvântului Tău.” S-ar fi putut poticni în îndoială și astfel și-ar fi

pierdut singura lui șansă de tămăduire. Dar nu, el a crezut cuvântul lui

Hristos, a crezut că fusese făcut sănătos; el a făcut imediat un efort, iar

Dumnezeu i-a dat puterea; a vrut să meargă și a mers cu adevărat. Acționând

după cuvântul lui Hristos, el a fost însănătoșit.

Prin păcat, am fost desprinși de viața lui Dumnezeu. Sufletele noastre

52

sunt cuprinse de paralizie. Prin noi înșine, nu suntem în stare să ducem o

viață de sfințenie, așa cum nu era în stare să umble cel paralizat. Mulți își

dau seama de neputința lor; ei tânjesc după acea viață spirituală care îi va

aduce în armonie cu Dumnezeu și se străduiesc s-o obțină. Dar în zadar. Ei

strigă cu disperare: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup

de moarte?” (Romani 7, 24.) Acești oameni descurajați, încleștați în luptă, să

privească în sus. Mântuitorul Se pleacă asupra celor răscumpărați prin

sângele Său, spunând cu o gingășie și o milă de nedescris: „Vrei să te faci

sănătos?” El îți spune să te ridici în sănătate și pace. Nu aștepta să simți că

ești însănătoșit. Crede în cuvântul Mântuitorului. Pune-ți voința de partea lui

Hristos. Voința de a-I sluji — și făcând după cuvântul Său, vei primi tărie.

Oricare ar putea fi răul practicat, patima dominantă care, prin îndelunga

îngăduință, leagă atât trupul, cât și sufletul, poți fi izbăvit de ea prin Hristos,

care dorește mult să o facă. El va da viață sufletului care este „mort în

păcate.” (Efeseni 2, 1.) El va elibera robul care este ținut prin slăbiciune și

nenorocire în lanțurile păcatului.

Sentimentul păcătuirii a otrăvit izvoarele vieții. Dar Hristos spune:

„Voi ridica păcatele tale; îți voi da pace, te-am răscumpărat cu sângele Meu.

Ești al Meu. Harul Meu va întări voința ta slăbită; voi îndepărta de la tine

căința pentru păcat.” Când ispitele te asaltează, când grijile și nedumeririle te

înconjoară, când, deprimat și descurajat, ești gata să te lași cuprins de

disperare, privește la Isus și întunericul care te învăluie va fi risipit de

strălucirea puternică a prezenței Sale. Când păcatul se luptă pentru a stăpâni

sufletul tău și îți împovărează conștiința, privește către Mântuitorul. Harul

Său este îndestulător pentru a birui păcatul. Inima ta recunoscătoare, care

tremură din pricina nesiguranței, să se întoarcă spre El. Prinde-te de nădejdea

pusă înaintea ta. Hristos așteaptă să te adopte în familia Sa. Tăria Sa va ajuta

slăbiciunii tale; El te va conduce pas cu pas. Puneți mâna într-a Lui și lasă-L

să te călăuzească.

Să nu simți niciodată că Hristos este departe. El este întotdeauna

53

aproape. Prezența Sa iubitoare te înconjoară. Caută-L ca pe Unul care

dorește să fie găsit de tine. El dorește nu numai să-I atingi veșmintele, ci să și

umbli cu El într-o comuniune neîncetată.

„Du-te și nu mai păcătui”

Sărbătoarea Corturilor abia se terminase. Preoții și rabinii din Ierusalim

fuseseră înfrânți în uneltirile lor împotriva lui Isus și, când s-a lăsat seara, „sa

întors fiecare acasă. Dar Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.” (Ioan 7, 53; 8,

1.)

Din frământarea și zăpăceala cetății, depărtându-se de mulțimile

neliniștite și de rabinii perfizi, Isus S-a întors în liniștea dumbrăvilor de

măslini, unde putea fi singur cu Dumnezeu. Însă dis-de-dimineață, El S-a

reîntors la templu; și când poporul s-a strâns în jurul Său, S-a așezat și a

început să-i învețe.

Însă curând a fost întrerupt. Un grup de farisei și cărturari se apropie de

El, târând cu ei o femeie de-a dreptul îngrozită, pe care o acuzau cu strigăte

aprinse de ură de a fi călcat porunca a șaptea. Împingând-o înaintea lui Isus,

ei ziseră, arătându-I respect în mod ipocrit: „Învățătorule, femeia aceasta a

fost prinsă chiar când făptuia adulterul. Moise, în lege, ne-a poruncit să

ucidem cu pietre pe unele ca acestea. Tu deci ce zici?” (Ioan 8, 4.5.)

Pretinsul lor respect ascundea o uneltire subtilă, menită să-L distrugă.

Dacă o achita pe femeie, Isus putea fi acuzat că a disprețuit legea lui Moise.

Dacă declara că e vrednică de moarte, putea fi acuzat înaintea romanilor ca

fiind unul care își asumă o autoritate care nu le aparține decât lor.

Isus privi această scenă — victima tremurând, cuprinsă de rușine,

demnitarii cu fețe împietrite, lipsiți și de cea mai ușoară milă omenească.

54

Duhul Său, de o puritate nepătată, se înfioră la această priveliște. Fără să dea

vreun semn că auzise întrebarea, Se aplecă și, fixându-și privirile în pământ,

începu să scrie în praf.

Pierzându-și răbdarea din cauza întârzierii Lui și aparentei Sale

indiferențe, acuzatorii se traseră mai aproape, insistând ca El să acorde

atenție acestei chestiuni. Însă, când privirile lor, care o urmăreau pe cea a lui

Isus, căzură asupra caldarâmului, la picioarele Sale, glasurile le amuțiră.

Acolo, scrise înaintea lor, erau secretele vinovate ale propriilor lor vieți.

Ridicându-Se și fixându-și ochii asupra mai marilor care uneltiseră

împotriva Lui, Isus spuse: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel

dintâi cu piatra în ea.” (Ioan 8, 7.) Și, plecându-Se iarăși, continuă să scrie.

El nu îndepărtase legea mozaică și nici nu violase principiul autorității

Romei. Acuzatorii erau înfrânți. Acum, cu veșmintele pretinsei lor sfințenii

sfâșiate de pe ei, stăteau — vinovați și condamnați — în prezența curățeniei

infinite. Tremurând de teamă ca nu cumva fărădelegea ascunsă a vieților lor

să fie dată în vileag înaintea mulțimii, se furișară de acolo cu capetele plecate

și privirile în pământ, părăsindu-și victima în prezența milostivului

Mântuitor.

Isus Se sculă și spuse, privind către femeie: „Femeie, unde sunt

acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?” „Nimeni, Doamne”, I-a spus ea.

Și Isus i-a zis: „Nici Eu nu te condamn. Du-te și să nu mai păcătuiești!” (Ioan

8, 10.11.)

Femeia stătuse înaintea lui Isus, ghemuindu-se de frică. Cuvintele Sale:

„Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”,

ajunseseră la urechile ei ca o sentință la moarte. Ea nu îndrăznea să-și ridice

ochii către fața Mântuitorului, ci își aștepta moartea în tăcere. Cu uimire,

55

văzu cum acuzatorii ei pleacă fără un cuvânt și teribil de buimăciți; apoi

ajunseră la ea acele cuvinte pline de speranță: „Nici Eu nu te condamn. Du-te

și să nu mai păcătuiești”. Inima i se topi și, aruncându-se la picioarele lui

Isus, își declară, suspinând, dragostea plină de recunoștință și își mărturisi

păcatele, vărsând lacrimi amare.

Acesta a fost pentru ea începutul unei noi vieți, o viață de curățenie și

pace, devotată lui Dumnezeu. Prin ridicarea acestui suflet căzut, Isus a

săvârșit o minune mai mare decât aceea a vindecării celei mai cumplite boli

fizice; El a vindecat o maladie spirituală care duce la moarte veșnică.

Această femeie care s-a pocăit a devenit una dintre cele mai statornice

urmașe ale Sale. Ea și-a arătat recunoștința pentru îndurarea Sa iertătoare

printr-un devotament și o iubire jertfitoare de sine. Pentru această femeie

păcătoasă, lumea nu avusese decât dispreț și silă; însă Celui fără de păcat I-a

fost milă de slăbiciunea ei și îi întinse mâna în ajutor. Când fariseii ipocriți

au acuzat-o, Isus a îndemnat-o: „Du-te și să nu mai păcătuiești”.

Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre

cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor

face ca lâna. (Isaia 1, 18.) Isus cunoaște împrejurările în care evoluează

fiecare suflet. Cu cât este mai mare vinovăția păcătosului, cu atât mai multă

nevoie are acesta de Mântuitorul. Inima Sa plină de iubire și compasiune

divină bate cu cea mai mare putere mai ales pentru cel care este prins în

modul cel mai deznădăjduit în capcanele vrăjmașului. El a semnat actele de

eliberare a neamului omenesc cu propriul Său sânge.

Isus nu dorește ca aceia care au fost cumpărați cu un asemenea preț să

devină jucării ale ispitelor dușmanului. El nu vrea ca noi să fim biruiți și să

pierim. El, care a închis gura leilor în groapa în care se aflau și care a umblat

împreună cu martorii Săi credincioși în mijlocul flăcărilor, este tot atât de

binevoitor să lucreze pentru noi, pentru a șterge orice rău din firea noastră.

Astăzi, El stă în fața altarului îndurării, înfățișându-I lui Dumnezeu

56

rugăciunile celor care doresc ajutorul Său. El nu respinge nici un suflet

înlăcrimat și pocăit. El va oferi iertare tuturor celor care vin la El pentru

îndurare și refacere. El nu spune nimănui tot ce ar putea dezvălui, ci invită

fiecare suflet temător să prindă curaj. Oricine vrea se poate prinde de tăria lui

Dumnezeu și face pace cu El, iar El va accepta pacea.

Sufletele care vin la Isus pentru a se refugia sunt înălțate mai presus de

cei care le acuză și de limbile gâlcevitoare. Nici un om și nici un înger rău nu

poate pune sub acuzație aceste suflete. Hristos le unește cu propria Sa natură

divino-umană. Ele stau lângă marele purtător al păcatelor, în lumina care

vine de la tronul lui Dumnezeu.

Sângele lui Hristos curăță „de orice păcat.” (1 Ioan 1, 7.)

„Cine va ridica vreo acuzație împotriva aleșilor lui Dumnezeu?

Dumnezeu este Acela care îndreptățește. Cine-i va condamna? Hristos a

murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește

pentru noi.” (Romani 8, 33.34.)

Hristos a arătat că are un control deplin asupra vânturilor, valurilor și

asupra oamenilor posedați de demoni. El, care a liniștit furtuna și a calmat

marea agitată, a rostit cuvinte de pace minților rătăcite și înăbușite de Satana.

În sinagoga din Capernaum, Isus vorbea de misiunea Sa de a-i elibera

pe cei care sunt robi ai păcatului. A fost întrerupt de un strigăt de groază. Un

nebun a ieșit alergând din mijlocul oamenilor, țipând: „Ha!1 Ce avem noi a

face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești

Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1, 24.)

Isus l-a certat pe demon, zicând: „Taci și ieși afară din omul acesta! Și

demonul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără

57

să-i facă vreun rău.” (Luca 4, 35.)

Cauza nenorocirii acestui om se afla în propria sa viață. Fusese fascinat

de plăcerile păcatului și se gândise să facă din viață o imensă distracție.

Nestăpânirea de sine și frivolitatea pervertiseră atributele nobile ale naturii

sale, iar Satana pusese stăpânire deplină asupra lui. Remușcările au venit

prea târziu. Când ar fi fost dispus să-și sacrifice averea și plăcerile pentru a-și

recâștiga bărbăția pierdută, devenise neputincios în strânsoarea celui rău.

În prezența Mântuitorului, se trezi în el dorința fierbinte după libertate;

însă demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul încercă să ceară

ajutor de la Isus, duhul cel rău puse cuvintele în gura lui și el strigă cu o frică

agonizantă. Demonizatul înțelesese oarecum că se afla în prezența Unuia

care îl putea elibera; însă, când încercă să se apropie cât să poată fi atins de

acea mână puternică, voința altuia îl ținu; cuvintele altuia au fost rostite prin

el.

Conflictul dintre puterea lui Satana și propria sa dorință de libertate era

îngrozitor. Părea că omul acesta torturat trebuia să-și piardă viața în această

luptă cu dușmanul, care însemnase pentru el ruina bărbăției sale. Însă

Mântuitorul vorbi cu autoritate și îl eliberă pe cel robit. Omul care fusese

posedat stătea înaintea oamenilor uluiți, în deplină stăpânire de sine.

Cu o voce din care răzbătea bucuria, Îl lăudă pe Dumnezeu pentru

izbăvirea sa. Ochiul care nu demult era luminat de focul nebuniei acum

strălucea, făcând dovada deplinei conștiențe, și se umpluse de lacrimi ale

recunoștinței. Oamenii erau muți de uimire. De îndată ce își recăpătaseră

graiul, exclamară unii către alții: „Ce este aceasta? Ce învățătură nouă este

aceasta? El poruncește cu autoritate chiar și duhurilor necurate și ele Îl

ascultă!” (Marcu 1, 27.)

58

Și astăzi există mulți oameni care se află sub puterea duhurilor rele,

cum a fost demonizatul din Capernaum. Toți cei care se îndepărtează de

bunăvoie de poruncile lui Dumnezeu se plasează sub controlul lui Satana.

Mulți oameni se joacă cu răul, gândindu-se că se pot despărți de el după

bunul lor plac; ei însă sunt ademeniți tot mai departe, până când descoperă că

sunt stăpâniți de o voință mai puternică decât a lor. Ei nu pot scăpa de

puterea ei misterioasă. Un păcat tainic sau o pasiune dominantă îi poate ține

în robie, neputincioși ca și demonizatul din Capernaum.

Totuși, starea în care se află nu este fără scăpare. Dumnezeu nu ne

controlează mințile fără consimțământul nostru; dar fiecare om e liber să

aleagă ce putere vrea să stăpânească asupra sa. Nimeni n-a ajuns să decadă

într-atât și nimeni nu este atât de rău, încât să nu mai poată găsi dezlegare în

Hristos. În locul rugăciunii, demonizatul nu putea rosti decât cuvintele lui

Satana; apelul nerostit al inimii a fost totuși auzit. Nici un strigăt al vreunui

suflet aflat în nevoie, chiar dacă nu va consta în cuvinte inteligibile, nu va

trece neluat în seamă. Cei care consimt să intre în relația de legământ cu

Dumnezeu nu sunt lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunea propriei lor

firi.

„Se poate lua prada de la cel puternic? Și poate să scape de asupritor

cel care este prizonier? Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată și

cel prins de asupritor va scăpa; căci Eu voi lupta cu cei care se luptă cu tine

și voi scăpa pe fiii tăi.” (Isaia 49, 24.25.)

Minunată va fi lucrarea de transformare în cel care își deschide prin

credință ușa inimii înaintea Mântuitorului.

Și dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui vreți să

slujiți: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri dincolo de Râu, sau

dumnezeilor Amoriților în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa

59

mea vom sluji Domnului. (Iosua 24, 15.)

„Vă dau putere”

Ca și cei doisprezece apostoli, cei șaptezeci de ucenici pe care i-a trimis

mai târziu Hristos au primit înzestrări supranaturale, ca o pecete a misiunii

lor. Când lucrarea lor a fost împlinită, ei s-au întors bucuroși, zicând:

„Doamne, chiar și demonii ne sunt supuși în Numele Tău!” Isus răspunse:

„Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (Luca 10, 17.18.)

Din acel moment, urmașii lui Hristos trebuia să-l privească pe Satana

ca pe un dușman învins. Pe cruce, Isus avea să câștige biruința pentru ei;

acea biruință dorea El să fie acceptată de către ei ca fiind a lor proprie.

„Iată”, a zis El, „vă dau putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste

toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va putea vătăma.” (Luca 10, 19.)

Tăria atotputernică a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet

zdrobit. Hristos nu va permite ca vreun om care în pocăință și credință I-a

cerut protecție să treacă sub puterea vrăjmașului. Este adevărat că Satana este

o ființă puternică; însă mulțumim lui Dumnezeu că avem un Mântuitor tare,

care l-a aruncat pe cel rău din ceruri. Satana este mulțumit când preamărim

puterea lui. De ce să nu vorbim despre Isus? De ce să nu preamărim puterea

și iubirea Sa?

Curcubeul făgăduinței, care înconjoară tronul de sus, este o mărturie

veșnică pentru faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe

singurul Său Fiu născut pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă

viață veșnică.” (Ioan 3, 16.) Acesta dă mărturie Universului că Dumnezeu

nu-și va uita niciodată copiii în lupta cu răul. Pentru noi, el este o asigurare

că vom avea tărie și protecție atâta timp cât însuși tronul va exista.

60

Capitolul 6

Mântuit pentru a sluji

„Du-te și arată ce lucruri mari a făcut Dumnezeu pentru tine.”

E dimineață pe marea Galileii. Isus și ucenicii Săi au ajuns la țărm după

o noapte furtunoasă petrecută pe apă și lumina soarelui abia răsărit atinge

marea și uscatul, aducând parcă o binecuvântare a păcii. Când pășesc însă pe

țărm, sunt întâmpinați de o priveliște mult mai grozavă decât marea

frământată de vijelie. Dintr-un loc ascuns, dintre morminte, doi oameni ieșiți

din minți se aruncă asupra lor, parcă pentru a-i rupe în bucăți. De acești

oameni atârnă resturi din lanțurile pe care le-au rupt când au scăpat din locul

în care fuseseră legați. Carnea le este sfâșiată și sângerândă și ochii lor

aruncă priviri pline de ură prin părul lung și încâlcit — pare că din ei a fost

ștearsă orice asemănare cu ființele omenești. Arătau mai degrabă ca niște

fiare sălbatice decât ca oamenii.

Ucenicii și tovarășii lor o iau la fugă, îngroziți; dar numaidecât observă

că Isus nu este cu ei și se întorc să-L caute. El stă acolo unde L-au lăsat. El,

care a liniștit furtuna, care l-a înfruntat mai înainte pe Satana și l-a biruit, nu

fuge dinaintea acestor demoni. Când cei doi oameni se apropie de El,

scrâșnind din dinți și făcând spume la gură, Isus ridică acea mână care a

făcut semn valurilor să se calmeze, iar oamenii nu pot să se apropie mai

mult. Ei stau doar înaintea Lui, turbând, dar neputincioși.

El poruncește cu autoritate spiritelor necurate să iasă din ei. Bieții

oameni își dau seama că au în apropierea lor pe Unul care îi poate salva de

demonii care îi torturează. Cad la picioarele Mântuitorului pentru a implora

îndurare; însă, când își deschid buzele, demonii vorbesc prin ei, strigând: „Ce

61

avem noi cu Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești

înainte de vreme?” (Matei 8, 29.)

Duhurile rele sunt forțate să elibereze victimele și o schimbare

minunată se petrece cu cei demonizați. Lumina strălucește în mințile lor.

Ochii lor reflectă conștiența de sine. Înfățișarea lor, deformată atât de mult

timp după chipul lui Satana, devine dintr-o dată blândă, mâinile lor mânjite

de sânge se liniștesc și oamenii își înalță vocile în laudă la adresa lui

Dumnezeu.

Între timp, demonii, aruncați afară din sălașurile trupurilor omenești, au

intrat în porci și i-au împins către nimicire. Păzitorii porcilor pleacă în grabă

pentru a spune ce s-a întâmplat și tot poporul de acolo se adună pentru a-L

întâlni pe Isus. Cei doi demonizați fuseseră teroarea acelui ținut. Acum,

acești oameni sunt îmbrăcați și cu mintea întreagă, șezând la picioarele lui

Isus, ascultând cuvintele Sale și slăvind Numele Celui care îi vindecase. Însă

cei care privesc această scenă minunată nu se bucură. Pierderea porcilor li se

pare mai importantă decât izbăvirea acestor ostateci ai lui Satana. Îngroziți,

ei se strâng cu toții în jurul lui Isus, implorându-L să plece de la ei, iar El

acceptă, îmbarcându-Se imediat pentru a ajunge pe celălalt mal.

„Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este

puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului,

apoi a Grecului.” (Romani 1, 16.)

Sentimentul pe care-l încearcă demonizații eliberați este însă cu totul

diferit. Ei doresc tovărășia Izbăvitorului lor. În prezența Sa, ei nu se mai simt

amenințați de demonii care le-au torturat viețile și le-au irosit bărbăția. Când

Isus este pe punctul de a intra în barcă, ei se țin după El, îngenunchează la

picioarele Sale și Îl roagă umili să-i lase să rămână lângă El, unde puteau

asculta cuvintele Sale. Însă Isus îi îndeamnă să meargă acasă și să spună ce

62

lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.

Iată o lucrare pe care o au de făcut — să meargă într-un cămin păgân și

să spună despre binecuvântările pe care le-au primit de la Isus. Le este greu

să fie despărțiți de Mântuitorul lor. Mari dificultăți îi vor împovăra când se

vor alătura consătenilor lor păgâni. Iar îndelunga lor izolare de societate se

pare că i-a descalificat pentru această lucrare. Însă, de îndată ce El le arată

care este sarcina lor, ei sunt gata să se supună.

Ei nu numai că au spus despre Isus familiilor lor și vecinilor, dar au

bătut cu piciorul întregul Decapole, vestind pretutindeni puterea Sa de a

mântui și descriind cum au fost eliberați de demoni.

Deși oamenii din Gherghesa nu-L primiseră pe Isus, El nu i-a lăsat în

întunericul ales de ei. Când L-au rugat să plece de la ei, nu auziseră cuvintele

Sale. Erau în necunoștință de ceea ce respingeau. De aceea, El a trimis

lumina către ei, prin aceia pe care nu ar fi refuzat să-i asculte.

Provocând nimicirea porcilor, Satana avea în plan să-i îndepărteze pe

oameni de Mântuitorul și să împiedice predicarea Evangheliei în acea

regiune. Însă, chiar această întâmplare a ridicat întregul ținut în picioare, așa

cum nimic altceva n-ar fi reușit s-o facă, și le-a atras atenția asupra lui

Hristos. Deși Hristos plecase, oamenii pe care îi vindecase rămăseseră ca

martori ai puterii Lui. Cei care fuseseră unelte ale prințului întunericului au

devenit canale de lumină, mesageri ai Fiului lui Dumnezeu. Când Isus S-a

reîntors în Decapole, oamenii s-au adunat în număr mare în jurul Său și, timp

de trei zile, mii de persoane din toate ținuturile învecinate au auzit solia

mântuirii.

Cei doi foști demonizați au fost primii misionari pe care i-a trimis

Hristos să predice Evanghelia în ținutul Decapole. Acești oameni ascultaseră

63

cuvintele Sale numai un scurt timp. Urechile lor nu mai auziseră vreodată

vreo predică de pe buzele Sale. Ei nu puteau instrui poporul așa cum puteau

s-o facă ucenicii, care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar erau în stare să spună

ceea ce știau; ceea ce văzuseră, auziseră și simțiseră ei înșiși cu privire la

puterea Mântuitorului. Acesta este un lucru pe care îl poate face orice

persoană a cărei inimă a fost atinsă de harul lui Dumnezeu. Acesta este tipul

de martor pe care îl cheamă Domnul nostru și din lipsa căruia lumea piere.

Evanghelia trebuie să fie prezentată nu ca o teorie lipsită de viață, ci ca

o forță vie, capabilă să schimbe viața. Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi să

dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter

asemenea lui Hristos și se pot bucura în siguranța marii Sale iubiri. El vrea

ca noi să dăm mărturie despre faptul că nu va putea fi satisfăcut până când

toți cei ce vor accepta mântuirea nu sunt refăcuți și repuși în privilegiile lor

sfinte ca fii și fiice ale Sale.

El îi acceptă cu bucurie chiar și pe aceia ale căror căi au fost jignitoare

în cel mai înalt grad înaintea Sa. Când ei se căiesc, El le dă Spiritul Său divin

și îi trimite în tabăra celor neloiali Lui, pentru a vesti îndurarea Sa. Suflete

care au fost degradate până la starea de instrumente ale lui Satana sunt totuși,

prin puterea lui Hristos, transformate în mesageri ai dreptății și sunt trimise

pentru a spune ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ele și cum a avut milă

față de ele.

Pe Tine te voi lăuda fără încetare

După ce femeia din Capernaum fusese vindecată prin atingerea

credinței, Isus a vrut ca ea să recunoască binecuvântarea pe care o primise.

Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie să fie însușite prin furt și nici

nu trebuie să ne bucurăm de ele în taină.

64

„«Voi Îmi sunteți martori», zice Domnul, «că Eu sunt Dumnezeu.»”

(Isaia 43, 12.)

Mărturisirea noastră despre credincioșia Sa este mijlocul ales de Cer

pentru dezvăluirea lui Hristos lumii. Noi trebuie să recunoaștem harul Său

așa cum este făcut cunoscut prin oamenii sfinți din vechime; însă lucrul care

va fi cel mai eficient este mărturia venită din propria noastră experiență.

Suntem martori ai lui Dumnezeu în măsura în care descoperim în noi înșine

lucrarea unei puteri de sorginte divină. Fiecare individ are o viață deosebită

de a tuturor celorlalți și o experiență care diferă în mod radical de a lor.

Dumnezeu dorește ca lauda noastră să se înalțe către El, purtând amprenta

specifică a personalității noastre. Aceste prețioase recunoașteri spre lauda

slavei harului Său, când sunt sprijinite de o viață asemănătoare cu a lui

Hristos, au o putere irezistibilă, care lucrează pentru salvarea de suflete.

Este spre propriul nostru câștig să păstrăm în memorie amintirea

nealterată a fiecărui dar al lui Dumnezeu. Prin acest mijloc, credința este

întărită să ceară și să primească mai mult și mai mult. Există încurajare mai

mare pentru noi în cea mai măruntă dintre binecuvântările pe care le primim

noi înșine de la Dumnezeu decât în toate relatările pe care le putem citi

despre credința și experiența altora. Sufletul care răspunde harului lui

Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea îi va înflori cu repeziciune;

lumina lui va răsări în întuneric, iar slava Domnului se va vedea asupra lui.

„Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine? Voi

înălța paharul izbăvirilor și voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini

juruințele făcute Domnului în fața întregului Său popor.” (Psalmii 116, 12-

14.)

„Voi cânta Domnului cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi

fi. Fie plăcute Lui cuvintele mele! Mă bucur de Domnul.” (Psalmii 104,

65

33.34.)

„Cine va putea spune isprăvile mărețe ale Domnului? Cine va putea

vesti lauda Lui?” (Psalmii 106, 2.)

„Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui! Faceți cunoscut printre

popoare isprăvile Lui! Cântați, cântați în cinstea Lui.” (Psalmii 105, 1.2.)

„Vorbiți despre toate minunile Lui! Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt!

Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!” (Psalmii 105, 2.3.)

„Fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai mult decât viața, de aceea buzele

mele cântă laudele Tale ... Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și

miezoase și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc

aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul

priveghiurilor nopții. Căci Tu ești ajutorul meu, și sunt plin de veselie la

umbra aripilor Tale.” (Psalmii 63, 3-7.)

„Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic: Ce pot să-mi facă

niște oameni? Dumnezeule, trebuie să împlinesc juruințele pe care ți le-am

făcut; Îți voi aduce jertfe de mulțumire. Căci mi-ai izbăvit sufletul de la

moarte, mi-ai ferit picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu,

în lumina celor vii.” (Psalmii 56, 11-13.)

„Sfântul lui Israel! Când Te voi lăuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu

bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbăvit; și limba mea va vesti zi de zi

dreptatea Ta....” (Psalmii 71, 22-24.5.6.)

„Căci Tu ești nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred

din tinerețea mea.... Pe Tine Te laud fără încetare. Din neam în neam Îți voi

pomeni Numele: de aceea în veci de veci Te vor lăuda popoarele.” (Psalmii

66

45, 17.)

„Fără plată ați primit, fără plată să dați.”

Invitația Evangheliei nu trebuie îngustată și prezentată numai câtorva

aleși, care, credem noi, ne onorează dacă o acceptă. Solia trebuie vestită

tuturor. Când Dumnezeu Își binecuvântează copiii, n-o face doar pentru

propriul lor bine, ci și pentru binele lumii. Când El Își revarsă darurile asupra

noastră, aceasta este pentru ca noi să le putem înmulți, dăruindu-le și altora.

Femeia din Samaria care a vorbit cu Isus la fântâna lui Iacov abia-L

găsise pe Mântuitorul, că a și adus pe alții la El. Ea s-a dovedit o misionară

mai eficientă decât propriii Săi ucenici. Aceștia n-au văzut nimic în Samaria

care să fie un semn că aici se deschidea un câmp promițător. Gândurile lor

erau fixate asupra unei mari lucrări, care avea să fie înfăptuită în viitor. Ei n-

au văzut că tocmai în jurul lor era o recoltă de cules. Însă, prin femeia pe

care ei au disprețuit-o, o cetate întreagă a fost adusă în ascultare de Isus. Ea a

dus de îndată lumina concetățenilor ei.

Această femeie reprezintă lucrarea unei credințe practice în Hristos.

Orice ucenic sincer se naște în Împărăția lui Dumnezeu ca misionar. Nici nu

apucă să-L cunoască bine pe Mântuitorul, că dorește să le facă și altora

cunoștință cu El. Adevărul mântuitor și sfințitor nu poate fi închis în inima

lui. Cel care bea din apa vie devine un izvor al vieții. Cel ce primește devine

un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în deșert, țâșnind

pentru a-i înviora pe toți și făcându-i pe cei ce sunt gata să piară dornici să

bea din apa vieții. Făcând această lucrare, este primită o binecuvântare mai

mare decât dacă am lucra doar spre folosul nostru personal. Lucrând pentru a

răspândi veștile bune ale mântuirii, suntem aduși aproape de Mântuitorul.

Despre cei ce primesc harul Său, Domnul spune:

67

„Le voi face, pe ele și împrejurimile dealului Meu, o pricină de

binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, și aceasta va fi o ploaie

binecuvântată!” (Ezechiel 34, 26.)

„În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în

picioare și a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine

crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura».”

(Ioan 7, 37.38.)

Cei ce primesc trebuie să le facă parte și altora. Din toate părțile vin

strigăte de ajutor. Dumnezeu îi cheamă pe oameni să le slujească semenilor

lor cu bucurie. Trebuie câștigate coroane nemuritoare; Împărăția cerurilor

trebuie dobândită; lumea, care piere în necunoștință, trebuie luminată.

„Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun:

Ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș.

Cine seceră, primește o plată și strânge roadă pentru viața veșnică.” (Ioan 4,

35.36.)

Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună;

înalță-ți glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună; înalțăți

glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru!”

(Isaia 40, 9.)

Timp de trei ani au avut ucenicii înainte exemplul minunat al lui Isus.

Zi de zi au umblat și au vorbit cu El, auzind cuvintele Sale de înviorare

adresate celor obosiți și împovărați și văzând manifestările puterii Lui în

folosul celor bolnavi și năpăstuiți. Când a sosit timpul să-i lase, El le-a dat

har și putere pentru ca ei să ducă mai departe lucrarea Sa, în Numele Lui.

Trebuia ca ei să împrăștie pretutindeni lumina Evangheliei Sale de iubire și

68

vindecare. Iar Mântuitorul a făgăduit că prezența Sa îi va însoți întotdeauna.

Prin Duhul Sfânt, El avea să fie chiar mai aproape de ei ca atunci când umbla

în mod vizibil printre oameni.

Lucrarea pe care au făcut-o ucenicii trebuie s-o facem și noi. Fiecare

creștin trebuie să fie un misionar. Trebuie să slujim cu simpatie și

compasiune celor ce au nevoie de ajutor, căutând cu o seriozitate lipsită de

egoism să ușurăm necazurile omenirii suferinde.

Toți pot găsi ceva de făcut. Nimeni nu trebuie să simtă că nu există nici

un loc în care poate lucra pentru Hristos. Mântuitorul Se identifică pe Sine cu

fiecare copil al omenirii. Pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei

cerești, El a devenit membru al familiei omenești. El este Fiul omului și

astfel este frate cu fiecare fiu și fiică a lui Adam. Urmașii Săi nu trebuie să se

simtă izolați de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea

țesătură a omenirii, iar cerul îi privește ca fiind frați atât cu cei păcătoși, cât

și cu sfinții.

Milioane și milioane de ființe omenești, aflate în boală, în ignoranță și

păcat, nici măcar n-au auzit de dragostea lui Hristos pentru ei. Dacă s-ar

inversa rolurile, ei trecând în locul nostru și noi în locul lor, ce-am dori ca ei

să facă pentru noi? Ei bine, atât cât putem, trebuie să facem toate aceste

lucruri pentru ei. Regula de viață a lui Hristos, după care fiecare dintre noi va

trebui să stea în picioare sau să cadă, la judecată, este: „Tot ce voiți să vă

facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” (Matei 7, 12.)

Prin tot ceea ce a constituit un avantaj al nostru față de altul — fie că

acesta a fost educația și rafinamentul, noblețea caracterului, instruirea

creștină, experiența religioasă — suntem datori celor mai puțin favorizați; și,

atât cât stă în puterea noastră, avem îndatorirea de a le sluji. Dacă suntem

puternici, trebuie să ridicăm mâinile celor slabi.

69

Îngeri slăviți care privesc întotdeauna fața Tatălui din ceruri găsesc

bucurie în slujirea micuților Săi. Îngerii sunt mereu prezenți acolo unde este

cel mai mult nevoie de ajutorul lor, împreună cu cei care au de dus cele mai

grele bătălii împotriva eului și ale căror anturaje sunt cele mai descurajante.

Într-un mod deosebit, în sarcina lor se află suflete slabe și tremurătoare, care

au multe trăsături inadmisibile de caracter. Ceea ce ar fi privit de inimile

egoiste ca fiind o lucrare umilitoare, și anume slujirea celor care sunt jalnici

și în toate privințele inferiori în caracter, este lucrarea ființelor fără păcat din

curțile cerești.

Isus nu a considerat cerul ca fiind un loc vrednic de dorit, atâta vreme

cât noi eram pierduți. El a părăsit curțile cerești pentru o viață plină de

batjocuri și insulte și pentru o moarte de rușine. El, Cel bogat în comorile

neprețuite ale cerului, a devenit sărac, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să

putem fi bogați. Trebuie să înaintăm pe poteca pe care a umblat El.

Cel care devine un copil al lui Dumnezeu ar trebui ca de atunci înainte

să se privească pe sine ca fiind o verigă în lanțul coborât pentru a mântui

lumea, una cu Hristos în planul Său plin de îndurare, înaintând cu El pentru

a-i căuta și salva pe cei pierduți.

Mulți au impresia că ar fi un înalt privilegiu acela de a vizita ținuturile

unde a trăit Isus pe pământ, de a umbla pe acolo pe unde a trecut El, de a

contempla lacul pe țărmul căruia Îi plăcea mult să dea învățătură, dealurile și

văile asupra cărora se odihneau adesea privirile Sale. Însă n-avem nevoie să

mergem la Nazaret, la Capernaum sau în Betania pentru a umbla pe urmele

pașilor lui Isus. Vom găsi urmele Sale de pași lângă patul bolnavului, în

cocioabele sărăciei, pe străzile aglomerate ale marilor orașe și în orice loc în

care există inimi omenești care au nevoie de consolare.

70

Avem datoria de a-i hrăni pe cei înfometați, de a-i îmbrăca pe cei goi și

de a-i mângâia pe cei suferinzi și năpăstuiți. Avem datoria de a sluji celor

disperați și de a insufla speranță celor deznădăjduiți.

Iubirea lui Hristos, manifestată în slujire dezinteresată, va fi mult mai

eficientă în îndreptarea răufăcătorului decât sabia sau curtea justiției. Acestea

sunt necesare pentru a băga groaza în călcătorul legii, însă misionarul iubitor

poate face mai mult de-atât. Adesea, inima care se întărește sub influența

reproșurilor se va topi sub aceea a iubirii lui Hristos.

Misionarul nu numai că va putea să vindece maladii fizice, dar va reuși

să-l conducă pe păcătos la marele Medic, care poate curăța sufletul de lepra

păcatului. Prin robii Săi, Dumnezeu intenționează ca cei bolnavi, cei

nenorociți și cei posedați de spirite rele să audă glasul Său. Prin agenții Săi

umani, El dorește să fie un mângâietor cum n-a mai cunoscut lumea.

Mântuitorul și-a dat prețioasa Sa viață pentru a întemeia o biserică în

stare să le slujească celor suferinzi, celor întristați și celor ispitiți. Unii

credincioși pot fi săraci, needucați și necunoscuți; cu toate acestea, ei pot

face o lucrare, în cămin, în comunitate și chiar în alte țări, ale cărei rezultate

se vor măsura cu etalonul veșniciei.

Pentru urmașii de astăzi ai lui Hristos, la fel ca și pentru primii ucenici,

sunt rostite aceste cuvinte:

„Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți

ucenici din toate popoarele”. „Duceți-vă în toată lumea și predicați

Evanghelia la orice făptură.” (Matei 28, 18.19; Marcu 16, 15.)

Făgăduința prezenței Sale este și pentru noi: „Și iată, Eu sunt cu voi în

toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.)

71

Astăzi, nu mai există mulțimi care să se adune în locurile pustii pentru

a-L vedea și auzi pe Isus. Glasul Său nu Se face auzit pe străzile aglomerate.

Nu se mai aud strigăte la margine de drum: „Trece Isus din Nazaret!” (Luca

18, 37.) Și totuși, acest cuvânt este valabil și astăzi. Hristos umblă nevăzut pe

străzile noastre. Cu solii ale îndurării, El ne vizitează familiile. El așteaptă să

coopereze cu toți cei care caută să slujească în Numele Său. El Se află în

mijlocul nostru pentru a vindeca și a binecuvânta, dacă vrem să Îl primim.

„Așa vorbește mai departe Domnul: «La vremea îndurării Te voi

asculta și în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi și Te voi pune să faci

legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui

prinșilor de război „Ieșiți!” Și celor ce sunt în întuneric: „Arătați-vă!”»”

(Isaia 49, 8.9.)

„Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care

vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea!

Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărățește!»” (Isaia 52,

7.)

„Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului!

Căci Domnul mângâie pe poporul Său ... Domnul Își descoperă brațul Său

cel sfânt înaintea tuturor neamurilor; și toate marginile pământului vor vedea

mântuirea Dumnezeului nostru.” (Versetul 9, 10.)

Lucrarea medicului

„V-am dat un exemplu, ca să faceți cum am făcut Eu.”

72

Capitolul 7

Cooperarea divinului cu umanul

În lucrarea de vindecare, medicul trebuie să fie un împreună lucrător cu

Hristos. Mântuitorul a îngrijit atât sufletul, cât și trupul. Evanghelia pe care a

predicat-o a fost o solie de viață spirituală și vindecare fizică. Izbăvirea de

păcat și tămăduirea bolii erau legate una de cealaltă. Exact aceeași lucrare

este încredințată medicului creștin. El trebuie să se alăture lui Hristos atât

pentru ușurarea nevoilor fizice, cât și spirituale ale semenilor lui. El trebuie

să fie pentru cei bolnavi un mesager al îndurării, aducându-le un remediu și

pentru trupul bolnav, și pentru sufletul suferind de păcat.

Hristos este Capul adevărat al slujitorilor medicinii. Ca Medic-șef, El

stă lângă fiecare practicant temător de Dumnezeu, care lucrează pentru

ușurarea suferinței umane. În timp ce medicul folosește remediile naturii

pentru bolile fizice, el ar trebui să îndrepte atenția pacienților săi către Acela

care poate ușura atât maladiile sufletului, cât și cele ale trupului. Ceea ce

medicii nu pot decât să sprijine în ceea ce fac, Hristos duce la împlinire. Ei

se străduiesc să ajute lucrarea naturală de vindecare; Însuși Hristos este

vindecătorul. Medicul caută să păstreze viața; Hristos dăruiește viața.

Izvorul vindecării

În minunile Sale, Mântuitorul a dezvăluit puterea care este neîncetat la

lucru în favoarea omului, pentru a-l susține și vindeca. Prin mijloacele

naturale, Dumnezeu lucrează zi de zi, oră de oră, clipă de clipă, pentru a ne

ține în viață, pentru a ne zidi și reface. Când oricare din părțile corpului

suferă un accident, începe de îndată un proces de tămăduire; agenții naturali

sunt puși la lucru pentru a restabili sănătatea. Însă puterea care lucrează prin

73

acești agenți este puterea lui Dumnezeu. Toată puterea dătătoare de viață este

de la El. Când cineva își revine după o boală, Dumnezeu este Acela care îl

reface.

Boala, suferința și moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Satana este

nimicitorul. Dumnezeu este reparatorul.

Cuvintele rostite către Israel sunt valabile astăzi pentru cei care își

recapătă sănătatea corporală sau sufletească. „Eu sunt Domnul care te

vindec.” (Exod 15, 26.)

Dorința pe care o are Dumnezeu pentru fiecare ființă omenească este

exprimată prin cuvintele: „Preaiubitule, doresc ca în toate să-ți meargă bine

și să fii sănătos, tot așa cum îi merge bine și sufletului tău.” (3 Ioan 2.)

El este Acela care „îți iartă toate fărădelegile tale, El îți vindecă toate

bolile tale; El îți izbăvește viața din groapă, El te încununează cu bunătate și

îndurare.” (Psalmii 103, 3.4.)

Când Hristos a vindecat, El i-a avertizat pe mulți dintre cei afectați: „Să

nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.” (Ioan 5, 14.) Astfel,

El i-a învățat că aduseseră boala peste ei, călcând legile lui Dumnezeu, și că

sănătatea nu putea fi păstrată decât prin ascultare.

Medicul ar trebui să-și învețe pacienții că trebuie să coopereze cu

Dumnezeu în lucrarea de refacere. Medicul are o înțelegere crescândă a

faptului că boala este rezultatul păcatului. El știe că legile naturale, ca și

preceptele Decalogului, sunt divine și că sănătatea poate fi redobândită sau

păstrată numai prin ascultare față de ele. El îi vede pe mulți suferind în urma

unor obiceiuri vătămătoare, care ar putea fi reînsănătoșiți, dacă ar binevoi să

facă tot ceea ce sunt în stare pentru propria lor refacere. Ei au nevoie să fie

74

învățați că fiecare practică ce distruge energiile fizice, mintale sau spirituale

este păcat și că sănătatea trebuie să fie asigurată prin ascultarea de legile pe

care le-a stabilit Dumnezeu pentru binele întregii omeniri.

Când un medic vede un pacient care suferă din pricina unei boli

cauzate de faptul că a mâncat și a băut în mod necorespunzător, sau de alte

obiceiuri greșite, și totuși neglijează să-i spună aceasta, el îi face un rău

semenului său. Bețivii, împătimiții, cei dedați la desfrâu, toți trebuie să

constituie pentru medic motivul pentru care acesta să declare lămurit,

răspicat, că suferința este rezultatul păcatului. Cei care înțeleg principiile

vieții ar trebui să se străduiască în mod sincer să dezrădăcineze cauzele bolii.

Văzând lupta neîncetată împotriva durerii, depunând eforturi constante

pentru a ușura suferința, cum ar putea medicul să rămână netulburat? Este el

binevoitor și milostiv dacă nu îi învață pe oameni stricta cumpătare ca

remediu pentru boală?

Trebuie să fie făcut clar faptul că umblarea după poruncile lui

Dumnezeu este o viețuire corectă. Dumnezeu a stabilit legile naturii, însă

legile Sale nu sunt niște impuneri arbitrare. Fiecare „Să nu ...”, atât în legea

sănătății trupești, cât și în cea morală, implică o făgăduință. Dacă ne

supunem lui, în drumul nostru vom găsi binecuvântare. Dumnezeu nu ne

forțează niciodată să facem ceea ce este bine, dar El caută să ne salveze de la

rău și să ne conducă la bine.

Să se îndrepte atenția oamenilor către legile care au slujit de învățătură

Israelului. Dumnezeu le-a dat instrucțiuni concise în ce privește obiceiurile

lor de viețuire. El le-a făcut cunoscute legile legate atât de bunăstarea

spirituală, cât și de cea fizică; și, punând condiția ascultării, El i-a asigurat:

„Domnul va depărta de la tine orice boală.” (Deuteronom 7, 15.) „Puneți-vă

inima la toate cuvintele prin care dau mărturie astăzi.” „Căci ele sunt viață

pentru cei ce le găsesc și sănătate pentru tot trupul lor.” (Deuteronom 32, 46;

Proverbe 4, 22.)

75

Dumnezeu dorește ca noi să atingem standardul perfecțiunii, care a

devenit posibil pentru noi prin darul lui Hristos. El ne cheamă să facem

alegerea de a ne așeza de partea cea corectă, de a ne uni cu uneltele cerești,

de a adopta principiile care vor reface în noi chipul divin. În Cuvântul Său

scris și în marea carte a naturii, El a descoperit principiile vieții. Este

lucrarea noastră aceea de a obține o cunoaștere a acestor principii și, prin

ascultare, să cooperăm cu El pentru refacerea sănătății, atât a corpului, cât și

a sufletului.

Oamenii au nevoie să afle că binecuvântările care vin din ascultare, în

plinătatea lor, pot fi ale lor numai când primesc harul lui Hristos. Harul Său

este ceea ce îi dă omului puterea de a asculta de legile lui Dumnezeu. Acesta

îl face capabil să rupă legăturile obiceiului rău. Aceasta este singura putere

care îl poate face să umble și să rămână statornic pe calea cea dreaptă.

Când este primită în curățenia și puterea sa, Evanghelia este un

remediu pentru maladiile care își au rădăcina în păcat. Soarele neprihănirii

răsare „cu vindecare sub aripile Lui.” (Maleahi 4, 2.) Nimic din tot ceea ce

oferă această lume nu poate vindeca o inimă zdrobită, nu poate aduce liniște

sufletească, alunga grijile sau boala. Faima, geniul, talentul — nici unul

dintre acestea nu poate aduce bucurie unei inimi întristate sau de a da înapoi

viața irosită. Viața lui Dumnezeu în sufletul omului este singura nădejde a

acestuia.

Iubirea pe care Hristos o răspândește prin toată ființa este o putere

dătătoare de viață. Fiecare parte vitală — creierul, inima, nervii — este

atinsă de aceasta, aducându-i vindecare. Prin ea, cele mai înalte energii ale

făpturii sunt puse în mișcare. Ea dezleagă sufletul de vină și tristețe, de

neliniște și griji care strivesc forțele vitale. O dată cu ea, vin seninătatea și

stăpânirea de sine. Ea sădește în suflet o bucurie pe care nici un lucru

76

pământesc nu o poate distruge — bucurie în Duhul Sfânt — , o bucurie

dătătoare de sănătate, dătătoare de viață.

Cuvintele Mântuitorului: „Veniți la Mine ... și Eu vă voi da odihnă.”

(Matei 11, 28.) sunt o rețetă pentru vindecarea suferințelor fizice, mintale și

spirituale. Deși oamenii și-au provocat suferința prin propria lor purtare

greșită, El îi privește cu milă. În El, ei pot găsi ajutor. Domnul Hristos va

face lucruri mari pentru cei care se încred în El.

Deși, de-a lungul veacurilor, păcatul și-a mărit influența pe care o avea

asupra neamului omenesc, deși, prin fals și născocire, Satana a aruncat

umbra interpretării lui asupra Cuvântului lui Dumnezeu și i-a făcut pe

oameni să se îndoiască de bunătatea Sa, totuși iubirea și îndurarea Tatălui nu

au încetat să se reverse în șuvoaie bogate către pământ. Dacă ființele umane

și-ar deschide către cer ferestrele sufletului, cu recunoștință pentru darurile

divine, ar năvăli înăuntru un torent de putere vindecătoare.

Medicul care dorește să fie un bun împreună lucrător cu Hristos se va

strădui să devină eficient în fiecare aspect al lucrării sale. El va studia cu

sârguință ca să fie bine pregătit pentru a-și îndeplini răspunderile profesiei

sale și va aspira neîncetat să atingă un standard mai înalt, căutând să-și

sporească învățătura, să dobândească o îndemânare mai mare și un

discernământ mai adânc. Fiecare medic ar trebui să-și dea seama că acela

care înfăptuiește o lucrare slabă, ineficientă, nu numai că face un rău celor

bolnavi, dar și o nedreptate față de colegii săi de profesie. Medicul care este

mulțumit cu un nivel scăzut de îndemânare și cunoștințe nu numai că

disprețuiește profesia de medic, dar Îl dezonorează și pe Hristos, Mediculșef.

Cei care cred că sunt nepotriviți pentru lucrarea medicală ar trebui să

aleagă un alt serviciu. Cei care au înclinația firească de a-i îngriji pe cei

77

bolnavi, dar a căror educație și studii medicale sunt limitate, vor face un

lucru bun slujind în sectoarele mai umile ale lucrării, servind cu credincioșie

ca infirmieri. Printr-o slujire plină de răbdare sub autoritatea unor medici

pricepuți, ei pot învăța în mod constant și, folosindu-se de orice ocazie de a

dobândi cunoștințe, ei pot, în timp, să devină pe deplin calificați pentru

lucrarea unui medic. Medicii mai tineri, „ca unii care lucrăm împreună cu

Dumnezeu (Marele Medic), ... să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu, ...

nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire, pentru ca slujba noastră (pentru

cei bolnavi) să nu fie defăimată. Ci, în toate privințele, arătăm că suntem

niște vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 6, 1-4.)

Scopul pe care-l are în vedere Dumnezeu cu noi este să urcăm

încontinuu. Adevăratul medic misionar va fi un practicant care crește

neîncetat în pricepere. Medici creștini talentați, care au o capacitate

profesională superioară, ar trebui căutați și încurajați să se angajeze în slujba

lui Dumnezeu în locuri în care îi pot învăța și pregăti pe alții să devină

misionari medicali.

Medicul ar trebui să strângă în sufletul său lumina din Cuvântul lui

Dumnezeu. El ar trebui să crească neîncetat în har. În ce-l privește, religia sa

nu va fi o influență oarecare printre altele. Ea trebuie să fie o influență care

să le domine pe toate celelalte. El trebuie să acționeze în virtutea unor

motivații înalte, sfinte — motivații care sunt puternice pentru că își au

obârșia în Acela care și-a dat viața pentru a ne oferi puterea de a birui răul.

Dacă medicul se străduiește cu credincioșie și perseverență să devină

eficient în profesia lui, dacă se consacră în slujba lui Hristos și își face timp

să-și cerceteze propria inimă, atunci va înțelege cum să descopere tainele

sacrei sale chemări. El se va putea disciplina și educa în așa fel, încât toți cei

aflați în sfera lui de influență vor vedea superioritatea strălucită a educației și

înțelepciunii dobândite de unul care este în legătură cu Dumnezeul

înțelepciunii și puterii.

78

Nicăieri nu poate exista o nevoie mai acută a părtășiei cu Hristos ca în

lucrarea unui medic. Cel care dorește să se achite așa cum se cuvine de

îndatoririle unui medic trebuie să ducă o viață de creștin zi de zi și ceas de

ceas. Viața pacientului este în mâinile medicului. Un diagnostic neatent sau o

mișcare neîndemânatică în timpul unei operații, fie și de grosimea unui fir de

păr, și o viață poate fi sacrificată, un suflet poate fi aruncat în veșnicie. Ce

gând solemn este acesta! Cât de important este ca medicul să fie mereu sub

controlul Medicului divin!

Mântuitorul este dornic să-i ajute pe toți cei care apelează la El după

înțelepciune și o minte limpede. Și cine are nevoie mai mare de înțelepciune

și clarviziune decât medicul, de ale cărui decizii depinde atât de mult? Cel

care încearcă să prelungească viața trebuie să privească la Hristos cu

credință, pentru ca El să-i conducă orice mișcare. Mântuitorul îi va da

delicatețe și îndemânare de a aborda cazuri dificile.

Minunate sunt ocaziile oferite celor care veghează la căpătâiul celor

bolnavi. În tot ce se face pentru restabilirea sănătății celor bolnavi, ei să

înțeleagă faptul că medicul caută să îi ajute să coopereze cu Dumnezeu în

lupta cu boala. Conduceți-i să-și dea seama că, la fiecare pas făcut în

armonie cu legile lui Dumnezeu, ei pot nădăjdui ajutorul puterii divine.

Cei bolnavi și suferinzi vor avea mult mai multă încredere în medicul

pe care-l știu temător și iubitor de Dumnezeu. Ei se bizuie pe cuvintele lui.

Au un simțământ de siguranță în prezența și îngrijirea acelui medic.

Cunoscându-L pe Domnul Isus, este privilegiul practicantului creștin să

ceară prin rugăciune prezența Sa în camera celui bolnav. Înainte ca medicul

să execute o operație critică, să ceară ajutorul Marelui Medic. Să-l asigure pe

suferind că Dumnezeu îl poate trece în siguranță prin această încercare grea,

79

că, în orice vreme de necaz, este un loc sigur de scăpare pentru cei ce-și pun

încrederea în El. Medicul care nu poate face acest lucru va pierde caz după

caz, care de altfel ar fi putut fi salvate. Dacă ar putea rosti cuvinte care să

inspire credință într-un Mântuitor plin de compasiune, care simte fiecare

zvâcnire de suferință, și dacă ar putea pune înaintea Sa în rugăciune nevoile

sufletului, criza ar fi trecută în siguranță, mult mai des.

Numai Acela care citește inima poate ști cu ce tremur și groază consimt

mulți pacienți să intre la operație, sub mâna chirurgului. Ei își dau seama de

primejdia în care se află. Deși pot avea încredere în îndemânarea medicului,

mai știu, de asemenea, că aceasta nu este infailibilă. Însă, când îl văd pe

medic plecat în rugăciune, cerând ajutor de la Dumnezeu, ei devin

încrezători. Recunoștința și optimismul le deschid inima ca să pătrundă

puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, energiile ființei întregi sunt puse în

mișcare, iar forțele vieții triumfă.

Chiar și pentru medic, prezența Mântuitorului este un element de tărie.

Adesea, răspunderile și posibilitățile lucrării sale îl îngrozesc. Starea febrilă a

incertitudinii și fricii poate face ca mâna să-i devină neîndemânatică. Dar

asigurarea că Sfetnicul divin este lângă el pentru călăuzire și sprijin, îi dă

liniște și curaj. Hristos atinge mâna medicului, și aceasta aduce vitalitate,

pace, încredere și putere.

Când criza a trecut cu bine și se pare că totul este încununat de succes,

petreceți câteva momente în rugăciune împreună cu pacientul. Exprimați-vă

mulțumirea pentru viața care a fost cruțată. Când cuvintele de recunoștință se

revarsă dinspre pacient către medic, faceți astfel încât lauda și gratitudinea să

fie canalizate către Dumnezeu. Spuneți-i pacientului că viața i-a fost cruțată

pentru că s-a aflat sub protecția Medicului ceresc.

Medicul care urmează o asemenea cale îl conduce pe pacientul său la

80

Acela de care este dependent în ce privește viața, Acela care îi poate mântui

în chip desăvârșit pe toți cei ce vin la El.

În lucrarea misionară medicală, ar trebui pus un zel mistuitor pentru

salvarea de suflete. Medicului, în egală măsură cu slujitorul Evangheliei, i se

încredințează cea mai mare răspundere dată vreodată omului. Fie că își dă

seama de aceasta sau nu, fiecărui medic i se dă sarcina vindecării sufletelor.

În lucrarea lor, în care au de-a face cu boala și moartea, medicii pierd

adesea din vedere realitățile solemne ale vieții viitoare. În efortul lor sincer

de a îndepărta primejdia ce amenință trupul, ei uită pericolul în care se află

sufletul. Cel căruia îi slujesc poate fi pe punctul de a-și pierde controlul

asupra vieții sale. Ultimele ei ocazii îi scapă printre degete. Medicul va trebui

să se întâlnească din nou cu acest suflet la scaunul de judecată al lui Hristos.

Adesea pierdem cele mai prețioase binecuvântări, neglijând să rostim

un cuvânt la timpul potrivit. Dacă nu este așteptată, ocazia de aur va fi

pierdută. La căpătâiul celor bolnavi, nu trebuie rostit nici un cuvânt care ține

de o anumită doctrină sau de o controversă. Suferindul să fie îndrumat să

privească înspre Acela care este binevoitor să-i mântuiască pe toți cei ce vin

la El cu credință. Cu toată seriozitatea, cu blândețe, străduiți-vă să ajutați

sufletul care plutește între viață și moarte.

„Domnul Dumnezeu mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu

vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește, în fiecare dimineață, El Îmi

trezește urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici.” (Isaia 50, 4.) „Omul

are bucurie să dea un răspuns cu gura lui, și ce bună este o vorbă spusă la

vreme potrivită.” (Proverbe 15, 23.) „Un cuvânt spus la vremea potrivită este

ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint.” (Proverbe 25, 11.)

Medicul care știe că Hristos este Mântuitorul său personal — pentru că

81

el însuși a fost îndrumat către Refugiu — știe cum să procedeze cu sufletele

tremurătoare, vinovate, bolnave de păcat, care vin la el după ajutor. El poate

răspunde la întrebarea: „Ce trebuie să fac pentru a fi salvat?” El poate spune

povestea iubirii Răscumpărătorului. Poate vorbi din experiență despre

puterea pocăinței și credinței. În cuvinte simple, sincere, el poate pune

înaintea lui Dumnezeu nevoia sufletului și îl poate încuraja și pe cel bolnav

să ceară și să primească mila îndurătorului Mântuitor. Când el slujește în

acest fel la căpătâiul celui bolnav, străduindu-se să spună cuvinte care să

aducă ajutor și mângâiere, Domnul lucrează cu el și prin el. Când mintea

celui suferind este îndreptată către Mântuitorul, pacea lui Hristos îi umple

inima, iar sănătatea spirituală care îl însuflețește este folosită ca mână prin

care Dumnezeu dă ajutor pentru refacerea sănătății corpului.

Îngrijind de bolnavi, medicul va găsi adesea ocazia de a lucra pentru

prietenii celui lovit. În timp ce aceștia veghează lângă patul celui suferind,

simțindu-se neputincioși să împiedice măcar un singur acces de durere,

inimile lor sunt înmuiate. Adesea, față de medic este dezvăluită o suferință

ascunsă de ceilalți. Atunci este momentul de a-i face pe acești oameni

întristați să privească înspre Acela care i-a chemat pe cei obosiți și

împovărați să vină la El. Adesea, rugăciunea poate fi înălțată pentru și cu ei,

punând nevoile lor înaintea Vindecătorului oricărei suferințe, Mângâietorul

oricărei întristări.

Făgăduințele lui Dumnezeu

Medicul are ocazii prețioase de a-i îndruma pe pacienții săi către

făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu. El trebuie să scoată din vistierie

lucruri noi și vechi, rostind când aici, când acolo cuvinte de mângâiere și

învățătură mult dorite. Medicul trebuie să facă din mintea sa un tezaur de

gânduri proaspete. Să studieze cu sârguință Cuvântul lui Dumnezeu, pentru

a-i putea cunoaște bine făgăduințele. Să învețe să repete cuvintele

mângâietoare pe care Hristos le-a rostit în timpul lucrării Sale pe pământ,

82

când dădea învățătură și îi vindeca pe bolnavi. Ar trebui să vorbească despre

lucrările de vindecare înfăptuite de Hristos, despre gingășia și dragostea Sa.

El ar trebui să nu neglijeze niciodată să îndrepte mințile pacienților săi către

Hristos, Medicul șef.

Aceeași putere pe care a folosit-o Hristos când a umblat în trup printre

oameni se află în Cuvântul Său. Prin cuvântul Său a vindecat Isus boli și a

alungat demoni; prin cuvântul Său a calmat marea și i-a înviat pe morți; iar

oamenii au dat mărturie că era putere în cuvântul Său. El a rostit cuvântul lui

Dumnezeu așa cum le vorbise tuturor profeților și învățătorilor Vechiului

Testament. Întreaga Biblie este o descoperire a lui Hristos.

Scripturile trebuie primite ca fiind cuvântul lui Dumnezeu pentru noi,

nu doar scris, ci și vorbit. Când cei năpăstuiți au venit la Hristos, El nu i-a

primit numai pe cei care I-au cerut atunci ajutor, ci pe toți aceia care aveau să

vină de-a lungul veacurilor, cu aceleași nevoi și aceeași credință. Când El i-a

spus paraliticului: „Îndrăznește, fiule. Păcatele îți sunt iertate.” (Matei 9, 2);

când i-a zis femeii din Capernaum: „Fiică, îndrăznește, credința ta te-a

mântuit; du-te în pace.” (Luca 8, 48), El a vorbit și cu alți nefericiți,

împovărați de păcat, care aveau să caute ajutor la El.

Așa este cu toate promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin ele, El

ni Se adresează în mod individual, vorbindu-ne atât de direct, ca și cum I-am

putea auzi vocea. Chiar prin aceste făgăduințe ne transmite Hristos harul și

puterea Sa. Ele sunt frunze din acel copac care este „pentru vindecarea

neamurilor.” (Apocalipsa 22, 2.) Primite, asimilate, ele trebuie să fie tărie de

caracter, inspirație și sprijin în viață. Nimic altceva nu poate avea o

asemenea putere de vindecare. Nimic în afară de acestea nu poate da curajul

și credința care umplu întreaga făptură cu energie vitală.

Unuia care stă tremurând de frică pe marginea mormântului, sufletului

83

obosit de povara suferinței și a păcatului, medicul trebuie să-i repete, când

are ocazia, cuvintele Mântuitorului — căci toate cuvintele Sfintei Scripturi

sunt ale Sale:

„Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: ești al

Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca;

dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu

sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!... Pentru că

ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc.” „Eu, Eu, îți șterg

fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale.”

„Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine.” (Isaia 43, 1-4.25.5.)

„Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se

tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți: Își aduce aminte că suntem

țărână.” (Psalmii 103, 13.14.)

„Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște că ai fost necredincioasă

Domnului, Dumnezeului tău”. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este

credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.”

(Ieremia 3, 13; 1 Ioan 1, 9.)

„Eu îți șterg fărădelegile ca un nor, și păcatele ca o ceață: întoarce-te la

Mine, căci Eu te-am răscumpărat.” (Isaia 44, 22.)

„Veniți totuși să ne judecăm1, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre

cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor

face ca lâna. Dacă veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale

țării.” (Isaia 1, 18.19.)

„Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea!”

„Îmi ascunsesem o clipă Fața de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste

84

veșnică.” (Ieremia 31, 3; Isaia 54, 8.)

„Să nu vi se tulbure inima.” „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o

dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”

(Ioan 14, 1.27.)

„Fiecare2 va fi ca un adăpost împotriva vântului, și ca un loc de

scăpare împotriva furtunii, ca niște râuri de apă într-un loc uscat, ca umbra

unei stânci mari într-un pământ ars de sete.” (Isaia 32, 2.)

„Cei nenorociți și cei lipsiți caută apă, și nu este; li se usucă limba de

sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi.”

(Isaia 41, 17.)

„Așa vorbește Domnul, care te-a făcut”. „Voi turna ape peste

pământul3 însetat și râuri peste pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste

sămânța ta, și binecuvântarea Mea peste odraslele tale.” (Isaia 44, 2.3.)

„Întoarceți-vă la Mine și veți fi mântuiți, toți cei ce sunteți la marginile

pământului!” (Isaia 45, 22.)

„El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre”.

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile

noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui

suntem tămăduiți.” (Matei 8, 17; Isaia 53, 5.)

85

Capitolul 8

Medicul, un educator

„Buzele celor înțelepți seamănă știința”.

Adevăratul medic este un educator. El își dă seama de răspunderea pe

care o are, nu numai față de bolnavii aflați nemijlocit în grija sa, dar și față

de comunitatea în care trăiește. El stă ca un veghetor, atât al sănătății fizice,

cât și al celei morale. Eforturile sale sunt făcute nu numai pentru a-i învăța

pe ceilalți metode corecte de tratament al celor bolnavi, dar și pentru a

încuraja obiceiuri sănătoase de viață și a răspândi cunoașterea principiilor

corecte.

Necesitatea dobândirii unei educații în ce privește principiile

sănătății

Niciodată n-a fost mai multă nevoie ca acum de o educație în ce

privește principiile sănătății. În pofida progresului minunat realizat în atâtea

domenii ale confortului și facilităților care îmbunătățesc traiul, chiar în

privința celui medical și în tratarea bolilor, declinul vigorii fizice și al puterii

de rezistență este alarmant. Acest lucru reclamă atenția tuturor celor care au

pe inimă bunăstarea semenilor lor.

Civilizația noastră artificială încurajează rele care distrug principiile

sănătoase. Ceea ce se obișnuiește și ceea ce este la modă sunt în război cu

natura. Practicile pe care le prescriu și îngăduințele pe care le încurajează

diminuează constant atât tăria mintală, cât și cea fizică și aduc o povară

copleșitoare asupra neamului omenesc. Necumpătarea și crima, boala și

nenorocirea se găsesc pretutindeni.

86

Mulți încalcă legile sănătății din neștiință și au nevoie de instruire. Însă

majoritatea celorlalți știu mai multe decât acestea. Ei au nevoie să înțeleagă

cât este de important să facă din cunoștințele lor un ghid al viețuirii. Medicul

are multe ocazii atât de a răspândi cunoașterea principiilor sănătății, cât și de

a arăta importanța punerii acestora în practică. Printr-o instruire corectă, el

poate face mult pentru îndreptarea relelor care aduc o pagubă de nespus.

O practică ce duce la instalarea unui mare număr de boli, și care

provoacă rele încă și mai serioase, este folosirea neîngrădită a

medicamentelor nocive. Când sunt atinși de boală, mulți nu se obosesc să

caute cauza afecțiunii lor. Principala lor grijă este aceea de a scăpa de durere

și neplăcere. Așa că recurg la unele patent nostrum1, despre ale căror

proprietăți reale știu puține lucruri, sau apelează la un medic pentru vreun

remediu care să contracareze efectul greșelii comise de ei, dar fără a

intenționa să facă o schimbare în obiceiurile lor nesănătoase. Dacă nu obțin o

ameliorare imediată, încearcă un alt medicament și apoi un altul. În felul

acesta, răul continuă.

Oamenii trebuie să fie învățați că medicamentele nu vindecă boala.

Este adevărat că ele produc uneori o ușurare de moment, iar pacientul pare

să-și revină în urma folosirii lor; se întâmplă așa pentru că organismul are

suficientă forță vitală pentru a elimina otrava și a îndepărta cauzele care au

provocat boala. Sănătatea survine în ciuda folosirii medicamentului. Dar, în

cele mai multe cazuri, medicamentul schimbă numai forma și locul de

manifestare al bolii. Adesea, efectul substanței toxice pare să fie înlăturat

pentru un timp, însă rezultatele rămân în sistemul organismului și aduc un

mare rău mai târziu.

Prin folosirea medicamentelor toxice, mulți atrag asupra lor boala pe

toată perioada vieții și multe vieți — care ar fi putut fi salvate prin folosirea

87

metodelor naturale de vindecare — sunt pierdute. Otrăvurile din multe așanumite

remedii formează obiceiuri și pofte care înseamnă ruină atât pentru

suflet, cât și pentru trup. Multe dintre panaceele populare, numite

medicamente miraculoase, și chiar unele doctorii eliberate de medici au un

rol în așezarea temeliei pentru dezvoltarea obiceiului de a bea alcool, de a

folosi opium, morfină, care sunt un blestem atât de îngrozitor pentru

societate.

Singura nădejde ca lucrurile să meargă mai bine stă în educarea

poporului în ce privește principiile corecte. Medicii trebuie să-i învețe pe

oameni că puterea regeneratoare nu își are izvorul în medicamente, ci în

forțele vitale ale organismului. Boala reprezintă un efort al funcțiunilor vitale

naturale de a elibera organismul din starea în care a fost adus prin încălcarea

legilor sănătății. În caz de boală, trebuie clarificată cauza. Ar trebui

schimbate stările de lucruri nesănătoase și corijate obiceiurile greșite. Apoi

trebuie ajutat organismul în efortul său de a elimina impuritățile și de a

restabili funcțiunile normale ale corpului.

Remedii naturale

Aerul curat, lumina solară, cumpătarea, odihna, exercițiul fizic, dieta1

corespunzătoare, folosirea apei, încrederea în puterea divină — acestea sunt

adevăratele remedii. Fiecare om ar trebui să aibă cunoștințe despre

mijloacele de refacere ale organismului și despre modul în care să le

folosească. Este foarte important, chiar esențial, să înțelegi principiile

implicate în tratarea celor bolnavi, cât și să ai o pregătire practică în acest

scop, lucru care îl va ajuta pe cel cunoscător să folosească în mod corect

aceste informații.

Pentru aplicarea remediilor naturale este necesar un volum mare de

efort și îngrijire, pe care mulți nu îl agreează. Procesul de vindecare și

88

restabilire inițiat de forțele vitale ale corpului este treptat, iar acest proces i se

pare lent celui nerăbdător. Cel care a cedat îngăduințelor nocive are nevoie

să facă sacrificii. Până la urmă însă, se va vedea că forțele vitale ale

organismului, nestingherite, își duc până la capăt lucrarea cu înțelepciune și

eficiență. Cei care rămân statornici în ascultarea față de legile după care

lucrează acestea vor culege răsplata în sănătate trupească și mintală.

În general, se acordă prea puțină atenție păstrării sănătății. Este cu mult

mai bine să preîntâmpini boala decât să știi cum s-o tratezi când aceasta s-a

instalat. Este datoria fiecărei persoane, în interesul său și în interesul

omenirii, de a se informa în ce privește legile vieții și de a le respecta cu

conștiinciozitate. Toți au nevoie să se familiarizeze cu cel mai minunat

organism din câte există — corpul omenesc. Ar trebui să înțeleagă funcțiile

diferitelor organe și interdependența lor pentru o funcționare sănătoasă a

tuturor. Ar trebui să studieze influența minții asupra corpului și a corpului

asupra minții și legile care le guvernează.

Pregătire pentru bătălia vieții

Nu ni se poate reaminti îndeajuns de des că sănătatea nu depinde de

întâmplare. Ea este rezultatul ascultării față de lege. Acest lucru este

recunoscut de către concurenții participanți la jocurile atletice și la probele

de rezistență. Acești oameni fac pregătirile cele mai atente. Ei se supun unor

antrenamente minuțioase și unei discipline stricte. Fiecare obicei fizic este

adus cu grijă în orânduială. Ei știu că fiecare neglijență, exces sau neatenție,

care slăbește sau vatămă orice organ sau funcție a corpului, în mod sigur va

atrage după sine înfrângerea.

Cu atât mai mult trebuie ca această îngrijire să asigure succesul în

bătălia vieții. Noi nu suntem angajați în lupte simulate. Noi ducem un război

de care atârnă rezultate veșnice. Avem de înfruntat inamici nevăzuți. Îngeri

89

răi se luptă pentru stăpânirea fiecărei ființe omenești. Orice vatămă sănătatea,

nu numai că micșorează vigoarea fizică, dar tinde să slăbească puterile

mintale și morale. Îngăduirea oricărei practici nesănătoase face dificilă

deosebirea dintre bine și rău și, de aici, mai dificilă împotrivirea față de rău.

Aceasta sporește pericolul eșecului și înfrângerii.

„Nu știți că cei ce aleargă într-o cursă,1 toți aleargă, dar numai unul

capătă premiul?” (1 Corinteni 9, 24.) În războiul în care suntem prinși, pot

câștiga toți care se vor autodisciplina prin supunerea față de principiile

corecte. Aplicarea acestor principii în cele mai mici lucruri ale vieții este

considerată adesea ca fiind lipsită de importanță, o chestiune prea măruntă

pentru a i se acorda atenție. Însă, având în vedere lucrurile puse în joc, nici

un amănunt cu care avem de-a face nu este neînsemnat. Fiecare faptă își are

greutatea ei în cântarul care hotărăște înfrângerea sau biruința în viață.

Scriptura ne îndeamnă: „Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul!” (1

Corinteni 9, 24.)

În cazul primilor noștri părinți, pofta nestăpânită a avut ca rezultat

pierderea Edenului. Cumpătarea în toate lucrurile are mai mult de-a face cu

recâștigarea Edenului decât își pot da seama oamenii.

Arătând tăgăduirea de sine exercitată de cei care concurau la vechile

competiții grecești, apostolul Pavel scrie: „Toți cei ce se luptă la jocurile de

obște, se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o

cunună, care se poate veșteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună,

care nu se poate veșteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro

alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt. Ci mă port

aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am

propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” (1 Corinteni 9, 25-27.)

Înaintarea reformei depinde de o recunoaștere clară a adevărului

90

fundamental. În timp ce, pe de-o parte, pericolul pândește printr-o filosofie

îngustă și o ortodoxie rece, dură, pe de altă parte, există o mare primejdie în

liberalismul ușuratic. Temelia oricărei reforme viabile este Legea lui

Dumnezeu. Trebuie să prezentăm în linii clare, lămurite, nevoia de supunere

față de această Lege. Principiile ei trebuie ținute înaintea poporului. Ele sunt

tot atât de veșnice și inexorabile ca Însuși Dumnezeu.

Unul dintre cele mai deplorabile efecte ale apostaziei originare a fost

pierderea puterii omului de a se stăpâni. Numai în măsura în care această

putere este redobândită putem vorbi de un progres real.

Trupul este singurul mijloc prin care mintea și sufletul se dezvoltă în

direcția zidirii caracterului. Din acest motiv își dirijează vrăjmașul sufletelor

ispitele pentru slăbirea și degradarea puterilor fizice. Succesul său în acest

punct înseamnă capitularea întregii ființe înaintea răului. Tendințele naturii

noastre fizice — dacă nu se vor afla sub controlul unei puteri mai înalte —

vor aduce cu siguranță ruina și moartea.

Corpul trebuie adus în ascultare. Puterile mai înalte ale făpturii trebuie

să conducă. Pasiunile trebuie să fie controlate de către voință, care trebuie ea

însăși să se afle sub controlul lui Dumnezeu. Puterea împărătească a rațiunii,

sfințită prin harul divin, trebuie să fie stăpână în viețile noastre.

Cerințele lui Dumnezeu trebuie aduse înaintea conștiinței. Bărbați și

femei deopotrivă trebuie conștientizați de datoria de a fi stăpâni pe ei înșiși,

de nevoia purității, de eliberarea de orice poftă stricată și obicei murdar. Ei

trebuie să fie pătrunși de înțelegerea faptului că toate puterile minții și

trupului sunt darul lui Dumnezeu și că este imperativ să fie păstrate în cea

mai bună formă posibilă, pentru slujirea Sa.

În acel ritual străvechi care reprezenta în simbol Evanghelia, nu putea

91

fi adusă pe altarul lui Dumnezeu nici o jertfă ce avea vreun cusur. Sacrificiul

care avea menirea să-L reprezinte pe Hristos trebuia să fie fără pată.

Cuvântul lui Dumnezeu arată către acest lucru ca fiind o ilustrație a ceea ce

trebuie să fie copiii Săi — „o jertfă vie”, „sfântă și fără cusur”, „plăcută

înaintea lui Dumnezeu.” (Romani 12, 1; Efeseni 5, 27.)

Fără puterea divină, nici o reformă reală nu poate fi făcută. Barierele

omenești înălțate împotriva tendințelor naturale și cultivate nu sunt decât ca

niște diguri de nisip împotriva torentului. Numai când viața lui Hristos

devine o putere dătătoare de viață în existența noastră putem rezista ispitelor

care ne asaltează dinăuntru și din afară.

Hristos a venit în lumea aceasta și a trăit Legea lui Dumnezeu pentru ca

omul să poată avea control deplin asupra înclinațiilor naturale care corup

sufletul. Medicul sufletului și trupului, El dă biruință asupra poftelor

răzvrătite. El a pus la îndemâna noastră toate mijloacele pentru ca omul să

poată avea desăvârșire de caracter.

Când un om se predă lui Hristos, mintea sa este adusă sub stăpânirea

Legii; însă tocmai Legea împărătească este cea care vestește eliberarea

fiecărui rob. Devenind una cu Hristos, omul este eliberat. Supunerea față de

voința lui Hristos înseamnă redobândirea întregii bărbății.

Ascultarea de Dumnezeu înseamnă eliberare din robia păcatului,

izbăvire de pasiunile și pornirile omenești. Omul poate sta drept, ca biruitor

al eului, biruitor al propriilor înclinații, al domniilor și puterilor, biruitor

asupra „stăpânitorilor întunericului acestui veac” și asupra „duhurilor răutății

care sunt în locurile cerești.” (Efeseni 6, 12.)

În nici un alt loc nu este nevoie mai mare de o asemenea instruire și

nicăieri nu va aduce un bine mai mare ca în cămin. Părinții au de-a face chiar

92

cu temelia obiceiului și caracterului. Mișcarea de reformă trebuie să înceapă

prin prezentarea principiilor Legii lui Dumnezeu ca având înrâurire atât

asupra sănătății fizice, cât și asupra celei morale. Arătați că ascultarea de

Cuvântul lui Dumnezeu este singurul nostru mod de apărare împotriva

relelor care împing lumea spre distrugere. Faceți clară răspunderea părinților

nu numai pentru aceștia, ci și pentru copiii lor. Ei le pot da copiilor lor un

exemplu fie de ascultare, fie de călcare a Legii. Prin exemplul și învățătura

lor se hotărăște destinul familiei lor. Copiii vor fi ceea ce îi fac să fie părinții

lor.

Dacă părinții ar putea fi conduși să urmărească rezultatele faptelor lor

și dacă ar putea să vadă cum, prin exemplul și învățătura pe care au dat-o, ei

perpetuează și sporesc puterea păcatului sau puterea neprihănirii, s-ar ajunge

cu siguranță la o schimbare. Mulți s-ar întoarce de la tradiții și obiceiuri și ar

accepta principiile divine de viețuire.

Puterea exemplului

Medicul care slujește în căminele oamenilor, veghind la căpătâiul celor

bolnavi, ușurându-le suferința, trăgându-i înapoi de pe marginea

mormântului, rostind cuvinte de speranță celor aflați pe moarte, câștigă

încrederea și afecțiunea lor, așa cum puțini o pot face. Nici slujitorului

Evangheliei nu-i sunt încredințate posibilități atât de mari sau o influență

care să ajungă la rezultate atât de înalte.

Exemplul medicului, și în aceeași măsură învățătura pe care o dă, ar

trebui să fie o putere pozitivă, de partea binelui. Cauza reformei cheamă

bărbați și femei ale căror conduite sunt o ilustrare a stăpânirii de sine. Modul

în care trăim principiile întipărite în minte este ceea ce le dă greutate. Lumea

are nevoie de o demonstrație practică a ceea ce poate face harul lui

Dumnezeu pentru a le reda oamenilor noblețea pierdută, dându-le stăpânire

93

asupra lor înșile. Nu este nimic de care lumea să aibă mai mare nevoie ca o

cunoaștere a puterii mântuitoare a Evangheliei, descoperite în vieți trăite

asemenea lui Hristos.

Medicul este adus neîncetat în contact cu aceia care au nevoie de tărie

și încurajare, printr-un exemplu de corectitudine. Mulți sunt slabi în ce

privește puterea morală. Le lipsește stăpânirea de sine și sunt biruiți ușor de

ispită. Medicul nu poate ajuta aceste suflete decât dacă descoperă în propria

sa viață o fermitate a principiilor care îl face în stare să triumfe asupra

oricărui obicei vătămător și patimă degradantă. În viața sa trebuie să se vadă

lucrarea unei puteri care este de origine divină. Dacă nu izbutește în acest

punct, oricâtă tărie ar avea cuvintele sale și oricât de convingătoare ar fi,

influența sa va da mărturie pentru rău.

Mulți care au devenit epave morale din pricina propriilor lor obiceiuri

greșite caută consiliere medicală și tratament. Ei sunt vătămați, slabi și răniți,

dându-și seama de nebunia lor și de incapacitatea de a birui. Aceștia nu ar

trebui să mai aibă în preajmă nimic care să le nutrească aceleași gânduri și

sentimente care i-au făcut să decadă. Ei au nevoie să respire o atmosferă a

curățeniei, a gândurilor nobile și înălțătoare. Ce răspundere înfricoșătoare stă

asupra celor care ar trebui să le dea un exemplu corect, dar nu sunt nici ei

decât robi ai obiceiurilor vătămătoare, influența lor conferind ispitei un plus

de tărie!

Medicul și lucrarea cumpătării

Mulți care își ruinează sufletul și trupul prin folosirea tutunului sau prin

intoxicare alcoolică ajung sub îngrijirea medicului. Medicul care este

credincios răspunderii pe care o are trebuie să le arate acestor pacienți cauza

suferințelor lor. Dar, dacă el însuși folosește tutun sau băuturi alcoolice, ce

greutate vor avea cuvintele sale? Când el are înaintea ochilor propria sa

94

îngăduință, nu va șovăi el oare să pună degetul pe rană în viața pacientului

său? Câtă vreme și el folosește aceste lucruri, cum îi va putea convinge pe

tineri de efectele lor nocive?

Cum poate trece un medic în comunitate drept un exemplu de curățenie

și stăpânire de sine, cum poate fi el un lucrător eficient pentru cauza

cumpătării, când își îngăduie el însuși un obicei rău? Cum poate sluji el așa

cum se cuvine la căpătâiul celor bolnavi și celor muribunzi, când propria sa

respirație este respingătoare, încărcată de izul de alcool sau tutun?

Câtă vreme își provoacă tulburări nervoase și își întunecă mintea,

folosind narcotice toxice, cum ar putea fi demn de încrederea pe care o

primește ca fiind un medic priceput? Ce sarcină imposibilă este pentru el

aceea de a avea o judecată rapidă sau de a opera cu precizie!

Dacă el nu păzește acele legi care îi guvernează propria făptură, dacă el

alege să-și satisfacă o plăcere egoistă în detrimentul sănătății minții și

corpului, nu se recunoaște el oare nepotrivit pentru a primi răspunderea față

de viețile omenești?

Oricât de priceput și credincios ar putea fi un medic, există în

experiența sa și multe descurajări și înfrângeri aparente. Adesea, străduințele

sale nu reușesc să obțină ceea ce a dorit el atât de mult. Deși sănătatea este

readusă pacienților săi, este posibil ca acest lucru să nu fie de un real folos

pentru ei înșiși sau pentru lume. Mulți își recapătă sănătatea numai pentru a

repeta îngăduințele care au provocat boala. Ei se aruncă din nou, cu aceeași

plăcere de mai înainte, în cercul închis al îngăduinței de sine și al nebuniei.

Lucrarea pe care a făcut-o medicul pentru ei pare un efort risipit în vânt.

Hristos a avut aceeași experiență, dar, cu toate acestea, nu și-a încetat

eforturile pentru vreun suflet cuprins de suferință. Dintre cei zece leproși

95

care au fost curățiți, numai unul a apreciat darul — și acesta era străin și

chiar samaritean. Numai de dragul aceluia singur, Hristos i-a vindecat pe toți

zece. Dacă medicul nu are parte de o experiență mai bună decât cea pe care a

avut-o Mântuitorul, să învețe o lecție de la Medicul șef. Despre Hristos stă

scris: „El nu va slăbi, nici nu se va lăsa”. „Va vedea rodul muncii sufletului

Lui și se va înviora.” (Isaia 42, 4; 53, 11.)

Dacă nu s-ar fi găsit decât un singur suflet care să fi acceptat

Evanghelia harului Său, pentru a-l salva, Hristos ar fi acceptat viața Lui de

trudă și umilință și moartea Sa rușinoasă. Dacă prin eforturile noastre va fi

ridicată și înnobilată o singură ființă omenească și pregătită să strălucească în

curțile Domnului, nu avem motiv să ne bucurăm?

Îndatoririle medicului sunt grele și obositoare. Pentru a le îndeplini cu

maximum de succes, el are nevoie de o constituție robustă și o sănătate bună.

Un om sensibil sau bolnăvicios nu poate suporta truda obositoare, proprie

profesiei de medic. Unul căruia îi lipsește perfecta stăpânire de sine nu poate

deveni apt să se ocupe de toate categoriile de boli.

Adesea privat de somn, neglijând chiar să se hrănească, lipsit într-o

mare măsură de bucurii sociale și de privilegii religioase, medicul pare să

aibă o viață veșnic umbrită. Nenorocirile asupra cărora privește, muritorii

neajutorați care doresc mult să primească ajutor, contactul său cu cei stricați,

toate acestea îi amărăsc inima și aproape îi năruie încrederea în oameni.

În bătălia cu boala și moartea, fiecare putere îi este solicitată până la

limita rezistenței. Tensiunea acestei încordări îi pune caracterul la cea mai

grea încercare. Atunci are ispita cea mai mare putere. Mai mult decât

practicanții oricărei alte meserii care cere vocație, medicul are nevoie de

stăpânire de sine, curăție spirituală și de acea credință care se prinde cu tărie

de cer. De dragul celorlalți și pentru propriul său bine, el nu-și poate permite

96

să disprețuiască legile trupului omenesc. Ușurătatea în obiceiurile fizice duce

la ușurătatea morală.

Singura siguranță a medicului este aceea de a acționa în orice

împrejurare din principiu, întărit fiind și înnobilat de o intransigență în

scopul urmărit, pe care o găsim numai la Dumnezeu. El trebuie să rămână

neclintit în desăvârșirea morală a caracterului Său. Zi de zi, oră de oră, clipă

de clipă, el trebuie să trăiască, purtându-se ca în prezența lumii nevăzute.

Asemenea lui Moise, el trebuie să rabde totul „ca și cum L-ar vedea pe Acela

care este nevăzut”.

Neprihănirea își are rădăcinile în evlavie. Nici un om nu poate oferi cu

statornicie privirilor semenilor săi o viață pură, plină de putere, dacă aceasta

nu este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Cu cât este mai extinsă activitatea

printre oameni, cu atât trebuie să fie mai strânsă comuniunea inimii cu cerul.

Cu cât sunt mai urgente îndatoririle sale și cu cât sunt mai mari

răspunderile, cu atât medicul are nevoie mai mare de puterea divină. Trebuie

răscumpărat timpul petrecut cu lucrurile vremelnice, pentru a medita asupra

lucrurilor veșnice. El trebuie să reziste unei lumi care-i răpește tot timpul și

care va face presiuni asupra lui pentru a-l despărți de Sursa de tărie. Mai

presus de oricare altul, el ar trebui, prin rugăciune și studiu al Scripturilor, să

se așeze sub scutul protector al lui Dumnezeu. El trebuie să trăiască în

contact conștient, ceas de ceas, cu principiile adevărului, dreptății și îndurării

care descoperă atributele lui Dumnezeu în suflet.

Exact în măsura în care este primit și respectat Cuvântul lui Dumnezeu

va impresiona, prin puterea și simpla atingere cu viața sa, orice acțiune și

orice fază de formare a caracterului. Va curăți orice gând, va transforma

orice dorință. Aceia care își vor pune toată încrederea în Cuvântul lui

Dumnezeu se vor purta ca niște oameni adevărați și vor fi puternici. Ei se vor

97

ridica deasupra tuturor lucrurilor demne de dispreț, pentru a trăi într-o

atmosferă lipsită de orice lucru murdar.

Când omul este în tovărășie cu Dumnezeu, țelul care i-a păstrat integri

pe Daniel și Iosif în mijlocul stricăciunii curților păgâne, viața sa va fi de o

puritate desăvârșită. Veșmântul caracterului său va fi nepătat. În viața sa,

lumina lui Hristos nu va scădea. Steaua strălucitoare a dimineții va răsări cu

o lumină statornică asupra lui într-o slavă neschimbătoare.

O asemenea viețuire va fi un element de tărie în comunitate. Va fi un

zăgaz înaintea răului, un loc de apărare pentru cei ispitiți, o lumină

călăuzitoare pentru cei care, în mijlocul dificultăților și descurajărilor, sunt în

căutarea căii celei adevărate.

Misionarii medicali și lucrarea lor

„Ei vor fi în mijlocul multor popoare ca roua de la Domnul”.

98

Capitolul 9

Dând învățătură și vindecând

„El i-a trimis să predice despre Împărăția lui Dumnezeu și să vindece

pe cei bolnavi.”

Când i-a trimis pe cei doisprezece ucenici în primul lor tur misionar,

Hristos le-a spus: „Și pe drum, propovăduiți și ziceți: «Împărăția cerurilor

este aproape!» Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși,

scoateți afară demonii. Fără plată ați primit, fără plată să dați.” (Matei 10,

7.8.)

Celor șaptezeci, trimiși mai târziu, le-a zis: „În orice cetate veți intra, ...

să vindecați pe bolnavii care vor fi acolo și să le ziceți: «Împărăția lui

Dumnezeu s-a apropiat de voi».” (Luca 10, 8.9.) Prezența și puterea lui

Hristos îi însoțea, „iar cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie, și au zis:

«Doamne, chiar și demonii ne sunt supuși în Numele Tău».” (Luca 10, 17.)

După înălțarea Domnului Hristos, a fost continuată aceeași lucrare.

Scenele propriei Sale lucrări s-au repetat. „Din cetățile vecine”, în Ierusalim

au venit mulți oameni, aducând „pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri

necurate: și toți se vindecau.” (Faptele Apostolilor 5, 16.)

Iar ucenicii „au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra

împreună cu ei.” (Marcu 16, 20.) „Filip s-a coborât în cetatea Samariei, și lea

propovăduit pe Hristos. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de

Filip.... Căci din mulți îndrăciți ieșeau duhuri; ... mulți slăbănogi și șchiopi

erau tămăduiți. Și a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.” (Faptele

Apostolilor 8, 5-8.)

99

Lucrarea ucenicilor

Luca, cel care a scris Evanghelia ce-i poartă numele, a fost un misionar

medical. În Scripturi, el este numit „doctorul prea iubit.” (Coloseni 4, 14.)

Apostolul Pavel a auzit de îndemânarea lui ca medic, l-a căutat și l-a

descoperit ca fiind unul căruia Domnul îi încredințase o lucrare specială. El

i-a câștigat cooperarea și, o vreme, Luca l-a însoțit în călătoriile sale din loc

în loc. După un timp, Pavel l-a lăsat pe Luca la Filipi, în Macedonia. Aici, el

a continuat să lucreze mai mulți ani, atât ca medic, cât și ca predicator al

Evangheliei. În lucrarea pe care o făcea ca medic, el slujea celor bolnavi și

apoi se ruga pentru ca puterea vindecătoare a lui Dumnezeu să coboare

asupra celor năpăstuiți. Astfel, era deschisă calea pentru solia Evangheliei.

Succesul ca medic al lui Luca l-a ajutat să câștige multe ocazii de a-L predica

pe Hristos printre păgâni. Planul divin este ca și noi să lucrăm cum au lucrat

ucenicii. Vindecarea fizică este legată de însărcinarea evanghelică. În

lucrarea Evangheliei, predicarea și vindecarea nu trebuie separate niciodată.

Lucrarea ucenicilor era de a răspândi cunoașterea Evangheliei. Lor le

era încredințată lucrarea de vestire pentru întreaga lume a veștilor bune pe

care Hristos le-a adus oamenilor. Ei au împlinit acea lucrare pentru oamenii

din timpul lor. Într-o singură generație, Evanghelia a fost dusă fiecărui neam

sub cer.

Proclamarea Evangheliei pentru lume este lucrarea pe care Dumnezeu a

încredințat-o celor ce-I poartă Numele. Pentru păcatul și mizeria pământului,

Evanghelia este singurul antidot. A face cunoscut întregii omeniri mesajul

harului lui Dumnezeu este prima lucrare a celor care îi cunosc puterea

vindecătoare.

„Duhul Domnului, Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns

100

să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima

zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea.”

(Isaia 61, 1.)

Când Hristos i-a trimis pe ucenici cu solia Evangheliei, credința în

Dumnezeu și în Cuvântul Său aproape că dispăruse din lume. În poporul

evreu, care mărturisea că se bucură de o cunoaștere a lui Iehova, Cuvântul

Său fusese dat la o parte pentru tradiție și speculații omenești. Ambiția

egoistă, iubirea de paradă a lăudăroșeniei și lăcomia după orice câștig

stăpâneau gândurile oamenilor. Așa cum dispăruse respectul față de

Dumnezeu, tot așa dispăruse și compasiunea față de oameni. Egoismul era

principiul conducător, iar Satana lucra după placul lui în atmosfera de

mizerie și degradare a neamului omenesc.

Agenții satanici au pus stăpânire pe oameni. Trupurile ființelor

omenești, făcute ca vase în care să locuiască Dumnezeu, au devenit lăcașuri

ale demonilor. Simțurile, nervii, organele oamenilor erau împinse de către

agenți supranaturali înspre îngăduința celor mai murdare patimi. Pe fețele

oamenilor era imprimată chiar pecetea demonilor. Înfățișarea lor reflecta

expresia legiunilor răului, de care erau posedați.

Și care este situația din lume astăzi? Nu este credința în Biblie aproape

nimicită de către „critica înaltă” și speculațiile zilelor noastre, așa cum a fost

distrusă de către tradiție și „rabinism” în zilele lui Hristos? Nu au lăcomia,

ambiția și iubirea de plăceri o înrâurire la fel de puternică asupra inimilor

oamenilor acum ca și atunci? În lumea care-și spune creștină, chiar în

bisericile care mărturisesc că sunt ale lui Hristos, cât de puțini sunt conduși

de principii creștine! În cercurile de afaceri, în cele sociale, familiale și chiar

religioase — cât de puțini fac din învățăturile lui Hristos regula de viețuire

zilnică! Nu este adevărat că „mântuirea a stat deoparte; ... neprihănirea nu

poate să se apropie; ... și cel ce se depărtează de rău este jefuit”? (Isaia 59,

14.15.)

101

Trăim în mijlocul unei „epidemii infracționale”, care îi uluiește pe

oamenii înțelepți, temători de Dumnezeu, oriunde s-ar afla. Stricăciunea

generală este prea mare pentru ca pana omenească să o poată descrie. Fiecare

zi aduce știri proaspete cu privire la dispute politice, mită și înșelăciune.

Fiecare zi își desfășoară bilanțul sfâșietor al violenței și nelegiuirii, al

indiferenței față de suferința umană, al distrugerii brutale și pline de cruzime

a vieții omenești. Fiecare zi este o nouă mărturie despre creșterea nebuniei,

înmulțirea crimelor și sinuciderilor. Cine se poate îndoi că agenții satanici se

află la lucru printre oameni, extinzându-și activitatea de distragere și

corupere a minții, de întinare și distrugere a corpului?

Iar în timp ce lumea este plină de aceste rele, Evanghelia este prea

adesea prezentată într-un spirit de asemenea indiferență, încât nu

impresionează decât într-o mică măsură conștiințele sau viețile oamenilor.

Pretutindeni există inimi care strigă pentru a primi ceea ce le lipsește. Ele

tânjesc după o putere care să le dea stăpânire asupra răului, o putere care să-i

elibereze din legăturile răului, o putere care să le dea sănătate, viață și pace.

Mulți care au cunoscut odată puterea Cuvântului lui Dumnezeu au locuit

acolo unde nu există o recunoaștere a lui Dumnezeu și tânjesc după prezența

divină.

Lumea are nevoie astăzi de ceea ce a avut nevoie și acum o mie nouă

sute de ani — o descoperire a lui Hristos. Se cere o mare lucrare de reformă,

și numai prin harul lui Hristos se poate împlini această lucrare de vindecare

— fizică, mintală și spirituală.

Numai metoda lui Hristos va aduce un succes real în încercarea de a

ajunge la inima oamenilor. Mântuitorul S-a unit cu oamenii ca unul care le

dorea binele. El și-a arătat simpatia față de ei, a îngrijit de nevoile lor și le-a

câștigat încrederea. Apoi le-a spus: „Urmați-Mă!”

102

Este nevoie să ne apropiem de oameni prin eforturi personale. Dacă am

petrece mai puțin timp predicând și mai mult timp în lucrare personală de

slujire, s-ar vedea rezultate mai mari. Celor săraci trebuie să li se ușureze

povara, cei bolnavi să fie îngrijiți, cei întristați și cei care au pierdut pe

cineva drag să fie mângâiați, cei neștiutori instruiți, cei lipsiți de experiență

sfătuiți. Trebuie să plângem cu cei care plâng și să ne bucurăm cu cei care se

bucură. Însoțită de puterea de convingere, de puterea rugăciunii și de puterea

iubirii lui Dumnezeu, această lucrare nu va fi și nici nu poate fi lipsită de

roade.

Ar trebui să ne amintim necontenit că lucrarea misionarului medical

este aceea de a îndrepta atenția bărbaților și femeilor bolnavi de păcat către

Omul de pe Calvar, care ridică păcatele lumii. Privindu-L, ei vor fi schimbați

după asemănarea Sa. Trebuie să-i încurajăm pe cei bolnavi și suferinzi să

privească înspre Isus și să trăiască. Lucrătorii să-L prezinte pe Hristos,

Marele Medic, neîncetat înaintea celor cărora boala trupului și sufletului le-a

provocat descurajare. Puneți-i să privească înspre Acela care poate vindeca

atât boala fizică, cât și cea spirituală. Spuneți-le despre Acela care este

mișcat de înțelegerea neputințelor noastre. Încurajați-i să se lase în grija

Celui care și-a dat viața pentru ca ei să poată avea viața veșnică. Vorbiți

despre iubirea Sa; spuneți despre puterea Sa de a mântui.

Aceasta este înalta datorie și prețiosul privilegiu al misionarului

medical. Iar lucrarea personală pregătește adesea calea pentru aceasta.

Adesea, Dumnezeu ajunge la inimi prin eforturile noastre, pentru a le ușura

suferința fizică.

Lucrarea misionarului medical este lucrarea de pionierat a Evangheliei.

În lucrarea de propovăduire a Cuvântului și în cea misionară medicală,

Evanghelia trebuie să fie predicată și trăită.

103

Aproape în orice comunitate există mulți care nu ascultă predicarea

Cuvântului lui Dumnezeu sau nu participă la nici un serviciu religios. Pentru

ca Evanghelia să ajungă la ei, trebuie să fie dusă în familiile lor. Deseori,

ușurarea durerilor fizice este singura cale prin care pot fi abordați.

Infirmierele misionare, care îi îngrijesc pe cei bolnavi și ușurează

strâmtorarea în care se găsesc cei săraci, vor găsi multe ocazii de a se ruga

împreună cu ei, de a le citi din Cuvântul lui Dumnezeu și de a le vorbi despre

Mântuitorul. Ele se pot ruga cu și pentru cei lipsiți de ajutor, care nu au tăria

voinței de a-și controla poftele degradate de pasiune. Ele pot aduce o rază de

speranță în viețile celor înfrânți și deznădăjduiți. Iubirea lor altruistă,

manifestată în fapte de bunătate dezinteresată, vor face ca acestor suferinzi să

le fie mai ușor să creadă în dragostea lui Hristos.

Mulți nu au deloc credință în Dumnezeu și și-au pierdut încrederea în

oameni. Dar ei apreciază dovezile de simpatie și ajutorul primit. Văzând pe

unul care nu urmărește lauda pământească sau răsplata intrând în căminele

lor, slujindu-le celor bolnavi, hrănindu-i pe cei înfometați, îmbrăcându-i pe

cei dezbrăcați, mângâindu-i pe cei triști și îndrumându-i pe toți către Acela a

cărui iubire și milă lucrătorul uman nu face decât s-o vestească — văzând

aceasta, inimile lor sunt atinse. Recunoștința se înalță din sufletele lor.

Credința se aprinde. Ei văd că Dumnezeu are grijă de ei și sunt pregătiți să

asculte când Cuvântul Său este deschis.

Fie că sunt misionari în străinătate, fie că se află în câmpul misionar de

acasă, atât bărbații, cât și femeile vor avea acces mult mai degrabă la inimile

oamenilor și vor fi cu mult mai folositori dacă sunt în stare să le slujească

celor bolnavi. Femeile care merg ca misionari în ținuturi păgâne pot găsi în

acest fel ocazia de a vesti Evanghelia femeilor din aceste țări, când orice altă

cale de acces este închisă. Toți lucrătorii Evangheliei ar trebui să știe cum să

aplice tratamentele simple care fac atât de mult pentru ușurarea durerii și

îndepărtarea bolii.

104

Învățând principiile sănătății

Lucrătorii Evangheliei ar trebui, de asemenea, să fie în stare să dea

instrucțiuni în ce privește principiile unei viețuiri sănătoase. Boala se află

pretutindeni și multe cazuri pot fi prevenite dând atenție legilor sănătății.

Oamenii au nevoie să vadă care sunt urmările respectării principiilor sanitare

asupra bunăstării lor fizice, atât pentru viața aceasta, cât și pentru aceea ce va

veni. Ei trebuie să fie conștientizați în privința vasului omenesc care a fost

pregătit de Creatorul lor, ca să fie locul în care să poată locui El și peste care

să fim administratori credincioși. Trebuie să fie impresionați de adevărul

cuprins în cuvintele Sfintei Scripturi:

„Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu, cum a zis

Dumnezeu: «Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul

lor, și ei vor fi poporul Meu».” (2 Corinteni 6, 16.)

Mii de oameni au nevoie și ar primi cu bucurie instrucțiuni cu privire la

metodele simple de tratare a celor bolnavi — metode care să ia locul

consumului de medicamente otrăvitoare. Este o mare nevoie de învățătură în

ce privește reforma alimentară. Obiceiurile greșite de a mânca și de a folosi

alimente nesănătoase nu sunt răspunzătoare doar într-o mică măsură pentru

necumpătare, crime și nenorocirile care sunt un blestem pentru lume.

Când dați învățătură despre principiile sănătății, păstrați viu înaintea

minții marele obiectiv al reformei — că scopul său este de a asigura cea mai

înaltă dezvoltare a corpului, minții și sufletului. Arătați că legile naturii

corpului nostru, fiind date de Dumnezeu, există pentru binele nostru; că

supunerea față de ele aduce fericirea în această viață și ajută în pregătirea

pentru viața viitoare.

105

Îndrumați-i pe oameni să studieze manifestarea iubirii și înțelepciunii

lui Dumnezeu în lucrările naturii umane. Îndrumați-i să studieze acel

organism minunat, cel omenesc, și legile de care este guvernat. Aceia care

văd dovezile iubirii lui Dumnezeu, care înțeleg ceva din înțelepciunea și

bunătatea care rezultă din legile Sale și care văd rezultatele ascultării vor

ajunge să privească datoriile și obligațiile lor dintr-un punct de vedere

complet diferit. În loc să considere păzirea legilor sănătății ca o chestiune de

sacrificiu sau tăgăduire de sine, ei o vor privi ca pe ceea ce este, de fapt, o

neprețuită binecuvântare.

Fiecare lucrător al Evangheliei ar trebui să simtă că a instrui pe oameni

în principiile viețuirii sănătoase este o parte din lucrarea ce i s-a încredințat.

Este mare nevoie de această lucrare, iar lumea este deschisă pentru ea.

Există pretutindeni o tendință ca lucrarea organizațiilor să înlocuiască

efortul individual. Înțelepciunea omenească tinde spre concentrare,

centralizare, spre construirea unor mari biserici și instituții. Mulțimile lasă

lucrarea de binefacere în grija instituțiilor și organizațiilor; ei își scuză prin

acest lucru lipsa de legătură cu lumea, iar inimile lor se răcesc. Devin

preocupați de ei înșiși și ajung nepăsători. Iubirea de Dumnezeu și de oameni

moare în suflet.

Hristos încredințează urmașilor Săi o lucrare individuală — o lucrare

care nu poate fi înfăptuită prin procură. Slujirea celor bolnavi și celor săraci,

vestirea Evangheliei celor pierduți nu trebuie lăsate în seama comitetelor sau

organizațiilor de binefacere. Răspunderea individuală, efortul individual,

sacrificiul personal, aceasta este cerința Evangheliei.

„Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre”,

este porunca lui Hristos, „ca să mi se umple casa.” (Luca 14, 23.) El îi aduce

pe oameni în contact cu aceia pe care caută să-i binecuvânteze. „Să aduci în

106

casa ta pe nenorociții fără adăpost”, spune El. „Dacă vezi pe un om gol,

acoperă-l”. „Își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor

însănătoșa.” (Isaia 58, 7; Marcu 16, 18.) Prin contact direct, prin slujire

personală trebuie împărtășite binecuvântările Evangheliei.

Când a dăruit lumină poporului Său din vechime, Dumnezeu nu a

lucrat în mod exclusiv printr-o clasă socială anume. Daniel era un prinț din

Iuda. Și Isaia era descendent regal. David a fost un păstor, Amos a fost văcar,

Zaharia rob în Babilon, Elisei lucrător al pământului. Domnul a ridicat ca

reprezentanți ai Săi profeți și prinți, dintre cei nobili și cei de condiție umilă,

și i-a învățat adevărurile pe care urma să le dea lumii.

Fiecărui om care devine părtaș al harului, Domnul îi încredințează o

lucrare pentru alții. Trebuie să stăm fiecare în locul nostru, cu sarcina ce ne

revine, zicând: „Iată-mă, trimite-mă.” (Isaia 6, 8.) Răspunderea stă asupra

tuturor — asupra slujitorului Cuvântului, infirmierei misionare, medicului

creștin, creștinului de rând, fie el comerciant sau fermier, jurist sau mecanic.

Este lucrarea noastră aceea de a le descoperi oamenilor Evanghelia mântuirii

lor. Orice întreprindem ar trebui să servească drept mijloc pentru atingerea

acestui scop.

Aceia care primesc lucrarea ce le-a fost încredințată nu vor fi numai o

binecuvântare pentru alții, ci vor fi ei înșiși binecuvântați. Conștiinciozitatea

datoriei pe care o duc cu bine la îndeplinire va avea o influență directă asupra

propriilor lor suflete. Cel disperat va uita de disperarea sa, cel slab va deveni

puternic, cel neștiutor va deveni cunoscător și toți vor găsi un ajutor nesecat

în Acela care i-a chemat.

Biserica lui Hristos este organizată în vederea slujirii. Deviza ei este

cuvântul „lucrare”. Membrii săi sunt ostași care trebuie pregătiți pentru luptă,

sub conducerea Căpeteniei mântuirii lor. Slujitorii creștini, medicii,

107

învățătorii au o lucrare mai mare decât au crezut mulți. Ei nu au numai

datoria de a sluji poporului, ci și de a-i învăța pe oameni cum să lucreze. Ei

nu trebuie doar să dea învățătură în ce privește principiile corecte, ci să-i

educe pe ascultătorii lor să împărtășească și altora aceste principii. Adevărul

care nu este trăit, care nu este comunicat, își pierde puterea dătătoare de

viață, virtuțile sale vindecătoare. Binecuvântarea sa poate fi reținută numai în

măsura în care este dată și altora.

Monotonia serviciului nostru divin trebuie să înceteze. Fiecare membru

al bisericii trebuie să fie angajat într-un sector de slujire pentru Maestru. Unii

nu pot face atât de mult ca alții, însă fiecare ar trebui să-și dea toată silința

pentru a respinge avalanșa de boli și nenorociri care se revarsă asupra lumii

noastre. Mulți ar dori să lucreze, dacă ar fi învățați cum să înceapă. Ei trebuie

să fie instruiți și încurajați.

Fiecare biserică ar trebui să fie o școală de pregătire a lucrătorilor

creștini. Membrii ei ar trebui să fie învățați cum să facă ședințe de lecturi

biblice, cum să conducă și să predea la școala de Sabat, cum să-i ajute cel

mai bine pe cei săraci și să îngrijească de cei bolnavi, cum să lucreze pentru

cei neconvertiți. Ar trebui să existe școli sanitare, școli de gastronomie și

cursuri în diverse domenii ale lucrării de ajutorare creștină. N-ar trebui doar

să se predea, ci să se lucreze efectiv sub supravegherea unor instructori

experimentați. Învățătorii să deschidă calea, lucrând în mijlocul poporului,

iar ceilalți, alăturându-li-se, vor învăța din exemplul dat de aceștia. Exemplul

este mai valoros decât multe precepte.

Toți să-și cultive puterile fizice și mintale la capacitatea lor maximă,

pentru a putea lucra pentru Dumnezeu acolo unde îi va chema providența Sa.

Același har care a venit de la Hristos la Pavel și Apolo, și i-a consacrat ca

somități pe tărâm spiritual, va fi oferit astăzi creștinilor misionari devotați.

Dumnezeu dorește ca fiii Săi să aibă discernământ și cunoștințe, pentru ca

slava Sa să poată fi descoperită în lumea noastră cu o claritate și o putere

108

imposibil de trecut cu vederea.

Lucrătorii educați, care sunt consacrați lui Dumnezeu, pot sluji în mult

mai multe feluri și pot efectua o lucrare mult mai extinsă decât aceia care

sunt needucați. Disciplina minții lor îi plasează pe un teren avantajos. Însă și

aceia care nu au nici talente mari, nici o educație prea înaltă pot lucra

acceptabil pentru alții. Dumnezeu îi va folosi pe acei bărbați care doresc să

fie folosiți. Nu persoanele cele mai strălucite și cele mai talentate sunt acelea

a căror lucrare produce rezultatele cele mai mari și mai trainice. Este nevoie

de bărbați și femei care au auzit o solie din cer. Cei mai eficienți lucrători

sunt aceia care dau curs invitației: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați

de la Mine.” (Matei 11, 29.)

Misionarii inimoși sunt cei de care este nevoie. Cel a cărui inimă o

atinge Dumnezeu este umplut de o dorință arzătoare, îndreptată către aceia

care n-au cunoscut niciodată iubirea Sa. Condiția lor îl umple cu un

simțământ al nenorocirii acestora pe care îl resimte personal. Luându-și

propria viață în mâini, el pornește ca sol trimis și inspirat de cer, pentru a

înfăptui o lucrare la care pot coopera și îngerii.

Dacă aceia cărora Dumnezeu le-a încredințat talente intelectuale mari

folosesc aceste daruri într-un scop egoist, ei vor fi lăsați, după o perioadă de

încercare, să urmeze propria lor cale. Dumnezeu îi va primi pe bărbații care

nu par să fie atât de bogat înzestrați, care nu prea au încredere în ei înșiși, și

îi va face tari pe cei slabi, pentru că ei au încredere că El va face ceea ce ei

înșiși nu pot săvârși. Dumnezeu va accepta serviciul făcut din toată inima și

va îndrepta El Însuși deficiențele.

Adesea, Domnul și-a ales colaboratorii dintre bărbații care au avut

ocazia să obțină numai o educație școlară limitată. Acești oameni și-au

folosit puterile cu cea mai mare sârguință, iar Domnul a răsplătit fidelitatea

109

lor în lucrarea Sa, zelul și setea lor de cunoaștere. El a fost martor când ei au

vărsat lacrimi și le-a auzit rugăciunile. Așa cum binecuvântările Sale au venit

asupra robilor de la curțile Babilonului, tot așa dă El înțelepciune și

cunoștințe lucrătorilor Săi de astăzi.

Prin harul lui Hristos, bărbații cărora le lipsea educația primită în

sistemul de învățământ, și care erau umili ca poziție socială, au avut uneori

un succes minunat în lucrarea de câștigare de suflete pentru El. Secretul

succesului a fost încrederea lor în Dumnezeu. Ei au învățat zilnic de la Acela

care este minunat la sfat și puternic ca nimeni altul.

Asemenea lucrători trebuie să fie încurajați. Domnul îi aduce în

legătură cu cei care se bucură de înzestrări superioare, pentru a umple

golurile lăsate de alții. Agerimea lor de a vedea ce e de făcut, disponibilitatea

lor de a-i ajuta pe cei în nevoie, cuvintele și faptele lor pline de bunătate

deschid uși care aduc mult folos, uși care altfel ar rămâne închise. Ei se

apropie de cei aflați în necaz, iar influența convingătoare a cuvintelor lor are

puterea de a atrage multe suflete tremurătoare către Dumnezeu. Lucrarea lor

arată ce-ar putea face mii de alți oameni numai dacă ar vrea.

O viață mai largă

Nimic nu va trezi un zel plin de jertfire de sine, nu va lărgi și întări

caracterul într-o așa măsură ca angajarea în lucrarea pentru alții. Mulți dintre

cei ce mărturisesc că sunt creștini, căutând legături în cadrul bisericii, se

gândesc numai la ei înșiși. Ei doresc să se bucure de tovărășie în sânul

bisericii și de grijă pastorală. Devin membri ai unor biserici mari și prospere

și se mulțumesc să facă puțin pentru alții. În acest fel, ei își răpesc cele mai

prețioase binecuvântări. Mulți ar avea un mare câștig dacă și-ar sacrifica

prieteniile lor plăcute, care îi conduc la comoditate. Ei trebuie să meargă

acolo unde este nevoie de descătușarea energiei lor în lucrarea creștină și

110

unde pot învăța să poarte răspunderi.

„Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel legea lui Hristos.”

(Galateni 6, 2.)

Copacii care sunt înghesuiți unii într-alții nu cresc sănătoși și puternici.

Grădinarul îi replantează, pentru ca aceștia să aibă spațiu pentru a se putea

dezvolta. O lucrare similară va fi folositoare pentru mulți membri din

bisericile mari. Ei au nevoie să fie aduși acolo unde vor fi chemați să depună

un efort creștin activ. Ei își pierd viața spirituală, devenind niște pigmei

ineficienți, din pricina lipsei de lucrare jertfitoare de sine pentru alții.

Replantați într-un anumit câmp misionar, ei ar crește puternici și viguroși.

Dar nimeni nu trebuie să aștepte până când este chemat în vreun câmp

aflat departe, înainte să înceapă să-i ajute pe alții. Uși pentru slujire se

deschid pretutindeni. Toți cei din jur au nevoie de ajutorul nostru. Văduva,

orfanul, cel bolnav și cel muribund, cel îndurerat și cel descurajat, cel

neștiutor și cel de la periferia societății, toți aceștia se găsesc pretutindeni.

Ar trebui să simțim că este datoria noastră specială aceea de a lucra

pentru cei ce trăiesc în vecinătatea noastră. Studiați modul în care puteți să-i

ajutați cel mai bine pe cei care nu manifestă nici un interes pentru lucrurile

religioase. Când vă vizitați prietenii și vecinii, arătați-vă interesul atât pentru

bunăstarea lor spirituală, cât și pentru cea vremelnică. Vorbiți-le despre

Hristos ca Mântuitor care iartă păcatul. Invitați-vă vecinii acasă și citiți

împreună cu ei din prețioasa Biblie și din cărți care îi explică adevărurile.

Invitați-i să vi se alăture în cântare și rugăciune. Însuși Hristos va fi prezent

la aceste mici adunări, după cum a făgăduit, iar inimile vor fi atinse de harul

Său.

Membrii bisericii ar trebui să se autoeduce să facă această lucrare.

111

Acest lucru este la fel de vital ca și salvarea sufletelor aflate în întuneric, în

țări străine. În timp ce unii simt povara pentru sufletele aflate departe, mulți

dintre cei care stau acasă ar trebui să simtă povara sufletelor prețioase care

trăiesc în jurul lor și să lucreze tot atât de sârguincios pentru mântuirea lor.

„Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.”

(Luca 19, 10.)

Mulți regretă că duc o viață îngustă. Dar ei înșiși ar putea să-și facă

viața mai plină și mai influentă, dacă ar dori aceasta. Aceia care îl iubesc pe

Isus cu inima, mintea și sufletul și pe aproapele lor ca pe ei înșiși au un câmp

larg în care să-și folosească talentul și influența.

Ocaziile mărunte

Nimeni să nu treacă pe lângă ocaziile mărunte pentru a căuta o lucrare

mai mare. Ai putea să înfăptuiești bine mica lucrare, dar să eșuezi teribil

încercând s-o faci pe cea mare și să te descurajezi. Făcând cu hotărâre ceea

ce găsești de făcut, vei dezvolta aptitudini pentru o lucrare mai mare.

Disprețuind ocaziile zilnice, neglijând lucrurile mărunte aflate la îndemână,

mulți ajung ofiliți și neroditori.

Să nu depindeți de ajutorul omenesc. Priviți dincolo de ființele umane,

către Acela hotărât de Dumnezeu să poarte durerile noastre, să ducă

suferințele noastre și să îngrijească de nevoile noastre. Dându-I crezare lui

Dumnezeu, începeți oriunde găsiți o lucrare de făcut și înaintați cu credință

nestrămutată. Credința în prezența lui Hristos este cea care dă tărie și

statornicie. Lucrați în mod dezinteresat, dându-vă toată osteneala, cu o

energie mereu crescândă.

„Isus a răspuns: „Tu zici: «Dacă poți!»... Toate lucrurile sunt cu putință

112

celui ce crede!” (Marcu 9, 23.)

În câmpurile unde condițiile sunt atât de neplăcute și descurajante,

încât mulți nu doresc să meargă acolo, s-au produs schimbări remarcabile

prin eforturile lucrătorilor jertfitori de sine. Ei au trudit cu răbdare și

perseverență, fără a se bizui pe puterea omenească, ci pe Dumnezeu, iar

harul Său i-a susținut. Binele care a fost astfel înfăptuit nu va fi cunoscut

niciodată în această lume, însă, în lumea măreață ce va urma, vor fi văzute

rezultate binecuvântate.

Misionari care se întrețin singuri

Misionarii care se întrețin singuri pot lucra cu succes în multe locuri.

Ca misionar independent a lucrat apostolul Pavel, pentru răspândirea

cunoașterii lui Hristos în întreaga lume. Deși predica zilnic Evanghelia în

marile orașe din Asia și Europa, el lucra la atelierul unui meșteșugar, pentru

întreținerea sa și a tovarășilor săi. Cuvintele de despărțire adresate

prezbiterilor din Efes, care arătau ce fel de muncă presta, conțin lecții

prețioase pentru fiecare lucrător al Evangheliei:

„Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea.”, a zis el.... „Știți că n-

am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am temut să vă

propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case.... N-am râvnit nici

la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri știți că mâinile acestea

au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. În toate

privințele v-am dat o pildă, și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați

pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a

zis: «Este mai ferice să dai decât să primești».” (Faptele Apostolilor 20, 18-

35.)

Astăzi, dacă ar fi pătrunși de același spirit al jertfirii de sine, mulți ar

113

putea face o lucrare bună într-un mod asemănător. În lucrarea evanghelistică,

să pornească împreună câte doi sau mai mulți. Să-i viziteze pe oameni,

rugându-se, cântând, dând învățătură, explicând Scripturile și slujind celor

bolnavi. Unii se pot întreține ca librari ambulanți1, alții, asemenea

apostolului, pot practica o anumită meserie sau pot depune eforturi în alte

tipuri de munci. În timp ce înaintează în acea lucrare, dându-și seama de

neputința lor, dar depinzând cu umilință de Dumnezeu, ei câștigă o

experiență binecuvântată. Domnul Isus merge înaintea lor, iar ei găsesc

favoare și ajutor printre cei bogați și printre cei săraci.

Cei care s-au pregătit pentru lucrare misionară medicală pentru alte țări

ar trebui să fie încurajați să meargă fără nici o întârziere acolo unde cred că

pot lucra și să înceapă să muncească printre cei din acel popor, învățându-le

limba în timp ce lucrează. Foarte curând, ei vor fi în stare să predice

adevărurile simple din Cuvântul lui Dumnezeu.

Este nevoie în întreaga lume de soli ai îndurării. Familii creștine sunt

chemate să meargă în comunități care se află în întuneric și eroare, să meargă

în câmpuri din străinătate, să afle care sunt nevoile semenilor lor și să lucreze

pentru cauza Maestrului. Dacă asemenea familii s-ar stabili în locurile

întunecate ale pământului, locuri în care oamenii sunt învăluiți în negură

spirituală, și ar lăsa ca lumina lui Hristos să strălucească prin ei, ce lucrare

nobilă s-ar înfăptui!

Această lucrare reclamă jertfire de sine. În timp ce mulți așteaptă ca

toate obstacolele să fie îndepărtate, lucrarea pe care ar putea-o face rămâne

nefăcută și mulțimi de oameni mor fără nădejde și fără Dumnezeu. Unii, de

dragul avantajelor comerciale sau pentru a dobândi date științifice, se vor

aventura în regiuni în care nu sunt așezări omenești și vor îndura cu bucurie

sacrificii și greutăți; dar, de dragul semenilor lor, cât de puțini sunt gata să

meargă împreună cu familiile lor în regiunile care au nevoie de Evanghelie!

114

Să ajungem la oameni, oriunde ar fi ei și oricare ar fi condiția și poziția

lor socială, și să-i ajutăm în orice mod posibil — aceasta este slujire

adevărată. Printr-un asemenea efort, puteți câștiga inimi și deschide o ușă

înaintea sufletelor care pier.

În tot timpul lucrării voastre, amintiți-vă că sunteți legați de Hristos, că

sunteți o parte din marele plan de răscumpărare. Iubirea lui Hristos trebuie să

curgă în viața voastră într-un șuvoi vindecător, dătător de viață. În timp ce

căutați să-i trageți pe alții în cercul iubirii Sale, faceți în așa fel încât

puritatea exprimării voastre, altruismul slujirii voastre, bucuria ce strălucește

pe înfățișarea voastră să dea mărturie despre puterea harului Său. Aduceți

înaintea lumii o reprezentare a Sa de o asemenea puritate și neprihănire, încât

oamenii să-L privească în toată frumusețea Sa.

Este aproape nefolositor să încercăm să-i reformăm pe alții, atacând

ceea ce noi am putea privi ca fiind obiceiuri greșite. Rezultatele unor

asemenea eforturi aduc adesea mai mult rău decât bine. În discuția Sa cu

femeia samariteancă, în loc să disprețuiască fântâna lui Iacov, Hristos a

prezentat ceva mai bun. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine

este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut să bei și El ți-ar fi dat apă

vie.” (Ioan 4, 10.) El a deviat discuția către comoara pe care o avea de oferit,

dându-i femeii ceva mai bun decât ceea ce avea ea, chiar apa vie, bucuria și

nădejdea Evangheliei.

Aceasta este o ilustrație a modului în care trebuie să lucrăm. Trebuie să

le oferim oamenilor ceva mai bun decât ceea ce au ei, însăși pacea lui

Hristos, care depășește orice înțelegere. Trebuie să le spunem despre Legea

sfântă a lui Dumnezeu, transcrierea caracterului Său și o expresie a ceea ce

El dorește să devenim. Arătați-le cum slava nepieritoare a cerului este infinit

superioară bucuriilor și plăcerilor fugare ale lumii. Spuneți-le despre

115

libertatea și odihna pe care le pot afla în Mântuitorul. „Dar oricui va bea din

apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete.” (Ioan 4, 14), a declarat El.

Înălțați-L pe Isus, strigând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică

păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Numai El poate satisface dorința fierbinte a

inimii și poate da pace sufletului.

Dintre toți oamenii din lume, reformatorii ar trebui să fie cei mai

dezinteresați, cei mai blânzi, cei mai politicoși. În viețile lor, ar trebui să se

vadă adevărata bunătate a faptelor dezinteresate. Lucrătorul care dă pe față

lipsă de amabilitate, care arată nerăbdare față de neștiința sau îndărătnicia

altora, care vorbește precipitat sau acționează fără să reflecteze mai întâi,

poate închide ușa inimilor, încât să nu mai poată ajunge niciodată la ele.

Așa cum roua și ploile liniștite cad asupra plantelor care se ofilesc, tot

așa de blânde să fie și cuvintele voastre, când căutați să-i scoateți pe oameni

din întunericul în care se află. Planul lui Dumnezeu este ca mai întâi să

atingă inima. Trebuie să rostim adevărul cu iubire, având încredere că El îi

va da putere pentru transformarea vieții. Duhul Sfânt va lipi de suflet

cuvântul care este rostit cu iubire.

Din fire, suntem egocentrici și prea siguri de noi înșine. Dar, când

învățăm lecțiile pe care Hristos dorește să ni le predea, devenim părtași ai

naturii Sale; din acel moment, trăim viața Sa. Exemplul minunat al lui

Hristos, blândețea de neegalat cu care a pătruns în sentimentele altora,

plângând cu cei care plângeau, bucurându-Se cu cei care se bucurau, trebuie

să aibă o influență profundă asupra caracterului tuturor celor care Îl urmează

cu sinceritate. Prin cuvinte și fapte pline de bunătate, ei vor încerca să

netezească drumul pentru picioarele obosite.

„Domnul Dumnezeu, mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez

116

printr-un cuvânt spus la vreme2 celui oboist.” (Isaia 50, 4.)

Toți cei din jurul nostru sunt suflete rănite. Le putem găsi aici, acolo,

pretutindeni. Să-i descoperim pe acești suferinzi și să le spunem un cuvânt la

vreme, pentru a le mângâia inimile. Să fim întotdeauna canale prin care vor

curge apele înviorătoare ale compasiunii.

În toate legăturile pe care le stabilim cu alții, trebuie să ne amintim că

în experiența altora există capitole ascunse de privirea muritorilor. Pe

paginile memoriei există istorii triste, care sunt păzite cu sfințenie de ochi

curioși. Acolo sunt înregistrate bătălii lungi, grele, cu împrejurările lor

apăsătoare, poate necazuri în viața de familie, care slăbesc zi de zi curajul,

încrederea și credința. Cei care duc bătălia vieții în condiții foarte

nefavorabile pot fi întăriți și încurajați prin mici atenții, care nu costă decât

efortul de a iubi. Pentru astfel de persoane, faptul de a-și simți mâna prinsă

întru ajutor de către un prieten adevărat valorează mai mult decât aur sau

argint. Cuvintele pline de bunătate sunt tot atât de binevenite ca și zâmbetul

îngerilor.

Există mulțimi de oameni care se luptă cu sărăcia, fiind siliți să

trudească din greu pentru o plată mică și incapabili să-și asigure mai mult

decât strictul necesar al vieții. Munca grea și lipsurile, fără vreo speranță că

i-ar aștepta și lucruri mai bune, fac ca povara să le fie foarte grea. Când

durerea și boala se alătură acestora, povara este aproape insuportabilă.

Epuizați de griji și apăsați, ei nu știu încotro să apuce pentru a fi ușurați.

Compătimiți-i, fiindu-le aproape în încercări, necazuri și dezamăgiri. Acest

lucru vă va deschide calea pentru a-i ajuta. Vorbiți-le despre făgăduințele lui

Dumnezeu, rugați-vă cu și pentru ei, inspirați-le nădejde.

Cuvintele de înviorare și încurajare rostite atunci când sufletul este

bolnav, iar pulsul curajului este scăzut — acestea sunt privite de Mântuitorul

117

ca fiind spuse către El Însuși. Când inimile sunt înviorate, îngerii cerești

privesc, aprobând încântați.

Veac după veac, Domnul a încercat mereu să trezească în sufletele

oamenilor sentimentul frăției lor divine. Fiți împreună lucrători cu El! În

timp ce neîncrederea și înstrăinarea cuprind întreaga lume, ucenicii lui

Hristos trebuie să dea pe față acel spirit care domnește în ceruri.

Vorbiți așa cum ar vorbi El, purtați-vă așa cum S-ar purta El.

Descoperiți neîncetat farmecul caracterului Său. Descoperiți acea bogăție a

iubirii care stă la baza tuturor învățăturilor Sale și a tuturor raporturilor Sale

cu oamenii. Cei mai umili lucrători, cooperând cu Hristos, pot atinge corzi

ale căror vibrații vor răsuna până la marginile pământului și se vor aduna

într-un cânt ce va străbate veacurile nesfârșite.

Inteligențele cerești așteaptă să coopereze cu uneltele omenești, pentru

a putea descoperi lumii ce pot deveni ființele umane și, prin unirea cu

divinul, ce poate fi înfăptuit pentru salvarea sufletelor care sunt gata să piară.

Nu există nici o limită a măsurii în care poate fi folositor cineva care, punând

eul deoparte, face loc lucrării Duhului Sfânt asupra inimii sale și duce o viață

pe deplin consacrată lui Dumnezeu. Toți cei care se consacră trup, suflet și

spirit în slujba Sa vor primi în mod constant noi înzestrări cu puteri fizice,

mintale și spirituale. Rezervele inepuizabile ale cerului le stau la dispoziție.

Hristos le dă suflarea propriului Său Duh, viața propriei Sale vieți. Duhul

Sfânt pune la lucru cele mai înalte puteri ale Sale în minte și inimă. Prin

harul dat nouă, putem dobândi biruințe care, din pricina părerilor noastre

eronate, preconcepute, a defectelor de caracter și a puținei noastre credințe,

au părut imposibile.

Cel care se oferă cu totul Domnului spre slujire, fără a reține nimic,

primește putere pentru atingerea unor rezultate nemăsurat de mari.

118

Dumnezeu va face lucruri mari pentru aceștia. El va lucra asupra minților

oamenilor, astfel încât chiar în această lume se va vedea în viețile lor o

împlinire a făgăduinței stării lor viitoare.

„Pustia și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli, și va

înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori, și va sări de bucurie, cu cântece

de veselie și strigăte de biruință, căci i se va da slava Libanului, strălucirea

Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreția Dumnezeului

nostru.”

„Întăriți mâinile slăbănogite, și întăriți genunchii care se clatină.

Spuneți celor slabi de inimă: «Fiți tari, și nu vă temeți: Iată Dumnezeul

vostru!»”...

„Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor;

atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie; căci

în pustie vor țâșni ape, și în pustietate pâraie; marea de nisip se va preface în

iaz și pământul uscat în izvoare de apă....”

„Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă:

nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinți; cei ce

vor merge pe ea, chiar și cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească.”

„Pe calea aceasta nu va fi nici un leu, și nici o fiară sălbatică nu va

apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.

Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce, și vor merge spre Sion cu cântece de

biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria, îi vor

apuca iar durerea și gemetele vor fugi.” (Isaia 35, 1-10.)

119

Capitolul 10

Ajutându-i pe cei ispitiți

„Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți unul pe celălalt.”

Hristos ne-a iubit nu pentru că noi L-am fi iubit mai înainte, ci, „pe

când eram noi păcătoși”, El a murit pentru noi. El nu ne tratează după cum

am merita. Deși după păcatele noastre merităm condamnarea, El nu ne

osândește. An după an, El ne-a suportat slăbiciunea și neștiința,

nerecunoștința și încăpățânarea. În ciuda rătăcirilor noastre, împietririi

inimii, neglijării Cuvântului Său Sfânt, mâna Sa este încă întinsă.

Harul este un atribut al lui Dumnezeu, exercitat față de ființele

omenești nedemne. Noi nu l-am căutat — acesta a fost trimis în căutarea

noastră. Dumnezeu are plăcere să-și reverse harul asupra noastră nu pentru

că suntem vrednici, ci pentru că suntem deznădăjduit de nevrednici. Singura

pretenție pe care o putem aduce pentru a primi îndurarea Sa este însăși marea

noastră nevoie de a o avea.

Prin Isus Hristos, Domnul Dumnezeu Își întinde mâna cât este ziua de

mare, invitându-i pe cei păcătoși și căzuți. El dorește să îi primească pe toți.

Toți sunt bineveniți. Este slava Sa să-l ierte și pe cel mai păcătos. El va lua

prada de la cel puternic, îl va elibera pe prizonier, va scoate tăciunele din foc.

Va coborî lanțul de aur al îndurării Sale în cele mai mari adâncimi ale

ticăloșiei umane și va ridica sufletul degradat, contaminat de păcat.

Fiecare ființă omenească este obiectul interesului iubitor al Celui care

și-a dat viața pentru a-i putea aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Sufletele

vinovate și lipsite de ajutor, gata să fie distruse de șireteniile și capcanele lui

120

Satana, sunt îngrijite așa cum un păstor îngrijește de oile turmei sale.

Exemplul Mântuitorului trebuie să fie modelul slujirii pe care o

acordăm celor ispitiți și greșiți. Noi trebuie să manifestăm față de alții același

interes, blândețe și îndelungă răbdare pe care a manifestat-o El față de noi.

„Cum v-am iubit Eu”, spune El, „așa să vă iubiți și voi unul pe altul.” (Ioan

13, 32.) Dacă Hristos locuiește în noi, vom da pe față iubirea Sa

dezinteresată față de toți cu care avem de-a face. Văzând bărbați și femei

care au nevoie de înțelegere și ajutor, să nu întrebăm: „Sunt ei vrednici?”, ci

„Cum le pot fi de folos?”

Fie că sunt bogați, fie că sunt săraci, liberi sau robi, mari sau mici, toți

sunt moștenirea lui Dumnezeu. Cel care și-a dat viața pentru a răscumpăra pe

om vede în fiecare ființă umană o valoare care depășește orice evaluare a

oamenilor mărginiți. Din taina și gloria crucii, noi trebuie să descoperim la

cât estimează Domnul Isus valoarea sufletului. Când facem aceasta, vom

simți că ființele omenești, oricât de degradate ar fi, au costat prea mult pentru

a fi tratate cu răceală sau dispreț. Ne vom da seama de importanța lucrării

pentru semenii noștri, astfel încât să poată fi înălțați până la tronul lui

Dumnezeu.

Banul pierdut, din parabola Mântuitorului, măcar că zăcea în murdărie

și gunoi, era totuși o piesă de argint. Posesoarea lui l-a căutat pentru că era

de valoare. Tot așa, orice suflet, oricât de degradat de păcat, trece în ochii lui

Dumnezeu ca prețios. Așa cum banul purta chipul și inscripția puterii

cârmuitoare, tot așa și omul purta la crearea sa chipul și inscripția lui

Dumnezeu. Deși stricată și ștearsă acum prin influența păcatului, urmele

acestei inscripții rămân asupra fiecărui suflet. Dumnezeu dorește să îndrepte

acel suflet și să-l remodeleze după propriul Său chip, în neprihănire și

sfințenie.

121

Cât de puțin ne potrivim cu Hristos în ceea ce ar trebui să fie cea mai

trainică legătură dintre noi și El — compasiunea pentru sufletele depărtate,

vinovate, suferinde, moarte în păcate și fărădelege! Lipsa de omenie este cel

mai mare păcat al nostru. Mulți cred că ei reprezintă dreptatea lui Dumnezeu,

în timp ce eșuează total în reprezentarea blândeții și marii Sale iubiri.

Adesea, aceia pe care ei îi întâmpină cu rigiditate și severitate se află sub

presiunea ispitei. Satana se luptă cu aceste suflete, iar cuvintele dure, lipsite

de simpatie, le descurajează și le fac să cadă pradă puterii ispititorului.

Cum să abordăm modurile diferite de gândire este o chestiune delicată.

Numai Acela care citește inima știe cum să-i aducă pe oameni la pocăință.

Numai înțelepciunea Sa ne poate asigura succesul în încercarea de a-i

sensibiliza pe cei pierduți. Poți privi de sus, cu gâtul țeapăn, simțind că „eu

sunt mai sfânt decât tine și nu contează cât de corect este raționamentul tău

sau cât de adevărate sunt cuvintele tale”; acestea nu vor atinge niciodată

inimile. Dragostea lui Hristos, manifestată în cuvânt și faptă, își va croi drum

către suflet, când repetarea preceptelor sau argumentelor nu va aduce nici un

rezultat.

Avem nevoie de mai multă simpatie ca aceea arătată de Hristos;

simpatie nu doar pentru cei care ne par fără greșeală, ci simpatie pentru

bietele suflete suferinde, care se află în stare de conflict, care cad adesea în

greșeală, care păcătuiesc și se pocăiesc, care sunt ispitite și descurajate.

Avem datoria să mergem la semenii noștri, asemenea milostivului nostru

Mare Preot, și să le înțelegem neputințele.

Pe cei fără căpătâi i-a chemat Hristos, pe vameș și pe păcătos, iar prin

bunătatea Sa plină de iubire, i-a silit să vină la El. Singurii oameni pe care nu

i-a băgat niciodată în seamă au fost aceia care se țineau deoparte, în iubirea

pe care o aveau pentru ei înșiși, și se uitau disprețuitori asupra celorlalți.

122

„Ieșiți la drumuri și la garduri și siliți-i să intre”, ne poruncește Hristos,

„ca să mi se umple casa.” În ascultare de acest cuvânt, trebuie să mergem la

păgânii care sunt în apropiere de noi și la aceia care sunt departe. „Vameșii și

desfrânatele” trebuie să audă invitația Mântuitorului. Prin bunătatea și

îndelunga răbdare a solilor Săi, invitația devine o putere coercitivă, spre

ridicarea celor scufundați în cele mai mari adâncimi ale păcatului.

Rațiunile de ordin creștin ne cer să lucrăm urmărind în mod constant

țelul nostru, cu un interes neabătut, cu o stăruință mereu mai mare, pentru

sufletele pe care Satana caută să le distrugă. Nimic nu trebuie să ne înghețe

energia pe care o punem cu seriozitate și pasiune în lucrarea de salvare a

celor pierduți.

„De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada;

de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. De veți voi și veți asculta, veți

mânca cele mai bune roade ale țării.” (Isaia 1, 18.19.)

Observați cum se descoperă, peste tot în Cuvântul lui Dumnezeu, acest

spirit de urgență, de implorare a oamenilor să vină la Hristos. Trebuie să

folosim orice ocazie, în particular și în public, prezentând orice argument,

descoperind orice motiv de o greutate infinită, pentru a-i atrage pe oameni la

Mântuitorul. Cu toată puterea noastră, trebuie să-i facem să se uite la Isus și

să accepte viața Lui de sacrificiu și tăgăduire de sine. Trebuie să arătăm că

așteptăm de la ei să aducă bucurie inimii lui Hristos prin folosirea tuturor

darurilor Sale, pentru onoarea Numelui Său.

Mântuiți prin speranță

„Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți.” (Romani 8, 24.) Cei căzuți

trebuie aduși acolo unde pot simți că nu este prea târziu să devină bărbați

integri. Hristos l-a onorat pe om prin încrederea Sa, aducându-l astfel în

123

postura de a-L cinsti la rândul său. El i-a tratat cu respect chiar și pe aceia

care căzuseră pe treptele cele mai de jos. Pentru Hristos, a fi în contact

neîncetat cu vrăjmășia, stricăciunea și necurăția însemna o durere continuă;

însă El n-a rostit niciodată vreo expresie prin care să arate că sensibilitatea

Sa suferise un șoc sau că gustul Său rafinat fusese ofensat. Oricare ar fi fost

obiceiurile rele, prejudecățile adânci sau pasiunile care stăpâneau ființele

umane, El i-a întâmpinat pe toți cu o blândețe plină de milă. Când vom fi

părtași ai Duhului Său, îi vom privi pe toți oamenii ca pe frați, având aceleași

ispite și încercări, căzând adesea și luptându-se să se ridice din nou,

războindu-se cu descurajările și dificultățile, însetând după compasiune și

ajutor.

Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui

Dumnezeu. Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu

faceți nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un

prilej de păcătuire. (Romani 14, 12.13.)

Atunci îi vom întâmpina într-un asemenea mod, încât să nu-i

descurajăm sau să-i scârbim, ci să trezim speranța în inimile lor. Când ei sunt

astfel încurajați, vor putea spune cu încredere: „Nu te bucura de mine,

vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în

întuneric, totuși Domnul este Lumina mea!” „El îmi va apăra pricina și-mi va

face dreptate; El mă va scoate la lumină, și voi privi dreptatea Lui.” (Mica 7,

8.9.)

„Dumnezeu privește pe toți locuitorii pământului. El le întocmește

inima la toți.” (Psalmii 33, 14.15.)

Domnul Hristos ne îndeamnă, când ne ocupăm de cei ispitiți și greșiți,

să luăm seama „să nu fii ispitit și tu.” (Galateni 6, 1.) Pătrunși de sentimentul

propriilor noastre slăbiciuni, vom avea compasiune pentru slăbiciunile altora.

124

„Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” (1

Corinteni 4, 7.) „Unul singur este Învățătorul vostru ... și voi toți sunteți

frați.” (Matei 23, 8.) „Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce

disprețuiești tu pe fratele tău?” (Romani 14, 10.) „Să nu ne mai judecăm dar

unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic care să fie pentru fratele

vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (Romani 14, 13.)

Întotdeauna este umilitor să ți se arate greșelile. Nimeni nu trebuie să

amărască experiența cuiva și mai mult prin admonestări inutile. Nimeni nu a

fost recâștigat vreodată prin certare; dar mulți au fost respinși în felul acesta

și au fost conduși să-și oțelească inimile împotriva unei convingeri proprii.

Un duh blând, o purtare gingașă, care să te câștige, îi pot salva pe cei greșiți

și pot acoperi o mulțime de păcate.

Apostolul Pavel a găsit necesar să condamne răul, dar cu câtă grijă a

căutat să arate că era un prieten al celor greșiți! Cu câtă neliniște le-a explicat

motivul purtării sale! I-a făcut să înțeleagă faptul că, provocându-le lor

durere, și-ar fi provocat durere lui însuși. El și-a arătat încrederea și simpatia

față de aceia care se luptau să iasă biruitori.

„V-am scris cu multă mâhnire și strângere de inimă”, a spus el, „cu

ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea

nespus de mare pe care o am față de voi.” (2 Corinteni 2, 4.) „Măcar că v-am

întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău, ... acum mă bucur, nu pentru că ați

fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință.... Căci uite,

tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a

trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință

aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sunteți curați în

privința aceasta.... De aceea am fost mângâiați.” (2 Corinteni 7, 8-13.)

125

„Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privințele.” (2 Corinteni 7,

16.) „Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o

păstrez față de voi. În toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu

bucurie, pentru partea pe care o luați la Evanghelie, din cea dintâi zi până

acum. Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o

va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos. Este drept să gândesc astfel despre

voi toți, fiindcă vă port în inima mea.” (Filipeni 1, 3-5; 1, 6.7.) „De aceea,

prea iubiții și mult doriții mei frați, bucuria și cununa mea, rămâneți astfel

tari în Domnul, prea iubiților!” (Filipeni 4, 1.) „Acum, da, trăim, fiindcă voi

stați tari în Domnul.” (1 Tesaloniceni 3, 8.)

Pavel le-a scris acestor frați, exprimându-se: „sfinți în Hristos Isus”;

dar el nu le scria celor care aveau un caracter desăvârșit. El le-a scris unor

bărbați și femei care luptau împotriva ispitei și care se aflau în primejdia de a

cădea. El le-a îndreptat atenția către Dumnezeul păcii, care a adus înapoi

dintre cei morți pe Domnul nostru Isus, Marele Păstor al oilor. El i-a asigurat

că, „prin sângele legământului veșnic”, El vă va face „desăvârșiți în orice

lucru bun, ca să faceți voia Lui, și să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus

Hristos.” (Evrei 13, 20.21.)

Când cineva care este vinovat își dă seama de greșeala sa, fiți atenți să

nu-i distrugeți respectul față de sine însuși. Nu-l descurajați prin indiferență

sau neîncredere. Nu spune: „Înainte să-i acord încrederea mea, am să aștept

să văd dacă o să reziste.” Adesea, tocmai această neîncredere îl face pe cel

ispitit să se poticnească.

Ar trebui să ne străduim să înțelegem slăbiciunea altora. Nu prea știm

care sunt încercările inimii celor care au fost legați în lanțurile întunericului

și cărora le lipsește hotărârea și puterea morală. Cea mai vrednică de milă

este starea în care se află cel care suferă sub povara remușcărilor; acesta este

ca unul paralizat, care se clatină și cade în țărână. El nu poate vedea nimic

clar. Mintea îi este întunecată, nu știe ce pași să facă. Multe suflete nefericite

126

sunt rău înțelese, disprețuite, nenorocite și agonizante — oi pierdute,

rătăcitoare. Ele nu-L pot găsi pe Dumnezeu, și cu toate acestea au o mare

dorință de a avea pace și iertare.

O, să nu spuneți nici un cuvânt care să provoace o durere mai adâncă!

Sufletului obosit de o viață de păcat, dar care nu știe unde poate afla ușurare,

prezentați-i-L pe Mântuitorul cel plin de compasiune. Luați-l de mână,

ridicați-l, spuneți-i cuvinte de încurajare și de speranță. Ajutați-l să prindă

mâna Mântuitorului.

Ne descurajăm prea repede pentru sufletele care nu răspund de îndată la

eforturile noastre. N-ar trebui să încetăm niciodată să lucrăm pentru un suflet

câtă vreme există o licărire de nădejde. Pentru Răscumpărătorul nostru, care

S-a jertfit pe Sine, aceste suflete sunt prea prețioase ca să fie lăsate cu

ușurință în puterea ispititorului.

Trebuie să ne punem în locul celor ispitiți. Luați în calcul puterea

eredității, influența prieteniilor și mediului rău în care au trăit, puterea

obiceiurilor greșite. Să ne mai minunăm că, sub imperiul acestor influențe,

mulți se strică? Să ne mai întrebăm de ce răspund atât de încet la eforturile

depuse pentru ridicarea lor?

Adesea, când sunt câștigați pentru Evanghelie, aceia care păreau

neciopliți și nepromițători se vor afla printre cei mai loiali susținători și

apărători. Ei nu sunt corupți cu totul. Dincolo de aparențele exterioare

nepromițătoare, există porniri bune la care s-ar putea ajunge. Fără o mână de

ajutor, mulți nu s-ar redresa niciodată, însă ei pot fi ridicați printr-un efort

răbdător, stăruitor. Asemenea persoane au nevoie de cuvinte pline de

blândețe, de atenție acordată cu bunătate și de un ajutor real. Ei au nevoie de

acel sfat care nu va stinge slaba licărire de curaj în suflet. Lucrătorii care vin

în contact cu ei să țină seama de aceasta.

127

Vor fi găsiți unii oameni ale căror minți au fost degradate o perioadă de

timp atât de mare, încât ei nu vor mai deveni niciodată în această viață ceea

ce ar fi putut fi în împrejurări mai favorabile. Dar razele strălucitoare ale

Soarelui neprihănirii pot lumina în suflet. Este privilegiul lor acela de a avea

o viață care se măsoară cu viața lui Dumnezeu. Sădiți în mințile lor gânduri

înălțătoare, care înnobilează spiritul. Faceți ca viața voastră să le arate clar

care este diferența între viciu și puritate, întuneric și lumină. Faceți ca în

exemplul vostru să citească ce înseamnă să fii creștin. Hristos îi poate ridica

și pe cei mai păcătoși și poate pune, acolo unde vor fi recunoscuți ca fiind

copii ai lui Dumnezeu, moștenitori împreună cu Hristos ai unei moșteniri

nemuritoare.

Prin miracolul harului divin, mulți pot fi pregătiți să ducă vieți

folositoare. Disprețuiți și părăsiți, ei au ajuns teribil de descurajați; ei pot

părea neclintiți și puternici. Dar sub lucrarea Duhului Sfânt, stupiditatea care

face ca înălțarea lor să pară atât de lipsită de nădejde va dispărea. Mintea

leneșă, încețoșată, se va trezi. Robul păcatului va fi eliberat. Viciul va

dispărea, iar neștiința va fi depășită. Prin credința care lucrează prin iubire,

inima va fi curățită și mintea luminată.

128

Capitolul 11

Lucrând pentru cei necumpătați

„Izbăvește-i pe cei care sunt duși la moarte și ai grijă ca cei care sunt

gata să fie uciși să scape”.

Orice reformă reală își are locul în lucrarea Evangheliei și este

îndreptată către înălțarea sufletului la o viață nouă, nobilă. În special reforma

în cumpătare cere sprijinul lucrătorilor creștini. Ei ar trebui să atragă atenția

asupra acestei lucrări și să facă din ea o activitate viabilă. Ei ar trebui să

prezinte pretutindeni oamenilor principiile adevăratei cumpătări și să cheme

semnatari ai angajamentului de cumpătare. Ar trebui să se facă un efort

serios pentru aceia care se află în robia obiceiurilor rele.

Pretutindeni, există de făcut o lucrare pentru aceia care au căzut din

pricina necumpătării. În mijlocul bisericilor, a instituțiilor religioase și a

căminelor celor care mărturisesc că sunt creștini, mulți tineri aleg calea către

distrugere. Prin obiceiuri necumpătate, ei aduc asupra lor boala, iar prin

lăcomia de a obține bani pentru îngăduințe păcătoase, ei ajung la practici

necinstite. Sănătatea și caracterul sunt ruinate. Străine de Dumnezeu,

lepădate de societate, aceste biete suflete simt că sunt fără nădejde atât

pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Inimile părinților sunt frânte.

Oamenii vorbesc despre acești greșiți ca fiind lipsiți de speranță. Însă

Dumnezeu nu-i privește în același fel. El înțelege toate împrejurările care au

făcut din ei ceea ce sunt și privește asupra lor cu milă. Aceasta este o clasă

de persoane care au nevoie de ajutor. Să nu le dai niciodată ocazia să spună:

„Nici unui om nu-i pasă de sufletul meu”.

Printre victimele necumpătării, se numără oameni de orice condiție și

129

profesie. Oameni având o poziție înaltă, cu talente remarcabile și mari

realizări, au cedat îngăduinței poftei până când au devenit incapabili să mai

reziste ispitei. Unii dintre ei, care au avut odată avere, au rămas fără un

cămin, fără prieteni, în suferință, mizerie, boală și degradare. Ei și-au pierdut

stăpânirea de sine. Dacă nu li se întinde o mână de ajutor, ei se vor scufunda

din ce în ce mai mult. În cazul acestora, cedarea în fața plăcerilor nu este

numai un păcat moral, ci și o boală fizică.

Adesea, când îi ajutăm pe cei necumpătați, trebuie, așa cum a făcut de

atâtea ori Hristos, să acordăm mai întâi atenție stării lor fizice. Ei au nevoie

de hrană și băutură absolut nestimulative, de îmbrăcăminte curată, de

posibilitatea de a-și păstra curățenia fizică. Ei au nevoie să fie înconjurați de

o atmosferă a unei influențe creștine înălțătoare și de ajutor. În fiecare oraș ar

trebui să existe un loc în care cei ce sunt robi ai obiceiului rău să poată primi

ajutor, pentru a rupe lanțurile care îi țin legați. Băutura tare este privită de

unii ca fiind singura alinare în necaz; dar lucrurile nu ar sta astfel dacă, în loc

să joace rolul preotului și al levitului, creștinii ar urma exemplul bunului

samaritean.

Când avem de-a face cu victimele necumpătării, trebuie să ne amintim

că nu lucrăm cu oameni sănătoși, ci cu unii care, pe moment, se află sub

puterea unui demon. Fiți îngăduitori și răbdători. Nu vă gândiți la înfățișarea

urâtă, respingătoare, ci la viața prețioasă pentru răscumpărarea căreia a murit

Hristos. Când bețivul ajunge să-și dea seama de degradarea la care a ajuns, fă

tot ce-ți stă în putere să-i arăți că-i ești prieten. Nu rosti nici un cuvânt de

admonestare. Nici un gest și nici o privire să nu exprime reproșul sau

dezaprobarea. Este foarte probabil ca bietul suflet să se blesteme singur.

Ajută-l să se ridice. Spune-i cuvinte care îi vor încuraja credința. Caută să

întărești fiecare trăsătură bună a caracterului său. Învață-l cum să se înalțe.

Arată-i că poate trăi în așa fel, încât să câștige respectul semenilor săi. Ajutăl

să vadă valoarea talentelor pe care i le-a dat Dumnezeu, dar pe care el a

neglijat să le cultive.

130

Deși voința i-a fost slăbită și stricată, există nădejde pentru el în

Hristos. El va trezi în inimă porniri mai înalte și dorințe mai sfinte.

Încurajează-l să se prindă de nădejdea pusă înaintea lui în Evanghelie.

Deschide Biblia înaintea celui ispitit care se luptă și citește-i iarăși și iarăși

făgăduințele lui Dumnezeu. Aceste făgăduințe vor fi pentru el asemenea

frunzelor din pomul vieții. Continuă-ți eforturile cu răbdare, până când se va

prinde cu o mână tremurătoare și cu bucurie recunoscătoare de nădejdea

răscumpărării prin Hristos.

Trebuie să te ții cu putere de cei pe care încerci să-i ajuți, căci altfel nu

vei avea niciodată biruință. Ei vor fi ispitiți tot timpul să facă rău. Din nou și

din nou, ei vor fi aproape învinși de dorința puternică de a bea ceva tare; din

nou și din nou, ei pot cădea; dar să nu-ți încetezi lucrarea din pricina aceasta.

Ei s-au hotărât să facă un efort pentru a trăi pentru Hristos; dar puterea

voinței lor este slăbită și trebuie să fie păziți cu multă grijă de aceia care

veghează asupra sufletelor, ca unii care trebuie să dea socoteală. Ei și-au

pierdut bărbăția și trebuie să și-o recâștige. Mulți trebuie să se lupte cu

înclinații ereditare puternice către rău. Pofte anormale, impulsuri senzuale,

iată ce moștenire au avut la naștere. Trebuie păziți cu grijă împotriva

acestora. Binele și răul se luptă pentru stăpânire și înăuntru, și afară. Cei care

n-au trecut prin asemenea experiențe niciodată nu pot cunoaște ce putere

aproape covârșitoare are pofta sau cu ce violență se desfășoară conflictul

dintre obiceiurile îngăduinței de sine și hotărârea de a fi cumpătat în toate

lucrurile. Bătălia trebuie dată din nou și din nou.

Mulți care sunt atrași de Hristos nu vor avea curajul moral de a

continua războiul împotriva apetitului și patimii. Dar lucrătorul nu trebuie să

se descurajeze din această pricină. Numai cei salvați din cele mai mari

adâncimi apostaziază?

131

Amintește-ți că nu lucrezi singur. Îngeri slujitori se unesc în serviciul

acesta cu fiecare fiică sau fiu credincios al lui Dumnezeu. Și Hristos este Cel

care aduce refacerea. Însuși marele Medic stă alături de lucrătorii Săi

credincioși, spunând sufletului care se pocăiește: „Copile, păcatele îți sunt

iertate.” (Marcu 2, 5.)

Mulți sunt acei paria care se vor prinde de nădejdea pusă înaintea lor în

Evanghelie și vor intra în Împărăția cerurilor, câtă vreme alții, care au fost

binecuvântați cu mari ocazii și mare lumină — pe care nu le-au folosit — vor

fi lăsați în întunericul de afară.

Victimele obiceiurilor rele trebuie să fie conștientizate să depună un

efort pentru ei înșiși. Alții se pot strădui cu cea mai adâncă seriozitate să-i

ridice, harul lui Dumnezeu poate fi oferit fără plată, Domnul Hristos poate

stărui fierbinte și îngerii Săi pot sluji; dar totul va fi în van dacă nu se ridică

ei înșiși să ducă bătălia pentru sufletul lor.

Ultimele cuvinte ale lui David către Solomon, pe atunci un tânăr care

avea să primească în curând coroana lui Israel, au fost: „Întărește-te și fii

om.” (1 Împărați 2,2.) Fiecărui copil al umanității, candidat la coroana

nemuririi, i se spun aceste cuvinte ale inspirației: „Întărește-te și fii om.”

Cei care cedează înaintea plăcerilor trebuie să fie călăuziți pentru a

vedea și simți că este nevoie de o mare reformă pe tărâm moral, dacă vor să

fie oameni. Dumnezeu îi cheamă să se ridice și, în tăria lui Hristos, să-și

recâștige bărbăția care le-a fost dată de Dumnezeu, dar care a fost sacrificată

prin îngăduințe păcătoase.

Simțind puterea îngrozitoare a ispitei, pornirea dorinței care duce la

îngăduință, mulți oameni strigă cu disperare: „Nu pot să mă împotrivesc

132

răului”. Spune-le că pot, că trebuie să i se împotrivească. Este posibil să fi

fost biruit din nou și din nou, dar nu este neapărată nevoie să fie mereu așa.

Ei sunt slabi în ce privește puterea morală, sub stăpânirea obiceiurilor

dobândite printr-o viață de păcat. Făgăduințele și hotărârile pe care le iau

sunt ca niște funii de nisip. Amintirea promisiunilor și angajamentelor

încălcate le slăbește încrederea în propria lor sinceritate și îi face să simtă că

Dumnezeu nu-i poate primi și nici nu se poate folosi de eforturile lor. Dar nu

trebuie să se lase cuprinși de disperare.

Cei care-și pun încrederea în Hristos nu vor fi robiți nici unui obicei

sau tendință, ereditară sau cultivată. În loc să fie prizonierii naturii inferioare,

ei trebuie să fie stăpâni peste orice poftă și pasiune. Dumnezeu nu ne-a lăsat

să ne luptăm împotriva răului prin propria noastră tărie limitată. Oricare ar fi

tendințele noastre către rău, moștenite sau cultivate, le putem birui prin

puterea pe care El este gata să ne-o ofere.

Puterea voinței

Cel ispitit trebuie să înțeleagă adevărata forță a voinței. Aceasta este

puterea stăpânitoare din firea omului — puterea de decizie, puterea alegerii

libere. Totul depinde de acțiunea corectă a voinței. Dorințele de bine și

puritate sunt bune în sine; dar, dacă ne oprim aici, ele nu vor sluji la nimic.

Mulți se vor îndrepta către ruină, în timp ce speră și doresc să-și învingă

înclinațiile rele. Ei nu-și predau voința lui Dumnezeu. Ei nu fac alegerea de

a-I sluji.

Dumnezeu ne-a dat puterea de a alege liber; ne-o putem exercita, căci

este a noastră. Noi nu ne putem schimba inimile, nu ne putem controla

gândurile, pornirile, afecțiunile. Nu ne putem face pe noi înșine curați,

potriviți pentru serviciul lui Dumnezeu. Dar putem alege să-I slujim lui

Dumnezeu, Îi putem da voința noastră; atunci va lucra în noi voința și

133

înfăptuirea după bunul Său plac. Astfel, întreaga noastră fire va fi adusă sub

controlul lui Hristos.

Prin corecta exercitare a voinței, poate fi făcută o schimbare totală în

viață. Predându-ne voința în mâinile lui Hristos, ne aliem cu puterea divină.

Primim tărie de sus pentru a ne păstra statornici. O viață curată și nobilă, o

viață de biruință asupra apetitului și lascivității este posibilă pentru oricine își

va uni voința slabă și șovăitoare a omului, cu voința atotputernică și

neclintită a lui Dumnezeu.

Aceia care se luptă împotriva puterii apetitului ar trebui să fie instruiți

în ce privește principiile unei viețuiri sănătoase. Ar trebui să li se arate că

încălcarea legilor sănătății, prin crearea unor stări morbide și a unor pofte

anormale, pune temelia obiceiului de a consuma alcool. Numai trăind în

ascultare de principiile sănătății pot ei spera să fie eliberați de dorința de a

lua stimulenți nenaturali. Atâta timp cât depind de tăria divină pentru a rupe

legăturile poftei, ei trebuie să coopereze cu Dumnezeu prin ascultare de

legile Sale, atât de cele morale, cât și de cele fizice.

Aceia care doresc o reformă ar trebui să primească de lucru. Cei care

sunt în stare să muncească nu ar trebui să fie învățați să aștepte gratuit hrană,

îmbrăcăminte și adăpost. Pentru binele lor, dar și pentru al altora, trebuie

găsit un mod prin care să poată plăti cumva pentru ceea ce primesc.

Încurajați orice efort de a se întreține singuri. Acest lucru va întări respectul

de sine și o independență cu o motivație nobilă. Iar ocuparea minții și

trupului într-o muncă utilă este esențială ca pavăză împotriva ispitei.

Dezamăgiri, primejdii

Cei care lucrează pentru cei căzuți vor fi dezamăgiți de mulți care

promit să facă o reformă. Mulți nu vor face decât o schimbare superficială în

134

obiceiurile și practicile lor. Ei acționează din impuls și, pentru o vreme,

poate părea că s-au îndreptat; însă nu există o schimbare reală a inimii. Ei

nutresc aceeași dragoste de sine, au aceeași „foame” după plăceri nesăbuite,

aceeași dorință de a ceda în fața comodităților. Ei nu știu ce înseamnă zidirea

caracterului și nu poți avea încredere în ei ca oameni cu principii solide. Ei

și-au degradat puterile mintale și spirituale pentru satisfacerea poftei și

pasiunii, și aceasta îi face să fie slabi. Sunt nestatornici, capricioși. Pornirile

lor sunt îndreptate către senzualitate. Aceste persoane sunt adesea o sursă de

pericol pentru alții. Fiind considerați bărbați și femei care s-au pocăit, li se

încredințează răspunderi și sunt puși acolo unde influența lor îi corupe pe cei

nevinovați.

Chiar și aceia care caută în mod sincer să se schimbe n-au trecut de

pericolul de a cădea. Ei trebuie să fie tratați cu multă înțelepciune și, de

asemenea, cu bunătate. Dispoziția de a-i flata și înălța pe cei care au fost

salvați din cele mai mari adâncimi se dovedește uneori a fi chiar ruina lor.

Obiceiul de a invita bărbați și femei să-și spună în public experiența vieții lor

de păcat este foarte periculos atât pentru vorbitor, cât și pentru auditori. A te

ocupa cu scene de păcat este un lucru care strică mintea și sufletul. Iar

importanța dată celor salvați este dăunătoare pentru ei. Mulți ajung să creadă

că viața lor păcătoasă le-a conferit o anumită distincție. Sunt încurajate

dragostea de a deveni notoriu și spiritul de încredere de sine infatuată, care se

dovedesc fatale pentru suflet. Numai în neîncredere față de sine și în

dependență de îndurarea lui Hristos pot ei rămâne neclintiți.

Toți aceia care dovedesc o adevărată convertire ar trebui să fie

încurajați să lucreze pentru alții. Nimeni să nu întoarcă înapoi un suflet care

părăsește serviciul lui Satana pentru a intra în serviciul lui Hristos. Când

cineva dovedește că Duhul lui Dumnezeu lucrează în el, dați-i toate

încurajările pentru a intra în serviciul Domnului. „Să arătați înțelegere față de

cei care se îndoiesc.” (Judecători 22.) Aceia care au înțelepciunea care vine

de la Dumnezeu vor vedea suflete care au nevoie de ajutor, pe aceia care s-au

135

pocăit în mod sincer, dar care, fără încurajare, nici nu ar îndrăzni să

nădăjduiască. Domnul va pune în inimile slujitorilor Săi dorința de a-i pofti

pe acești pocăiți sfioși la tovărășia lor plină de iubire. Oricare au fost

păcatele lor persistente, oricât de jos au căzut, când vin la Hristos cu sufletul

sfâșiat, El îi primește. Atunci dați-le să facă ceva pentru El! Dacă doresc să

lucreze pentru ridicarea altora din groapa distrugerii din care ei înșiși au fost

salvați, dați-le această ocazie. Aduceți-i în compania creștinilor cu

experiență, pentru a putea câștiga tărie spirituală. Umpleți-le inimile și

mâinile cu lucrarea pentru Maestru.

Când lumina strălucește în suflet, unii care păreau dedați păcatului cu

totul vor deveni lucrători încununați de succes pentru exact același tip de

păcătoși cum au fost ei înșiși odinioară. Prin credința în Hristos, unii se vor

ridica până la locuri înalte de slujire și li se vor încredința răspunderi în

lucrarea de salvare a sufletelor. Ei văd unde stă propria lor slăbiciune, își dau

seama de stricăciunea firii lor. Ei cunosc tăria păcatului, puterea obiceiului

rău. Își dau seama de incapacitatea lor de a birui fără ajutorul lui Hristos, iar

strigătul lor neîncetat este: „Mă prind cu sufletul meu neputincios de Tine.”

Aceștia îi pot ajuta pe alții. Cel care a fost ispitit și încercat, a cărui

speranță dispăruse aproape complet, dar care a fost salvat auzind o solie de

iubire, poate pricepe știința salvării de suflete. El, a cărui inimă este umplută

cu dragoste pentru Hristos, pentru că el însuși a fost căutat de Mântuitorul și

adus înapoi la turmă, el știe cum să-i caute pe cei pierduți. El îi poate

îndruma pe păcătoși către Mielul lui Dumnezeu. El s-a predat fără rezerve lui

Dumnezeu și a fost acceptat în Fiul iubit. Mâna care a fost întinsă în

slăbiciune după ajutor a fost prinsă. Prin lucrarea unor astfel de suflete, mulți

fii rătăcitori vor fi aduși la Tatăl.

Pentru fiecare suflet care se luptă să se ridice dintr-o viață de păcat la o

viață de curățenie, marele element de putere stă în singurul „Nume sub cer

dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 12.)

136

„Dacă însetează cineva” după o nădejde dătătoare de odihnă, după o izbăvire

de înclinații păcătoase, Hristos spune „să vină la Mine și să bea.” (Ioan 7,

37.) Singurul remediu împotriva viciului sunt harul și puterea lui Hristos.

Hotărârile bune luate în propria tărie nu sunt de nici un folos. Nici toate

jurămintele din lume nu vor stinge puterea obiceiului rău. Oamenii nu vor

exercita cumpătarea în toate lucrurile, până când inimile lor nu sunt înnoite

prin har divin. Nu ne putem opri să păcătuim nici o clipă. În fiecare moment,

suntem dependenți de Dumnezeu.

Adevărata schimbare începe prin curățirea sufletului. Lucrarea noastră

pentru cei căzuți va avea un succes real numai când harul lui Hristos

remodelează caracterul, iar sufletul este adus într-o legătură vie cu

Dumnezeu.

Hristos a trăit o viață de ascultare desăvârșită față de Legea lui

Dumnezeu și, prin aceasta, a stabilit un exemplu pentru fiecare ființă

omenească. Trebuie să trăim viața pe care a trăit-o El în această lume, prin

puterea Sa și sub învățătura Sa.

În lucrarea noastră pentru cei căzuți, cerințele Legii lui Dumnezeu și

nevoia de a-I fi loiali trebuie să fie imprimate asupra minții și inimii. Să nu

uitați niciodată să arătați că există o diferență clară între unul care Îi slujește

lui Dumnezeu și altul care nu Îi slujește. Dumnezeu este iubire, însă El nu

poate scuza nesocotirea voită a poruncilor Sale. Prevederile legale ale

guvernării Sale sunt de așa natură, încât oamenii nu se pot sustrage

consecințelor lipsei de loialitate. El nu-i poate onora decât pe aceia care-L

onorează. Comportamentul pe care-l are omul în această lume îi hotărăște

soarta veșnică. El va secera ceea ce a semănat. Cauza va fi urmată de un

efect.

137

Nimic mai prejos de supunere totală nu poate împlini standardul

cerinței lui Dumnezeu. El nu a lăsat cerințele Sale nedeslușite. Nu a prescris

nimic care să nu fie necesar pentru aducerea omului în armonie cu El. Avem

datoria de a îndrepta atenția celor păcătoși către idealul stabilit de El pentru

caracter și de a-i conduce la Hristos, acest ideal putând fi atins numai prin

harul Său.

Mântuitorul a luat asupra Lui neputințele firii omenești și a dus o viață

fără păcat, pentru ca oamenii să aibă siguranța biruinței, în ciuda slăbiciunii

naturii umane. Hristos a venit să ne facă „părtași la natura divină”, iar viața

Sa declară că umanul, combinat cu divinul, nu comite păcat.

Mântuitorul a biruit pentru a-i arăta omului cum poate birui la rândul

său. Hristos a întâmpinat toate ispitele lui Satana cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Încrezându-Se în făgăduințele lui Dumnezeu, El a primit putere să asculte de

poruncile Lui, iar ispititorul n-a putut câștiga nici un avantaj. La fiecare

ispită, răspunsul Său era: „Stă scris”. Tot așa, Dumnezeu ne-a dat și nouă

Cuvântul Său, prin care să ne împotrivim răului. Ne-au fost date făgăduințe

enorm de mari și prețioase, pentru ca, prin acestea, „să vă faceți părtași firii

dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă.”

(2 Petru 1, 4.)

Îndemnați-l pe cel ispitit să nu se uite la împrejurări, la slăbiciunea

persoanei sau la puterea ispitei, ci la puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Toată tăria Sa ne aparține. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, spune

psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” „După cuvântul buzelor Tale,

mă feresc de calea celor asupritori.” (Psalmii 119, 11; 17, 4.)

Insuflați-le oamenilor curaj, vorbindu-le; înălțați-i la Dumnezeu în

rugăciune. Mulți care au fost biruiți de ispită sunt umiliți de eșecurile lor și

simt că este în zadar să se apropie de Dumnezeu; dar acest gând este sugerat

138

de vrăjmașul. Când au păcătuit și simt că nu se pot ruga, spuneți-le că atunci

este momentul să se roage. Se poate să fie rușinați și într-o umilință adâncă;

dar când își mărturisesc păcatele, El, care este credincios și drept, le va ierta

păcatele și îi va curăți de orice nelegiuire.

„Pot totul în Hristos, care mă întărește. Și Dumnezeul meu să

îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în Isus

Hristos.” (Filipeni 4, 13.19.)

Nimeni nu este practic mai neajutorat, dar de fapt invincibil, ca sufletul

care își simte nimicnicia și se bizuie total pe meritele Mântuitorului. Prin

rugăciune, prin studierea Cuvântului Său, prin credința în prezența Sa

constantă, cea mai slabă ființă omenească poate trăi în continuare cu Hristos

cel viu, iar El o va ține cu o mână care nu-i va da drumul niciodată.

Fiecare suflet care rămâne în Hristos își poate însuși aceste cuvinte

prețioase. El poate spune:

„Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul

mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine,

vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși; chiar dacă stau în

întuneric, totuși Domnul este Lumina mea.” (Mica 7, 7.8; 7, 19.)

Dumnezeu a făgăduit:

„Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât

aurul din Ofir.” (Isaia 13, 12.)

„Pe când voi vă odihniți în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt

acoperite de argint și penele lui sunt de un galben auriu.” (Psalmii 68, 13.)

139

Cei cărora Hristos le-a iertat cel mai mult Îl vor iubi cel mai mult.

Aceștia sunt cei care în ziua de pe urmă vor sta cel mai aproape de tronul

Său.

„Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor.” (Apocalipsa

22, 4.)

140

Capitolul 12

Ajutor pentru cei fără ocupație și pentru cei fără adăpost

„Dumnezeu poate întinde o masă în pustie.”

Există bărbați și femei cu inima largă, care iau în considerație cu

neliniște starea celor săraci și mijloacele care se pot găsi pentru ușurarea lor.

Cum pot fi ajutați cei fără ocupație și cei lipsiți de adăpost, pentru a se putea

bucura de binecuvântările obișnuite ale providenței lui Dumnezeu și să ducă

viața pe care El a intenționat ca omul s-o ducă este o chestiune căreia mulți

se străduiesc cu seriozitate să-i găsească un răspuns. Însă nu sunt mulți aceia

care înțeleg cauzele care stau la temelia stării actuale a societății, aceștia

fiind rari chiar și printre educatori și oameni de stat. Cei care țin în mâini

pârghiile guvernării nu sunt în stare să rezolve problema sărăciei și a

delincvenței crescânde. Ei se luptă în van să pună operațiile cerute de

activitățile comerciale pe o temelie mai sigură.

Dacă oamenii ar da mai multă atenție învățăturii din Cuvântul lui

Dumnezeu, ei ar găsi o soluție a acestor probleme care îi pune în încurcătură.

Se poate învăța mult din Vechiul Testament în legătură cu problema muncii

și ușurarea celor săraci.

Planul lui Dumnezeu cu Israel

În planul lui Dumnezeu pentru Israel, fiecare familie avea o locuință în

țară, cu pământ arabil suficient. În felul acesta, erau asigurate atât mijloacele,

cât și stimulentul pentru o viață folositoare, caracterizată de sârguință și

independență materială. Și nici cel mai inventiv om nu a reușit vreodată să

aducă un plan mai bun. Îndepărtării lumii de la acest plan se datorează, într-o

141

mare măsură, sărăcia și nenorocirea care există astăzi.

La așezarea lui Israel în Canaan, pământul a fost împărțit întregului

popor; numai leviții, ca slujitori ai sanctuarului, au fost excluși de la

distribuirea egală a terenului. Semințiile erau luate ca număr de familii, iar

fiecărei familii, după numărul de membri, i se atribuia o moștenire.

Și chiar dacă cineva putea dispune o vreme de proprietatea sa, nu putea

vinde pentru totdeauna moștenirea copiilor săi. Când putea să-și răscumpere

pământul, el avea libertatea s-o facă în orice moment. Datoriile erau iertate

din șapte în șapte ani, iar în al cincizecilea an, anul jubileu, toate proprietățile

funciare (agricole) se întorceau la proprietarul originar.

„Pământurile să nu se vândă pe veci”, a fost rânduiala Domnului; „căci

țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici. De aceea în

toată țara pe care o veți stăpâni, să dați dreptul de răscumpărare pentru

pământuri. Dacă fratele tău sărăcește și vinde o bucată din moșia lui, cel ce

are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină și să

răscumpere ce a vândut fratele său. Dacă un om ... îi stă în putință lui singur

să facă răscumpărarea, ... să se întoarcă la moșia lui. Dacă n-are cu ce să-i

dea înapoi, lucrul vândut să rămână în mâinile cumpărătorului până la anul

de veselie.” (Leviticul 25, 23-28.)

„Și să sfințiți astfel anul al cincizecilea, să vestiți slobozenia în țară

pentru toți locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din

voi să se întoarcă la moșia lui și fiecare din voi să se întoarcă în familia lui.”

(Leviticul 25, 10.)

Astfel, fiecare familie își avea proprietatea asigurată și exista un sistem

de protecție atât împotriva extremei bogăției, cât și împotriva celei a sărăciei.

142

Pregătirea pentru o muncă utilă

În Israel, pregătirea pentru o muncă utilă era privită ca o datorie.

Fiecărui tată i se cerea să-și învețe fiii o meserie utilă. Cei mai mari oameni

din Israel erau pregătiți să desfășoare o activitate în cadrul unei ocupații. O

cunoaștere a datoriilor care țineau de muncile casnice era considerată

esențială pentru fiecare femeie. Iar priceperea în aceste datorii era privită ca

o cinste acordată unor femei de cea mai înaltă condiție.

În școlile profeților, erau predate diferite meserii și mulți dintre

învățăcei se întrețineau singuri prin muncă fizică.

Atenție față de cei săraci

Aceste rânduieli nu eradicau totuși sărăcia. Planul lui Dumnezeu nu era

ca sărăcia să dispară cu desăvârșire. Acesta reprezintă unul din mijlocul Său

pentru dezvoltarea caracterului. „Totdeauna vor fi săraci în țară”, spune El;

„de aceea îți dau porunca aceasta: «Să-ți deschizi mâna față de fratele tău,

față de sărac și față de cel lipsit din țara ta».” (Deuteronom 15, 11.)

„Dacă va fi la tine vreun sărac dintre frații tăi, în vreuna din cetățile

tale, în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ți împietrești inima

și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău, ci să-i deschizi celui lipsit mâna

și să-l împrumuți cu ce-i trebuie, ca să facă față nevoilor lui.” (Deuteronom

15, 7.8.)

„Dacă fratele tău sărăcește, și nu mai poate munci lângă tine, să-l

sprijini, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine.”

(Leviticul 25, 35.)

„Când vei secera holdele țării, să lași nesecerat un colț din câmpul tău.”

143

(Leviticul 19, 9.) „Când îți vei secera ogorul și vei uita un snop pe câmp, să

nu te întorci să-l iei.... Când îți vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară

roadele rămase pe ramuri.... Când îți vei culege via, să nu culegi a doua oară

ciorchinele care rămân pe urma ta: ele să fie ale străinului, ale orfanului și

ale văduvei.” (Deuteronom 24, 19-21.)

Nimeni nu trebuie să se teamă că mărinimia sa îl va aduce în situația de

a duce lipsă. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu va aduce cu siguranță

după sine prosperitatea. „Căci pentru aceasta”, a spus Dumnezeu, „te va

binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, în toate lucrările de care te vei apuca.”

„Vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut de la

ele; tu vei stăpâni peste multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine.”

(Deuteronom 15, 10.6.)

Principii în afaceri

Cuvântul lui Dumnezeu nu aprobă nici o politică de îmbogățire a unei

clase sociale prin apăsarea și suferința alteia. În toate tranzacțiile noastre

comerciale, el ne învață să ne punem în locul acelora cu care tratăm, să nu ne

uităm numai la lucrurile noastre, ci și la ale celorlalți. Cel care va profita de

nenorocirile altuia pentru folosul său sau care caută să câștige de pe urma

slăbiciunii sau incompetenței altuia este un călcător atât al principiilor, cât și

al preceptelor Cuvântului lui Dumnezeu.

„Să nu te atingi de dreptul străinului și al orfanului și să nu iei zălog

haina văduvei.” (Deuteronom 24, 17.) „Dacă ai vreo datorie la aproapele tău,

să nu intri în casa lui ca să-i iei lucrul pus zălog; ci să stai afară și cel pe care

l-ai împrumutat să-ți aducă afară lucrul pus zălog. Dacă omul acela este

sărac, să nu te culci cu lucrul luat în zălog.” (Deuteronom 24, 10-12.) „Dacă

iei zălog haina aproapelui tău, să i-o dai înapoi înainte de apusul soarelui;

căci este singura lui învelitoare; ... cu ce are să se culce? Dacă strigă spre

144

Mine după ajutor, Eu îl voi auzi, căci Eu sunt milostiv.” (Exod 22, 26.27.)

„Dacă vindeți ceva aproapelui vostru sau cumpărați ceva de la aproapele

vostru, nici unul din voi să nu înșele pe fratele lui.” (Leviticul 25, 14.)

Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în

aceasta este cuprinsă Legea și Proorocii. (Matei 7, 12.) „Să nu faceți

nedreptate la judecată, nici în măsurile de lungime, nici în greutăți, nici în

măsurile de încăpere.” (Leviticul 19, 35.) „Să n-ai în sacul tău două feluri de

greutăți, una mare și alta mică. Să n-ai în casă două feluri de efă, una mare și

alta mică.” (Deuteronom 25, 13.14.) „Să aveți cumpene drepte, greutăți

drepte, efe drepte și hine drepte.” (Leviticul 19, 36.)

„Celui ce-ți cere, dă-i; și nu întoarce spatele celui ce vrea să se

împrumute de la tine.” (Matei 5, 42.) „Cel rău ia cu împrumut și nu dă

înapoi; dar cel neprihănit este milos și dă.” (Psalmii 37, 21.)

„Sfătuiește, mijlocește, acoperă-ne ziua în amiaza mare cu umbra ta, ca

noaptea neagră, ascunde pe cei ce sunt urmăriți, nu da pe față pe cei fugiți!

Lasă să locuiască pentru o vreme la tine cei goniți ... fii un loc de scăpare

pentru ei împotriva pustiitorului!” (Isaia 16, 3-4.)

Planul pe care l-a dat Dumnezeu lui Israel pentru viețuirea sa a fost

conceput ca o pildă pentru întreaga omenire. Dacă aceste principii ar fi puse

în practică astăzi, ce diferită ar fi fața acestei lumi!

În spațiul vast pe care-l ocupă natura, este încă loc și pentru cei care se

chinuie să-și găsească un cămin. În sânul ei există suficiente resurse pentru

alimentarea lor. Ascunse în adâncimile pământului, există binecuvântări

pentru toți care au curaj, voință și perseverență pentru a-i aduna comorile.

Lucrarea pământului, ocupația pe care i-a dat-o Dumnezeu omului în

145

Eden, deschide un câmp de activitate în care mulțimile au ocazia să-și

câștige traiul.

„Încrede-te în Domnul și fă binele; locuiește în țară și umblă1 în

credincioșie.” (Psalmii 37, 3.)

Mii și zeci de mii dintre cei care stau înghesuiți în marile orașe,

așteptând o ocazie de a câștiga o plată de nimic, ar putea lucra pământul. În

multe cazuri, această plată de nimic nu este cheltuită pe pâine, ci este pusă în

sertarul vânzătorului de băuturi alcoolice, pentru a căpăta ceea ce distruge

sufletul și trupul.

Mulți consideră munca o corvoadă ingrată și încearcă să-și câștige

existența prin înșelăciune, mai degrabă decât prin lucru cinstit. Această

dorință de a-și asigura traiul fără muncă deschide poarta ticăloșiilor, viciului

și nelegiuirilor aproape fără limită.

Mahalalele din orașele mari

În marile orașe, există mulți oameni care primesc mai puțină grijă și

atenție decât se acordă necuvântătoarelor. Gândiți-vă numai la familiile

înghesuite laolaltă în locuințe mizere, multe dintre acestea fiind subsoluri

întunecoase, mirosind îngrozitor din pricina umezelii și a murdăriei. În aceste

locuri ingrate se nasc copii, acolo trăiesc și tot acolo mor. Ei nu văd nimic

din frumusețea lucrurilor naturale pe care le-a creat Dumnezeu spre

desfătarea simțurilor și înălțarea sufletului. În zdrențe și pe jumătate morți de

foame, ei trăiesc în mijlocul viciului și depravării, cu caracterul modelat de

ticăloșia și păcatul care îi înconjoară. Copiii aud Numele lui Dumnezeu

numai luat în deșert. Vorbirea murdară, imprecațiile și înjurăturile le umplu

urechile. Mirosul greu de alcool și tutun, duhoarea îngrețoșătoare și

degradarea morală le strică simțurile. Astfel, o mulțime de oameni sunt

146

pregătiți să devină infractori, vrăjmași ai societății care i-a lăsat pradă

mizeriei și degradării.

Nu toți săracii din mahalalele marilor orașe aparțin acestei categorii.

Bărbați și femei cu teamă de Dumnezeu au fost aduși în cea mai adâncă

sărăcie prin boli și nenorociri, adesea din cauza stratagemelor necinstite ale

celor care trăiesc prădându-și semenii. Mulți dintre cei care sunt cinstiți și

bine intenționați devin săraci din cauza lipsei unei calificări într-o meserie.

Din pricina ignoranței lor, ei nu sunt capabili să se lupte cu dificultățile

vieții. Rătăcind prin orașe, de multe ori nu reușesc să-și găsească de lucru.

Împresurați de priveliștea și zgomotele viciului, ei sunt supuși unor ispite

îngrozitoare. Trăind împreună cu cei vicioși și degradați și adesea fiind

etichetați ca făcând parte din aceeași tagmă, numai printr-o luptă

supraomenească, printr-o putere care s-o depășească pe cea limitată, umană,

mai pot fi opriți să nu se scufunde în aceleași adâncuri. Mulți se țin cu

îndârjire de integritatea lor, alegând mai degrabă să sufere decât să

păcătuiască. În special această categorie de oameni are nevoie de ajutor,

compasiune și încurajare.

Dacă cei săraci, acum îngrămădiți în marile orașe, ar putea găsi case la

țară, nu numai că și-ar putea câștiga traiul, dar ar găsi sănătate și fericire,

care acum le sunt necunoscute. Partea lor ar fi munca grea, o hrană simplă, o

economie strictă, adesea greutăți și privațiuni. Dar ce binecuvântare și-ar

însuși părăsind orașul, cu ispitele sale atrăgătoare către rău, cu fierberea și

nelegiuirea sa, cu mizeria și murdăria sa — dacă l-ar părăsi pentru liniștea,

pacea și puritatea de la țară!

Dacă mulți dintre cei care trăiesc la oraș, care nu au nici un petic de

iarbă verde pe care să calce, care an după an au privit de la fereastra lor o

curte murdară și niște alei înguste, niște ziduri de cărămidă, care au avut ca

priveliște cerurile întunecate de praf și fum — dacă aceștia ar putea fi luați și

duși în vreun district agricol, înconjurat de câmpii verzi, de păduri, dealuri și

147

râuri, cu cerul senin și aerul proaspăt de țară, aproape totul le-ar părea un

paradis.

Lipsiți într-o mare măsură de contactul cu oamenii și dependența de ei

și izolați de obiceiurile și „vorbele de duh” corupătoare ale lumii, de agitația

ei, s-ar apropia mai mult de inima naturii. Prezența lui Dumnezeu ar fi mult

mai reală pentru ei. Mulți ar învăța lecția dependenței de El. Prin natură, ei ar

auzi glasul Său, rostind către inimile lor cuvinte despre pacea și iubirea Sa,

iar mintea, sufletul și trupul ar primi puterea vindecătoare, dătătoare de viață.

Ca să poată deveni vreodată oameni muncitori și independenți din

punct de vedere material, foarte mulți au nevoie neapărat de asistență,

încurajare și instruire. Există o mulțime de familii sărace pentru care nici o

lucrare misionară n-ar fi mai bună ca aceea de a-i ajuta să se instaleze la țară

și să învețe cum să lucreze pământul, ca să-și scoată cele necesare traiului de

pe urma sa.

Necesitatea unui asemenea ajutor nu se restrânge numai la cei care vin

de la oraș. Chiar și la țară, cu toate posibilitățile unei vieți mai bune care

există acolo, mulți dintre cei săraci sunt în mare încurcătură. Comunități

întregi sunt lipsite de educație pe linia sănătății și lucrării practice. Sunt

familii care trăiesc în cocioabe, cu mobilier și îmbrăcăminte sărace, fără

unelte, fără cărți, lipsite atât de confort și bunuri utilitare, cât și de mijloace

culturale. Suflete abrutizate, trupuri slabe și deformate, acestea descoperă

rezultatele unei eredități sărace și ale unor obiceiuri greșite. Acești oameni

trebuie educați pornind de la zero. Ei au dus o viață de lenevie, lipsită de

energie, stricată, și au nevoie să fie învățați să-și schimbe obiceiurile.

Cum pot fi conștientizați de necesitatea schimbării lor? Cum pot fi

îndrumați către un ideal de viață mai înalt? Cum pot fi ajutați să se ridice? Ce

poate fi făcut acolo unde domnește sărăcia, cu care trebuie să te lupți la

148

fiecare pas? Desigur, lucrarea este dificilă. Nu va avea loc reforma necesară

până când oamenii nu sunt ajutați de o putere din afara lor. Scopul lui

Dumnezeu este ca atât cei bogați, cât și cei săraci să fie strâns uniți prin

legăturile simpatiei și ajutorării. Cei care au mijloace, talente și calități

trebuie să le folosească pentru binecuvântarea semenilor lor.

Fermierii creștini pot face o reală lucrare misionară, ajutându-i pe cei

săraci să-și găsească niște cămine la țară și să-i învețe cum să lucreze

pământul și să-l facă productiv. Învățați-i cum să folosească uneltele

agricole, cum să cultive diferitele soiuri de plante, cum să sădească și să

îngrijească livezile.

Mulți care lucrează pământul nu reușesc să asigure rezultate profitabile

din pricina neglijenței lor. Livezile lor de pomi fructiferi nu sunt îngrijite

corespunzător, culturile nu sunt puse la timpul potrivit și doar se zgârie la

suprafață când se ară pământul. Ei pun insuccesul lor pe seama

neproductivității pământului. Adesea, se aduce o mărturisire falsă când se dă

vina pe pământul care, dacă ar fi lucrat cum se cuvine, ar aduce roade

bogate. Planurile înguste, puțina energie depusă și studiul insuficient cu

privire la cele mai bune metode care trebuie adoptate reclamă cu putere

schimbarea acestei stări de lucruri.

Toți cei care au bunăvoință trebuie să fie învățați care sunt metodele

corecte. Dacă unii nu doresc să le vorbiți despre idei avansate, lecțiile să fie

predate în tăcere. Continuați cultivarea propriului vostru pământ. Aruncați

vecinilor câte un cuvânt când puteți și lăsați ca recolta să vorbească de la sine

în favoarea metodelor corecte. Demonstrați ce se poate face cu pământul

când este lucrat cum trebuie.

Ar trebui să se dea atenție creării unor locuri de muncă diferite, astfel

încât familiile sărace să găsească de lucru. Dulgherii, fierarii și practic

149

oricine cunoaște o anumită meserie ar trebui să simtă răspunderea de a-i

învăța și ajuta pe cei necunoscători și lipsiți de ocupație.

În lucrarea pentru cei săraci există un câmp larg de slujire, atât pentru

femei, cât și pentru bărbați. Bucătăreasa eficientă, gospodina, croitoreasa,

sora medicală — e nevoie de ajutorul tuturor. Membrii unor gospodării

sărace să fie învățați cum să gătească, să-și confecționeze și să-și repare

propria îmbrăcăminte, cum să îngrijească de cei bolnavi, cum să aibă grijă de

cămin așa cum trebuie. Băieții și fetele să fie învățați foarte bine o meserie

sau să fie formați într-o ocupație utilă.

Familii misionare

Este nevoie de familii misionare care să se stabilească în locuri pustii.

Fermieri, cei pricepuți în afaceri, constructori și toți cei care sunt calificați în

diferite meserii și îndeletniciri să desțelenească pământul, să creeze locuri de

muncă, să-și construiască și pentru ei case modeste și să-și ajute vecinii.

Locurile nepromițătoare din natură, locurile sălbatice au fost făcute

atrăgătoare de către Dumnezeu, căci a pus lucruri frumoase printre cele deloc

ispititoare. Aceasta este lucrarea la care suntem chemați. Chiar și locurile

pustii ale pământului, unde priveliștea pare neatrăgătoare, pot deveni o

adevărată grădină a lui Dumnezeu. „În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele

cărții și ochii orbilor, izbăviți de negură și întuneric, vor vedea. Cei

nenorociți se vor bucura tot mai mult în Domnul, și săracii se vor veseli de

Sfântul lui Israel.” (Isaia 29, 18.19.)

Instruindu-i în meserii practice, adesea îi putem ajuta mult mai eficient

pe cei săraci. Ca regulă, cei care nu au fost învățați să muncească nu au

obiceiurile hărniciei, perseverenței, economiei și tăgăduirii de sine. Ei nu știu

cum să se descurce. Adesea, prin lipsa de chibzuință și judecată se irosește

150

ceea ce ar menține familiile lor într-o stare de decență și confort, dacă ar fi

folosit cu grijă și cu economie. „Multă hrană este în țarina celui sărac; dar

aceasta este cea care este prăpădită din lipsă de judecată.” 1 (Proverbe 13,

23.)

Noi le putem da celor săraci și în același timp să le facem rău,

deprinzându-i să fie dependenți. O asemenea dăruire încurajează egoismul și

starea de neajutorare. Adesea ea duce la lenevie, comportament ciudat și

necumpătare. Nici un om care își poate câștiga singur traiul nu are dreptul de

a depinde de alții. Zicala „lumea să îmi ducă”2 are în sine esența falsului,

înșelăciunii și furtului. Lumea nu datorează nimic nici unui om care este

capabil să lucreze și să-și câștige singur existența.

Adevărata milostenie îi ajută pe oameni să se ajute singuri. Dacă ar

veni cineva la ușa noastră să ne ceară de mâncare, n-ar trebui să-l lăsăm să

plece flămând; sărăcia lui poate fi rezultatul unei nenorociri. Dar adevărata

binefacere înseamnă mai mult decât niște simple daruri. Înseamnă interesul

real în ce privește bunăstarea altora. Ar trebui să căutăm să înțelegem nevoile

celor săraci și deznădăjduiți și să le dăm ajutorul care le va folosi cel mai

mult. A investi cugetul, timpul și efortul personal este mult mai mult decât a

da doar bani. Dar aceasta este milostenia adevărată.

Cei ce sunt învățați să muncească pentru plată vor învăța mult mai

grabnic care este valoarea cea mare a acestui lucru. Și, învățând să se

descurce singuri, ei dobândesc ceea ce îi va face nu numai să se întrețină

singuri, ci să fie capabili să-i ajute și pe alții. Învățați-i importanța

îndatoririlor vieții pe cei care își irosesc ocaziile. Arătați-le că religia Bibliei

nu-i învață pe oameni să fie leneși. Hristos a încurajat întotdeauna hărnicia.

„De ce stați aici toată ziua fără lucru?”, le-a spus el celor leneși. „Cât este

ziuă, trebuie să lucrez; ... vine noaptea, când nimeni nu mai poate să

lucreze.” (Matei 20, 6; Ioan 9, 4.)

151

Este privilegiul tuturor acela de a da o pildă, în viața de familie, în

obiceiurile, practicile și rânduielile lor, despre ceea ce poate face Evanghelia

pentru cei care ascultă de ea. Hristos a venit în lumea noastră pentru a ne da

un exemplu despre ceea ce putem deveni. El pretinde de la urmașii Săi să fie

modele de corectitudine în toate împrejurările vieții. El dorește ca asupra

lucrurilor practice să se vadă amprenta divină.

Propriile noastre cămine și împrejurimile lor ar trebui să fie pilde spre

învățătură, care să ne instruiască în căile de schimbare în bine, astfel ca

hărnicia, curățenia, gustul și rafinamentul să poată lua locul leneviei,

murdăriei, grosolăniei și neorânduielii. Prin viețile și exemplul nostru, îi

putem ajuta pe alții să-și dea seama ce este respingător în caracterul sau în

anturajul lor și îi putem încuraja — cu delicatețe creștină — să facă

schimbări. Pe măsură ce manifestăm interes în ceea ce îi privește, vom găsi

ocazii să-i învățăm cum să-și canalizeze cel mai bine puterile.

Speranță și curaj

Nu putem face nimic fără curaj și perseverență. Adresați cuvinte de

speranță și curaj celor săraci și descurajați. Dacă este nevoie, dovediți în mod

practic, palpabil, interesul vostru de a-i ajuta când ajung la strâmtoare. Cei

care au avut multe avantaje ar trebui să-și amintească faptul că ei înșiși

greșesc în multe lucruri și că este dureros și pentru ei când li se descoperă

greșelile și că este pus înaintea lor un model a ceea ce ar trebui ei să fie.

Amintiți-vă că bunătatea va înfăptui mult mai mult decât cenzura. În timp ce

încercați să-i învățați pe alții, faceți în așa fel încât să vadă că doriți ca ei să

atingă standardul cel mai înalt și că sunteți gata să le dați ajutor. Dacă vor

eșua în unele lucruri, nu vă grăbiți să-i condamnați.

Simplitatea, tăgăduirea de sine, economia, lecțiile esențiale pe care

152

trebuie să le învețe cei săraci le par adesea dificile și neatrăgătoare. Exemplul

și spiritul lumii stârnesc și nutresc în mod constant mândria, dorința de

exhibare, îngăduința de sine, spiritul risipitor și lenevia. Aceste rele aduc mii

de oameni la sărăcie și fac ca alte mii să nu se poată ridica din starea de

degradare și nevrednicie. Creștinii au datoria de a-i încuraja pe cei săraci să

se împotrivească acestor influențe.

Isus a venit în lume în umilință. Descendența Sa era de condiție umilă.

Maiestatea cerului, Împăratul slavei, Căpetenia întregii oștiri angelice S-a

smerit, acceptând firea omenească, și a ales apoi o viață de sărăcie și

umilință. El n-a fost avantajat de ocazii pe care săracii nu le au. Truda,

greutățile și privațiunile au fost o parte din experiența de zi cu zi. „Vulpile au

vizuini”, a spus Isus, „și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are

unde-și odihni capul.” (Luca 9, 58.)

Isus nu a căutat admirația sau aplauzele oamenilor. El nu a comandat

vreo armată. Nu a cârmuit vreo împărăție pământească. El nu i-a curtat pe cei

bogați și onorați de lume pentru a obține favoruri. Nu a pretins o poziție între

conducătorii națiunii. A trăit printre cei de condiție umilă. A disprețuit

distincțiile artificiale ale societății. A ignorat descendența regală, bogăția,

talentul, învățătura și rangul.

El era Prințul cerului, și totuși nu și-a ales ucenicii dintre oameni ai

legii, dintre mai mari, cărturari sau farisei. El a trecut pe lângă aceștia, pentru

că se mândreau cu învățătura și poziția lor. Ei stăteau neclintiți în tradițiile și

superstițiile lor. El, care putea citi toate inimile, a ales pescari smeriți care

aveau bunăvoința de a se lăsa învățați. El a stat la masă cu vameșii și

păcătoșii și s-a amestecat printre oamenii de rând, nu pentru a deveni vulgar

și pământesc cu ei, ci pentru a le prezenta principiile corecte prin cuvânt și

faptă și a-i înălța din degradarea și starea lumească în care se aflau.

153

Isus a căutat să corijeze standardul greșit al lumii, după care era

judecată valoarea oamenilor. El S-a alăturat celor săraci, pentru a putea

înlătura stigmatul pe care lumea îl pusese asupra sărăciei. El i-a smuls pentru

totdeauna batjocura disprețului, binecuvântându-i pe săraci, moștenitori ai

împărăției lui Dumnezeu. El ne îndrumă să mergem pe calea pe care El

Însuși a mers, zicând: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede

de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze.” (Luca 9, 23.)

Lucrătorii creștini trebuie să vină în întâmpinarea oamenilor la nivelul

la care se găsesc aceștia și să-i educe nu cum să devină mândri, ci cum să-și

zidească un caracter. Învățați-i cum a lucrat Hristos în tăgăduire de sine.

Ajutați-i să învețe de la El lecțiile de tăgăduire de sine și sacrificiu. Învățați-i

să fie cu băgare de seamă la îngăduința de sine, în ceea ce privește moda.

Viața este prea valoroasă, prea încărcată de răspunderi solemne, sacre, pentru

a fi irosită în satisfacerea eului.

Cele mai bune lucruri din viață

Nu se poate spune cu hotărâre că oamenii au început să priceapă care

este adevăratul obiectiv al vieții. Ei sunt atrași de strălucire și de ostentație.

Ambiția lor este aceea de a dobândi superioritate lumească. Adevăratele

țeluri ale vieții sunt sacrificate în favoarea acesteia. Cele mai bune lucruri din

viață — simplitatea, onestitatea, buna credință, puritatea, integritatea — nu

pot fi cumpărate sau vândute. Ele sunt oferite gratuit, atât celor lipsiți de

educație, cât și celor educați, muncitorului umil și omului de stat onorabil.

Dumnezeu a lăsat pentru fiecare o plăcere de care se pot bucura atât cei

bogați, cât și cei săraci — plăcerea descoperită în cultivarea purității gândirii

și faptelor dezinteresate, plăcerea care vine din adresarea unor cuvinte de

simpatie și din faptele pline de bunătate. De la aceștia, care aduc o asemenea

slujire, lumina lui Hristos strălucește spre a înviora vieți întunecate de atâtea

umbre.

154

În timp ce îi ajutați pe cei săraci în cele vremelnice, să aveți

întotdeauna în vedere nevoile lor spirituale. Faceți așa încât propria voastră

viață să mărturisească despre puterea păstrătoare a Mântuitorului. Caracterul

vostru trebuie să descopere standardul înalt pe care îl pot atinge toți.

Predicați Evanghelia prin pilde simple. Fiecare lucru cu care aveți de-a face

să fie o lecție pentru zidirea caracterului.

Chiar în truda umilă obișnuită, cei mai slabi, cei mai neobservați pot fi

împreună lucrători cu Dumnezeu și pot avea mângâierea prezenței Sale și a

harului Său susținător. Ei nu trebuie să se obosească din pricina neliniștilor

împovărătoare și a grijilor inutile. Să continue să lucreze zi după zi,

împlinind cu credincioșie sarcina pe care le-o pune în seamă providența lui

Dumnezeu, care va avea grijă de ei. El spune:

„Nu vă îngrijorați de nimic, ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la

cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri. Și pacea lui

Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în

Hristos Isus.” (Filipeni 4, 6.7.)

Grija Domnului îmbrățișează toate creaturile Sale. El le iubește pe toate

și nu face discriminări, având însă cea mai duioasă milă pentru aceia care

sunt chemați să poarte poverile cele mai grele ale vieții. Copiii lui Dumnezeu

trebuie să se confrunte cu încercări și dificultăți. Dar ei trebuie să-și accepte

soarta cu un spirit voios, amintindu-și că acelora pe care lumea neglijează săi

sprijine, Însuși Dumnezeu le va suplini lipsurile prin cele mai mari favoruri.

Când ajungem în situații dificile El, Își descoperă puterea și

înțelepciunea, ca răspuns la rugăciunea făcută în umilință. Aveți încredere în

El ca într-un Dumnezeu care ascultă și răspunde la rugăciuni. El vi Se va

descoperi ca Unul care poate da ajutor în orice stare de urgență. El, care l-a

155

creat pe om, care i-a dat minunatele sale însușiri fizice, mintale și spirituale,

nu va reține ceea ce este necesar pentru sprijinirea vieții pe care a dat-o. El,

care ne-a dat Cuvântul Său — frunzele pomului vieții, nu Se va feri să ne dea

cunoștința legată de modul în care să facem rost de hrană pentru copiii Săi

nevoiași.

Cum poate obține înțelepciune cel care ține plugul și mână boii?

Căutând-o ca pe argint, căutând-o ca pe o comoară ascunsă. „Dumnezeul lui

l-a învățat să facă așa, El i-a dat aceste învățături.” (Isaia 28, 26.) „Și lucrul

acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui și mare este

înțelepciunea Sa.” (Isaia 28, 29.)

El, care i-a învățat pe Adam și Eva în Eden cum să îngrijească grădina,

dorește să-i instruiască și pe oamenii de astăzi. Există înțelepciune pentru cel

care ține în mâini plugul și care seamănă sămânța. Înaintea celor care se

încred în El și Îl ascultă, Dumnezeu va deschide căi pe care ei să înainteze.

Să înainteze deci cu curaj, având încredere că El Se va îngriji de nevoile lor

după bogățiile bunătății Sale.

El, care a hrănit mulțimea cu cinci pâini și doi peștișori, este în stare și

astăzi să ne dea roada muncii noastre. El, care a zis pescarilor din Galilea:

„Aruncați-vă mrejele pentru pescuire” și care, după ce I-au dat ascultare, le-a

umplut năvoadele până s-au rupt, dorește ca poporul Său să vadă în aceasta o

dovadă a ceea ce dorește El să facă pentru ei, astăzi. Dumnezeul care le-a dat

copiilor lui Israel în pustie mană din cer încă trăiește și domnește. El îi va

călăuzi pe cei care formează poporul Său și le va da pricepere și înțelegere

pentru lucrarea pe care sunt chemați s-o facă. El le va da înțelepciune celor

care se străduiesc să-și împlinească datoria în mod conștiincios și rațional.

El, care este Stăpânul lumii, este bogat în resurse și-i va binecuvânta pe toți

cei care caută să aducă binecuvântări altora.

156

Noi trebuie să privim cu credincioșie către cer. Nu trebuie să fim

descurajați din pricina eșecului aparent și nici să fim demoralizați din cauza

întârzierii. Ar trebui să lucrăm cu voioșie, având nădejde și fiind

recunoscători, crezând că pământul păstrează în sânul său comori bogate,

care să fie adunate de lucrătorul credincios, comori mai valoroase decât aurul

sau argintul. Munții și dealurile sunt în schimbare, pământul se învechește ca

o haină; dar binecuvântarea lui Dumnezeu, care întinde o masă în pustie

pentru poporul Său, nu va înceta niciodată.

157

Capitolul 13

Cei sărmani, lipsiți de ajutor

„Binecuvântat este cel care își amintește de cei săraci.”

Când se va fi făcut totul pentru ca cei săraci să se ajute singuri, rămân

totuși văduva și orfanul, cei în vârstă, cei lipsiți de ajutor și cei bolnavi, care

cer compătimire și grijă. Aceștia nu ar trebui neglijați niciodată. Ei sunt

încredințați de Însuși Dumnezeu milei, iubirii și grijii pline de duioșie a

tuturor celor pe care El i-a făcut intendenți ai Săi.

Casa credinței

„Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, și mai ales fraților în

credință.” (Galateni 6, 10.)

Într-un sens special, Hristos a pus asupra bisericii Sale datoria de a

îngriji de cei nevoiași dintre propriii săi membri. El admite ca săracii Săi să

existe în sânul fiecărei biserici. E lăsat ca ei să fie întotdeauna printre noi, iar

El pune asupra membrilor bisericii răspunderea personală de a le purta de

grijă.

Așa cum membrii unei familii integre își poartă de grijă unul celuilalt,

slujind celor bolnavi, sprijinindu-i pe cei slabi, învățându-i pe cei neștiutori,

pregătindu-i pe cei lipsiți de experiență, tot așa trebuie ca frații în credință să

îngrijească de nevoiașii și neputincioșii săi. Pentru nici un motiv, aceștia nu

trebuie trecuți cu vederea.

158

Văduvele și orfanii

Văduva și orfanul sunt obiectivul grijii deosebite a Domnului.

„El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care

locuiește în locașul Lui cel sfânt.” (Psalmii 68, 5.)

„Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, și

Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numește Dumnezeul

întregului pământ.” (Isaia 54, 5.)

„Lasă pe orfanii tăi! Eu îi voi ține în viață; și văduvele tale să se

încreadă în Mine.” (Ieremia 49, 11.)

Mulți părinți, când au fost chemați să se despartă de cei dragi, au murit

mângâiați de credința în făgăduința că Dumnezeu va avea grijă de ei.

Domnul Se îngrijește de văduvă și de orfan nu printr-un miracol, trimițând

mană din cer, nici trimițând corbi care să le aducă hrană; ci printr-un miracol

asupra inimilor omenești, izgonind de acolo egoismul și deschizând izvoarele

iubirii creștine. El îi încredințează urmașilor Săi pe cei năpăstuiți și sărmani

ca un bun prețios. Ei pot pretinde cu cea mai mare îndreptățire compasiunea

noastră.

În căminele în care există comoditățile necesare vieții, în sacii și

hambarele umplute cu roadele unor recolte bogate, în depozitele înțesate cu

produse ieșite de sub războaiele de țesut și în subsolurile ascunse încărcate

cu aur și argint, Dumnezeu a păstrat mijloace de susținere a acestor nevoiași.

El ne cheamă să fim canale ale bogăției Sale.

3.)

Tămăduiește pe cei cu inima zdrobită, și le leagă rănile. (Psalmii 147,

159

Multe mame rămase văduve, cu copii orfani, luptă cu vitejie pentru a-și

duce îndoita povară, trudindu-se adesea cu mult peste puterile lor pentru a-i

putea păstra pe micuții lor cu ele și pentru a le asigura cele necesare traiului.

Ce puțin timp au ele pentru pregătirea și educația lor, ce ocazii sărace pentru

a-i înconjura de influențe care să le lumineze viețile! Ele au nevoie de

încurajare, simpatie și ajutor material.

Dumnezeu ne cheamă să umplem, pe cât ne stă în putință, golul făcut

de absența purtării de grijă a unui tată. În loc să stăm deoparte, rezervați,

plângându-ne de greșelile lor și de necazul pe care-l pot provoca, ajutați-le în

orice mod este cu putință. Căutați să o ajutați pe mama epuizată de atâtea

griji. Ușurați-i poverile.

Apoi există o mulțime de copii care au fost complet lipsiți de călăuzirea

părinților și de influența pătrunzătoare a unui cămin creștin. Creștinii să-și

deschidă inimile și căminele înaintea acestora lipsiți de ajutor. Lucrarea pe

care le-a încredințat-o Dumnezeu, ca datorie a fiecăruia în parte, n-ar trebui

să fie lăsată în seama vreunei instituții de binefacere sau în voia sorții, la

mila lumii. În cazul în care copiii nu au rude care să poată avea grijă de ei,

membrii bisericii să le găsească un cămin. Cel care ne-a întocmit a rânduit să

fim uniți în familii, iar firea copilului se va dezvolta cel mai bine în

atmosfera plină de iubire a căminului creștin.

Mulți care nu au copii ar putea face o lucrare bună, îngrijind de copiii

altora. În loc să dea atenție unor animale preferate, risipindu-și afecțiunea

asupra unor necuvântătoare, ar trebui să dea atenție copilașilor, ale căror

caractere le pot modela după chipul divin. Investiți iubirea voastră în

membrii familiei umane lipsiți de cămin. Vedeți câți astfel de copii puteți

crește în cunoașterea și teama de Domnul. Mulți ar fi ei înșiși binecuvântați

în acest mod.

160

Cei vârstnici

Și cei vârstnici au nevoie de influențele binefăcătoare ale familiei. În

căminul fraților și surorilor în Hristos, pot fi consolați aproape deplin de

pierderea propriului cămin. Dacă sunt încurajați să ia parte la interesele și

nevoile gospodărești, acest lucru îi va ajuta să simtă că ajutorul pe care-l pot

da nu s-a sfârșit. Faceți-i să simtă că ajutorul lor este apreciat, că mai există

încă ceva de făcut pentru ei în slujirea altora, și aceasta le va înveseli inimile

și viața lor va fi importantă pentru ei.

Pe cât este posibil, faceți în așa fel, încât aceia ai căror peri albi și pași

șovăitori arată că se apropie de mormânt să rămână în mijlocul prietenilor și

reuniunilor familiale. Să se închine înconjurați de aceia pe care i-au cunoscut

și iubit. Să fie îngrijiți de mâini iubitoare și atente.

Ori de câte ori le va sta în putință, ar trebui ca membrii fiecărei familii

să se folosească de privilegiul lor de a sluji celor cu care se înrudesc. Când

acest lucru nu este posibil, lucrarea îi aparține bisericii și ar trebui acceptată

atât ca un privilegiu, cât și ca o datorie. Toți cei care au Duhul lui Hristos vor

privi cu duioșie asupra celor slabi și în vârstă.

Prezența în familiile noastre a unuia dintre acești neajutorați este o

ocazie prețioasă de a coopera cu Hristos în lucrarea sa plină de har, pentru a

dezvolta trăsături de caracter ca ale Sale. Există o binecuvântare în

strângerea laolaltă a celor bătrâni cu cei tineri. Cei tineri pot aduce raze de

soare în inimile și viețile celor vârstnici. Cei care se prind de viață cu din ce

în ce mai multă greutate au nevoie de binecuvântarea contactului cu

optimismul și energia sufletească a tinereții. Iar cei tineri pot fi ajutați de

înțelepciunea și experiența celor bătrâni. Mai presus de orice, ei au nevoie să

învețe lecția slujirii dezinteresate. Prezența unei persoane care are nevoie de

161

dragoste jertfitoare de sine, de simpatie și îndelungă răbdare ar fi pentru

multe cămine o binecuvântare neprețuită. Ar îndulci și rafina viața de familie

și ar dezvolta în tineri și bătrâni acele haruri de la Hristos, care le-ar da o

frumusețe divină și o comoară cerească nepieritoare.

Un test al caracterului

„Căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi”, a spus Hristos, „Și le puteți

face bine oricând voiți.” (Marcu 14, 7.) „Religia curată și neîntinată înaintea

lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este: să cercetăm pe orfani și pe văduve în

necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” (Iacov 1, 27.)

Punându-i pe cei lipsiți de ajutor și pe cei săraci în mijlocul lor, pentru

ca aceștia să depindă de grija lor, Hristos îi pune la probă pe cei care

mărturisesc că sunt urmașii Săi. Prin iubirea și slujirea noastră îndreptate

către copiii Săi nevoiași, dăm dovadă de o adevărată iubire față de El. A-i

neglija înseamnă să ne declarăm ucenici mincinoși, străini de Hristos și de

dragostea Sa.

Dacă s-ar face tot ce poate fi făcut pentru a găsi cămine pentru cei

orfani în sânul unor familii, ar rămâne încă foarte mulți care au nevoie de

îngrijire. Mulți dintre ei au primit o moștenire rea. Ei sunt nepromițători,

neatrăgători și vicioși, dar sunt și ei răscumpărați prin sângele lui Hristos, iar

înaintea Sa, ei sunt la fel de scumpi ca și micuții noștri. Dacă nu li se întinde

o mână de ajutor, vor crește în neștiință și vor lua calea viciului și

delincvenței. Mulți dintre acești copii ar putea fi salvați prin lucrarea în

orfelinate.

Pentru a avea maximum de eficiență, asemenea instituții ar trebui să fie

modelate cât mai mult cu putință după planul unui cămin creștin. În locul

unor instituții mari, care să cuprindă un număr mare de persoane, să fie

162

înființate instituții mici în locuri diferite. În loc să se afle în sau în apropierea

vreunui oraș mai mic sau mai mare, acestea ar trebui să se afle la țară, unde

poate fi găsit pământ arabil, unde copiii sunt aduși în contact cu natura și pot

avea avantajele învățării unei îndeletniciri.

Cei care conduc un asemenea cămin ar trebui să fie toleranți, educați și

altruiști, oameni care primesc această lucrare din iubire față de Hristos și

care îi pregătesc pe copii pentru El. Sub o asemenea purtare de grijă, mulți

dintre cei lipsiți de un cămin și neglijați pot fi pregătiți pentru a deveni

membri folositori ai societății, onorându-L pe Hristos prin ei înșiși și

ajutându-i pe alții la rândul lor.

Mulți disprețuiesc economia, confundând-o cu zgârcenia și îngustimea

de caracter. Însă economia se armonizează cu cea mai mare generozitate.

Într-adevăr, fără economie nu poate exista o dărnicie veritabilă. Avem

datoria de a economisi pentru a putea dărui.

Nimeni nu poate da dovadă de o bunăvoință reală fără tăgăduire de

sine. Numai printr-o viață caracterizată prin simplitate, tăgăduire de sine și

economie strictă ne va fi cu putință să împlinim lucrarea ce ne-a fost

încredințată, ca reprezentanți ai lui Hristos. Mândria și ambiția lumească

trebuie alungate din inimile noastre. În toată lucrarea noastră, trebuie pus în

practică principiul altruismului descoperit în viața lui Hristos. Pe pereții

căminelor noastre, pe tablouri și pe mobilier, trebuie să citim: „Și adu în casa

ta pe nenorociții fără adăpost.” (Isaia 58, 7.) Trebuie să vedem scris pe

garderoba noastră, ca și cu degetul lui Dumnezeu, „îmbracă-i pe cei goi”. În

camera de zi, pe masa încărcată cu mâncare îmbelșugată, ar trebui să vedem

înscris: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând!” (Isaia 58, 7.)

Înaintea noastră se află o mie de uși prin care putem fi de folos.

Adesea, ne plângem de resursele sărace de care dispunem, dar, dacă ar fi cu

163

adevărat sinceri, creștinii și-ar putea înmulți mijloacele de o mie de ori.

Egoismul, îngăduința de sine sunt cele care stau în calea folosului pe care l-

am putea aduce.

Cât de multe cheltuieli se fac pentru lucruri care nu sunt altceva decât

idoli care ne acaparează gândurile, timpul și tăria ce ar trebui folosite pentru

un scop mai înalt! Cât de mulți bani sunt irosiți pe case și mobilier scump, pe

plăceri egoiste, pe o hrană sofisticată și dăunătoare, pe îngăduințe

vătămătoare! Cât de mult se aruncă în vânt pe daruri care nu sunt de folos

nimănui! Cei care mărturisesc că sunt creștini cheltuiesc pe lucruri inutile,

adesea vătămătoare, mai mult, de multe ori mai mult decât cheltuiesc pentru

salvarea de suflete din mâna ispititorului.

Mulți care mărturisesc că sunt creștini cheltuiesc atât de mult pe

îmbrăcăminte, încât nu le mai rămâne nimic pentru nevoile altora. Ei cred că

trebuie să aibă podoabe costisitoare, indiferent de nevoile acelora care-și pot

procura cu greutate chiar și cea mai simplă îmbrăcăminte.

Surorile mele, dacă veți face în așa fel încât modul vostru de a vă

îmbrăca să fie conform cu regulile date în Biblie, veți avea din belșug cu ce

să le ajutați pe surorile voastre mai sărace. Nu veți avea numai mijloace, ci și

timp. Adesea, acesta este cel mai necesar. Sunt mulți pe care i-ați putea ajuta

cu sugestiile, tactul și priceperea voastră. Arătați-le cum să se îmbrace

simplu și totuși cu gust. Multe femei nu calcă în casa lui Dumnezeu pentru

că hainele lor sărăcăcioase, croite prost, sunt într-un contrast izbitor cu

îmbrăcămintea altora. Multe suflete sensibile nutresc un simțământ de

umilință amară și nedreptățire din pricina acestui contrast. Și din această

cauză, mulți ajung să se îndoiască de adevărul religiei și să-și împietrească

inimile față de Evanghelie.

Hristos ne îndeamnă: „Adunați firimiturile care rămân, ca să nu se

164

piardă nimic.” În vreme ce mii de oameni pier în fiecare zi de foame, din

pricina vărsării de sânge, incendiilor și molimelor, este potrivit ca oricine

gândește la fel ca Isus să aibă grijă să nu se piardă nimic, să nu se cheltuiască

nimic în mod inutil, nimic din ceea ce ar putea fi de folos unei ființe

omenești.

„Adunați firimiturile care rămân, ca să nu se piardă nimic.”

Este rău să ne irosim timpul, este rău să ne irosim gândurile. Pierdut

este fiecare moment pe care îl consacrăm lăcomiei. Dacă fiecare clipă ar fi

prețuită și folosită corect, ar trebui să avem timp pentru tot ceea ce este

nevoie să facem pentru noi sau pentru lume. Când cheltuiește bani, când

folosește timpul, tăria, ocaziile, fiecare creștin să privească spre Dumnezeu

după călăuzire. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară

de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi

dată.” (Iacov 1, 5.)

„Dați și vi se va da”

„Faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și

răsplata voastră va fi mare și veți fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu

cei nemulțumitori și cu cei răi.” (Luca 6, 35.)

„Cine dă săracului nu duce lipsă, dar cine închide ochii va fi încărcat cu

blesteme.” (Proverbe 28, 27.)

„Dați și vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună,

îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra.” (Luca 6, 38.)

165

Capitolul 14

Lucrarea pentru cei bogați

„Ca să nu se încreadă în bogățiile nesigure.”

Corneliu, centurionul roman, era un bărbat bogat și de descendență

nobilă. El avea o poziție de încredere și cinste. Păgân în ce privește nașterea,

pregătirea și educația, prin legăturile sale cu evreii, căpătase o cunoaștere a

adevăratului Dumnezeu și I s-a închinat, arătând sinceritatea credinței sale

prin mila față de cei săraci. „El făcea multe milostenii norodului și se ruga

totdeauna lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 10, 2.)

Corneliu nu cunoștea Evanghelia așa cum fusese descoperit în viața și

moartea lui Hristos, dar Dumnezeu i-a trimis o solie direct din cer și, printr-o

altă solie, l-a trimis pe apostolul Pavel să-l viziteze și să-l instruiască.

Corneliu nu se alăturase bisericii iudaice pentru că ar fi fost privit de către

rabini ca fiind păgân și necurat; dar Dumnezeu i-a citit în inimă sinceritatea

și a trimis mesageri de la tronul Său, ca să se alăture slujitorului Său de pe

pământ, în lucrarea sa de a duce vestea cea bună acestui ofițer roman.

Și astăzi Dumnezeu caută suflete în același fel, atât printre cei mari, cât

și printre cei de condiție umilă. Există mulți asemenea lui Corneliu, oameni

pe care El dorește să-i aducă în legătură cu biserica Sa. Aceștia simpatizează

cu poporul Domnului. Dar legăturile pe care le au cu lumea îi țin cu putere.

Acești oameni au nevoie de curaj moral pentru a lua poziție alături de cei de

condiție umilă. Ar trebui depus un efort deosebit pentru aceste suflete, care

se află într-un așa de mare pericol din cauza răspunderilor și relațiilor lor.

Se spun multe cu privire la datoria noastră față de cei săraci neglijați;

166

nu ar trebui acordată ceva mai multă atenție bogaților neglijați? Mulți privesc

această clasă ca fiind compusă din oameni lipsiți de speranță și fac puțin

pentru a deschide ochii acelora care, orbiți și amețiți de strălucirea slavei

pământești, au pierdut veșnicia din calculele lor. Mii de oameni bogați au

coborât în mormânt neavertizați. Dar, oricât de indiferenți ar părea, mulți

dintre cei bogați au sufletele împovărate. „Cine iubește argintul nu se satură

niciodată de argint și cine iubește bogăția multă nu trage folos din ea.”

(Eclesiastul 5, 10.) Cel care spune aurului curat „tu ești nădejdea mea” s-a

„lepădat de Dumnezeul cel de sus.” (Iov 31, 24.28.) „Dar nu pot să se

răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării.

Răscumpărarea sufletului lor este așa de scumpă, că nu se va face niciodată.”

(Psalmii 49, 7.8.)

Bogățiile și onorurile lumești nu pot satisface sufletul. Mulți dintre cei

bogați tânjesc după o garanție divină, o nădejde spirituală. Mulți tânjesc după

ceva care să pună capăt monotoniei vieților lor fără rost. Mulți simt în viața

lor oficială nevoia unui „ceva” pe care nu-l au. Puțini dintre aceștia merg la

biserică, pentru că simt că primesc un ajutor nesubstanțial. Învățătura pe care

o aud nu le atinge inima. Să nu le facem oare o chemare personală?

Printre victimele sărăciei și păcatului se numără și cei care au avut

odată avere. Oameni cu diferite vocații și condiții sociale în viață au fost

biruiți de necurățiile lumii, folosind băuturi tari și îngăduindu-și pofta

carnală, și au căzut în ispită. În vreme ce acești oameni căzuți cer milă și

ajutor, să nu acordăm noi atenție celor care nu au atins aceste adâncimi încă,

dar ai căror pași se îndreaptă către aceeași cărare?

Mii de persoane aflate în poziții de încredere și cinste își îngăduie

obiceiuri care înseamnă ruină pentru suflet și trup. Slujitori ai Evangheliei,

oameni de stat, autori, oameni bogați și talentați, oameni extrem de capabili

în afaceri și care au o energie ce poate aduce mult folos se află în primejdie

de moarte pentru că nu văd necesitatea stăpânirii de sine în toate lucrurile.

167

Este nevoie să li se atragă atenția asupra principiilor cumpătării, și aceasta nu

într-un mod îngust și arbitrar, ci în lumina marelui plan pe care-l are

Dumnezeu cu omenirea. Dacă principiile adevăratei cumpătări ar putea fi

aduse astfel înaintea lor, sunt foarte mulți din clasele sociale înalte care le-ar

recunoaște valoarea și le-ar accepta din toată inima.

Ar trebui să le arătăm acestor persoane rezultatele îngăduințelor

vătămătoare în ce privește slăbirea puterii fizice, mintale și morale. Ajutați-le

să-și dea seama de responsabilitatea lor ca administratori ai darurilor lui

Dumnezeu. Arătați-le binele pe care l-ar putea face cu banii pe care acum îi

cheltuiesc pentru ceea ce nu le face decât rău. Prezentați-le varianta stăpânirii

desăvârșite, cerându-le ca banii pe care i-ar da pe băuturi alcoolice, tutun sau

îngăduințe asemănătoare să fie folosiți pentru îngrijirea bolnavilor săraci sau

pregătirea copiilor și tineretului pentru ceva util în lume. Confruntați cu un

asemenea apel, mulți nu vor refuza să asculte.




Mai este și o altă primejdie la care sunt expuși în special cei bogați și,

de asemenea, un câmp de acțiune pentru misionarul medical. În lume, mulți

oameni prosperi, care n-ar ceda nicicând formelor obișnuite de viciu, sunt

totuși nimiciți prin iubirea de bogății. Nu cupa cea goală este cel mai greu de

dus, ci cupa care este plină ochi. Aceasta trebuie purtată într-un echilibru

perfect. Nenorocirile și suferințele aduc dezamăgire și tristețe; dar

prosperitatea este cea mai periculoasă pentru viața spirituală.

Cei care suferă eșecuri sunt reprezentați prin tufișul pe care l-a văzut

Moise în deșert, care, deși ardea, nu se consuma. Îngerul Domnului era în

mijlocul tufișului. Tot așa, în lipsuri și nenorociri, strălucirea prezenței Celui

168

Nevăzut este cu noi, pentru a ne mângâia și sprijini. Adesea, se solicită

rugăciuni pentru cei ce suferă din pricina bolii sau vreunei nenorociri; dar cel

mai mult au nevoie de rugăciunile noastre oamenii prosperi și influenți.

În valea umilinței, unde oamenii își simt nevoia și depind de Dumnezeu

pentru călăuzirea pașilor lor, există o relativă siguranță. Dar oamenii care

stau, ca să zicem așa, într-un turn semeț și care, din cauza poziției lor, ar

trebui să aibă o mare înțelepciune, aceștia sunt în cea mai mare primejdie.

Dacă nu aleg să depindă de Dumnezeu, astfel de oameni vor cădea cu

siguranță.

Biblia nu condamnă nici un om pentru că este bogat, dacă acesta și-a

câștigat bogățiile în mod cinstit. Nu banii, ci iubirea de bani este rădăcina

tuturor relelor. Dumnezeu este Acela care le dă oamenilor puterea să facă

avere; și în mâinile celui care acționează ca administrator al lui Dumnezeu,

folosindu-și mijloacele în mod dezinteresat, bogăția este o binecuvântare atât

pentru posesorul ei, cât și pentru lume. Însă mulți, absorbiți de interesul lor

pentru comori lumești, devin insensibili față de cerințele lui Dumnezeu și

nevoile semenilor lor. Ei își privesc bogăția ca pe un mijloc de a se

autoglorifica. Ei strâng casă după casă, pământ lângă pământ; își umplu

căminele cu lux, în timp ce pretutindeni în jurul lor sunt ființe omenești

aflate în mizerie și crimă, în boală și pe moarte. Aceia care își dedică astfel

viețile slujirii eului nu dezvoltă în ființa lor atributele lui Dumnezeu, ci

atributele celui rău.

Acești oameni au nevoie de Evanghelie. Au nevoie ca ochii să le fie

întorși de la deșertăciunea lucrurilor materiale, pentru a privi către valoarea

bogățiilor nepieritoare. Au nevoie să deprindă bucuria de a dărui,

binecuvântarea de a fi împreună lucrători cu Dumnezeu.

Domnul ne îndeamnă: „Îndeamnă pe bogații veacului acestuia” să nu se

169

încreadă „în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate

lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie

bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa ca săși

strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie, pentru ca să

apuce adevărata viață.” (1 Timotei 6, 17-19.)

Sufletele bogate, iubitoare de lume și închinătoare la lume nu pot fi

atrase către Hristos printr-o atingere întâmplătoare, accidentală. Aceste

persoane sunt adesea cel mai greu accesibile. Pentru a-i ajuta, sunt necesare

eforturi personale susținute din partea celor care sunt plini de duhul misionar

și care nu se vor lăsa pradă eșecului sau descurajării.

Unii sunt în mod deosebit potriviți să lucreze pentru cei din clasele

sociale superioare. Aceștia ar trebui să caute înțelepciune de la Dumnezeu,

pentru a ști cum să ajungă la inima acestor persoane, nu doar să facă în mod

întâmplător cunoștință cu ele, ci, printr-un efort personal și o credință vie, să

trezească în aceștia nevoile sufletului, să-i călăuzească în cunoașterea

adevărului, așa cum este el în Isus.

Mulți sunt de părere că, pentru a-i contacta pe cei din înalta societate,

trebuie adoptate un stil de viață și o metodă de lucru potrivite cu gusturile lor

pretențioase. Se crede că pentru acest lucru este esențială aparența bogăției,

clădirile scumpe, îmbrăcămintea costisitoare, un echipaj1 și un anturaj

monden, conformarea la obiceiurile lumești, poleiala artificială a înaltei

societăți, cultura clasică, harul oratoriei. Acest lucru este o greșeală. Calea

politicii lumești nu este calea lui Dumnezeu de a ajunge la inima celor din

înalta societate. Ceea ce-i va mișca într-adevăr este prezentarea hotărâtă și

lipsită de egoism a Evangheliei lui Hristos.

Experiența apostolului Pavel la întâlnirea sa cu filosofii din Atena

prezintă o lecție pentru noi. Prezentând Evanghelia înaintea adunării din

170

Areopag, Pavel a întâmpinat logica pe tărâmul logicii, știința cu știință,

filozofia cu filozofie. Cei mai înțelepți ascultători ai săi au fost uimiți și

reduși la tăcere. Cuvintele sale nu admiteau replică. Dar efortul acesta a adus

puține roade. Puțini au fost convinși să accepte Evanghelia. Din acel

moment, Pavel a adoptat o manieră diferită de lucru. El a evitat argumentele

sofisticate și dezbateri ale teoriilor și i-a îndreptat pe oameni cu simplitate,

către Hristos ca Mântuitor al păcătoșilor. Scriindu-le corintenilor despre

lucrarea lui printre ei, a zis:

„Cât despre mine, fraților, când am venit la voi, n-am venit să vă

vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau înțelepciune strălucită, căci n-

am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos, și pe El

răstignit.... Și învățătura mea și propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile

înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere,

pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci

pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2, 1-5.)

Și iarăși, în scrisoarea sa către romani, spune:




Cei care lucrează pentru clasele sociale superioare să se poarte cu

demnitate, amintindu-și că tovarășii lor sunt îngerii. Vistieria minții și inimii

lor să fie plină de „stă scris”. Atârnați în sala memoriei cuvintele prețioase

ale lui Hristos. Ele trebuie prețuite cu mult mai mult decât aurul sau argintul.

Hristos a spus că este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechile

acului decât ca un bogat să intre în Împărăția lui Dumnezeu. În lucrarea

pentru această clasă, multe descurajări se vor arăta, se vor face multe

171

descoperiri ce vor sfâșia inima. Dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu

putință. El poate și va lucra prin uneltele omenești la mințile oamenilor ale

căror vieți au fost închinate câștigării de bani.

„Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu

toată inima. El împlinește dorințele celor ce se tem de El, le aude strigătul șii

scapă.” (Psalmii 145, 18.19.)

Se vor face minuni prin convertiri sincere, minuni pe care acum nu le

bănuim. Cei mai mari oameni de pe pământ nu se află dincolo de puterea

unui Dumnezeu făcător de minuni. Dacă aceia care sunt împreună lucrători

cu El își vor face datoria cu curaj și credincioșie, Dumnezeu va converti

oameni care ocupă locuri de răspundere, oameni cu influență și intelect

strălucit. Prin puterea Duhului Sfânt, mulți vor fi conduși să accepte

principiile divine.

Când le va fi clar că Domnul așteaptă de la ei, ca reprezentanți ai Săi,

să ușureze povara omenirii suferinde, mulți vor răspunde și vor da din

mijloacele și compasiunea lor pentru ajutorarea celor săraci. În timp ce

mințile lor sunt astfel îndepărtate de propriile lor interese egoiste, mulți se

vor preda lui Hristos. Cu talanții influenței și mijloacelor lor, ei se vor uni cu

bucurie în lucrarea de binefacere cu misionarul umil care a fost unealta

folosită de Dumnezeu pentru convertirea lor. Prin folosirea corectă a

bogățiilor lor pământești, ei își vor aduna „o comoară în ceruri, unde hoții nu

o fură și moliile nu o mănâncă”.

Convertiți la Hristos, mulți vor deveni unelte în mâna lui Dumnezeu

pentru a lucra pentru alții din aceeași clasă socială. Ei vor simți că li s-a

oferit harul de a vesti Evanghelia acelora care și-au făcut din această lume un

scop unic. Timp și bani vor fi consacrați lui Dumnezeu, talent și influență

vor fi devotate lucrării de câștigare de suflete pentru Hristos.

172

Numai veșnicia va descoperi ce s-a realizat prin acest tip de lucrare —

câte suflete muncite peste poate de îndoieli și obosite de lumesc și neliniște

au fost aduse la Marele Restaurator, care dorește mult să mântuiască în chip

desăvârșit pe toți cei care vin la El. Hristos este un Mântuitor înviat din morți

și există vindecare pe aripile Sale.

Grija pentru cei bolnavi

„Își vor pune mâinile peste cei bolnavi și aceștia se vor însănătoși.”

173

Capitolul 15

În camera celui bolnav

„Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte

neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” (Matei 25, 40.)

Cei care îi îngrijesc pe cei bolnavi ar trebui să înțeleagă importanța

acordării unei atenții serioase legilor sănătății. Nicăieri nu este ascultarea de

aceste legi mai importantă ca în camera unui bolnav. Nicăieri nu depind atât

de multe de credincioșia în lucrurile mărunte din partea celor care au grijă de

cei bolnavi. În cazurile de boală gravă, o mică neglijență, o ușoară neatenție

față de nevoile speciale ale pacientului și de pericolele la care este expus,

manifestarea fricii, surescitării sau nervozității sau chiar a unei lipse de

simpatie pot dezechilibra cumpăna dintre viață și moarte și pot coborî în

mormânt un pacient care altfel ar fi putut fi salvat.

Eficiența infirmierei depinde într-o mare măsură de vigoarea ei fizică.

Cu cât sănătatea îi este mai bună, cu atât va fi mai capabilă să îndure stresul

produs de îngrijirea celor bolnavi și cu atât mai mult succes va avea în

împlinirea datoriilor ei. Cei care-i îngrijesc pe cei bolnavi ar trebui să acorde

o atenție deosebită dietei, curățeniei, aerului curat și exercițiului fizic. O

asemenea grijă din partea familiei îi va ajuta pe membrii acesteia să suporte

și poverile suplimentare care vin asupra lor și îi va ajuta să nu contracteze ei

înșiși vreo boală.

Când boala este serioasă, necesitând zi și noapte asistența unei

infirmiere, lucrul ar trebui împărțit între cel puțin două infirmiere eficiente,

pentru ca fiecare dintre ele să poată avea ocazia să se odihnească și să facă

exercițiu fizic în aer liber. Acest lucru este important îndeosebi în cazurile în

174

care este dificil să se asigure din belșug aer curat în camera bolnavului. Din

cauza necunoașterii importanței aerului curat, aerarea este uneori interzisă,

iar viața pacientului și a îngrijitoarei sunt adesea puse în pericol.

„Dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca

vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă și nu ostenesc.” (Isaia 40, 31.)

Dacă sunt respectate precauțiile potrivite, bolile necontagioase n-ar

trebui să fie luate și de alții. Obiceiurile să fie corecte, iar prin curățenie și

aerare corespunzătoare, să feriți camera bolnavului de elemente toxice. În

astfel de condiții, cei bolnavi au mult mai multe șanse să se însănătoșească

și, în cele mai multe cazuri, nici cei ce dau îngrijire, nici membrii familiei nu

vor lua boala.

Soarele, aerisirea și temperatura

Pentru a-i acorda pacientului cele mai favorabile condiții pentru

însănătoșire, camera pe care o ocupă trebuie să fie mare, luminoasă și să aibă

un aer vesel, cu posibilitatea de a fi bine aerisită. Pentru cel bolnav, ar trebui

aleasă camera care îndeplinește cel mai bine aceste cerințe. Multe case nu au

prevăzut nimic special pentru o aerisire corectă, iar ca să faci acest lucru,

este dificil; însă ar trebui făcut orice efort cu putință pentru a adapta camera,

astfel încât un curent de aer curat să o poată străbate zi și noapte.

Pe cât va fi posibil, în camera bolnavului ar trebui să fie menținută o

temperatură constantă. Ar trebui consultat termometrul. Cei care au grijă de

bolnav, fiind adesea privați de somn sau treziți noaptea ca să dea ajutor

pacientului, sunt predispuși la răceală și nu pot aprecia corect care este o

temperatură sănătoasă.

175

Dieta

O parte importantă a datoriei infirmierei este grija față de dieta

pacientului. Pacientul n-ar trebui să fie lăsat să sufere sau să devină slăbit din

pricina lipsei de hrană și nici să-i fie împovărat sistemul digestiv deja istovit.

Ar trebui să se aibă grijă ca hrana să fie pregătită și servită în așa fel, încât să

fie gustoasă, însă ar trebui apelat la o judecată înțeleaptă în privința adaptării

ei la nevoile pacientului, atât cantitativ, cât și calitativ. Mai ales în perioadele

de convalescență, când apetitul crește mai înainte ca organele digestive să-și

fi recăpătat tăria, există un pericol mare de vătămare din cauza erorilor făcute

în dietă.

Datoriile îngrijitorilor

Infirmierele și toți cei care au acces în camera bolnavului ar trebui să

fie voioși, calmi și cu stăpânire de sine. Ar trebui evitată orice grabă,

surescitare sau stare de confuzie. Ușile ar trebui deschise și închise cu grijă și

să fie liniște în toată casa. În cazurile febrile, este nevoie de o grijă deosebită

când apare o criză și febra trece. Atunci este adesea necesară o veghere

neîntreruptă. Neștiința, uitarea și neatenția au fost cauzele morții multora

care ar fi putut supraviețui, dacă ar fi primit o îngrijire corectă din partea

unor infirmiere grijulii și chibzuite.

„Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna și liniștea

pe vecie. Poporul meu va locui în locuința păcii, în case fără grijă și în

adăposturi liniștite.” (Isaia 32, 17.18.)

Vizitarea celor bolnavi

Vizitarea excesivă a celor bolnavi este o bunătate rău canalizată, o idee

falsă că așa ar fi politicos. Cei care sunt foarte bolnavi nu ar trebui să

176

primească vizitatori. Agitația adusă de primirea vizitatorilor îl obosește pe

pacient într-un moment în care el are cea mai mare nevoie de liniște, de

odihnă netulburată.

Pentru un convalescent sau un pacient care suferă de o boală cronică,

este adesea o plăcere și o binecuvântare să știe că ceilalți își aduc aminte cu

bunătate de el; însă această dovadă, arătată printr-un mesaj de simpatie sau

printr-un mic dar, va sluji unei cauze mai bune decât printr-o vizită

personală, și aceasta fără pericolul de a-i face vreun rău.

Îngrijirea în sanatorii

În sanatorii și spitale, unde infirmierele au de-a face în permanență cu

un număr mare de oameni bolnavi, se cere un efort hotărât de a fi mereu

plăcut și voios și de a arăta, cu atenție, respect în orice cuvânt și faptă. În

aceste instituții este de cea mai mare importanță faptul ca infirmierele să se

străduiască să-și facă lucrarea bine și cu înțelepciune. Ele trebuie să-și

amintească mereu că, prin împlinirea datoriilor lor zilnice, Îl slujesc pe

Domnul Hristos.

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt

Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta

Mea biruitoare.” (Isaia 41, 10.)

Cei bolnavi au nevoie să audă cuvinte înțelepte. Infirmierele ar trebui

să studieze zilnic Biblia, pentru a fi capabile să rostească cuvinte care să-i

lumineze și să-i ajute pe cei suferinzi. Îngeri ai lui Dumnezeu se află în

camerele în care sunt îngrijiți cei suferinzi, iar atmosfera care înconjoară

sufletul celui care administrează tratamentul ar trebui să fie pură și de un

miros plăcut. Medicii și infirmierele trebuie să iubească principiile lui

Hristos. Virtuțile Sale trebuie să se vadă în viețile lor. Atunci, prin ceea ce

177

fac și spun, îi vor atrage pe cei bolnavi la Mântuitorul.

Infirmiera creștină, în timp ce administrează tratamentul pentru

refacerea sănătății, va atrage în mod plăcut și cu succes mintea pacientului

înspre Hristos, vindecătorul sufletului, dar și al trupului. Gândurile

prezentate, azi puțin, mâine puțin, își vor face simțită influența. Infirmierele

mai în vârstă n-ar trebui să piardă nici o ocazie favorabilă pentru a atrage

atenția celor bolnavi asupra lui Hristos. Ele ar trebui să fie permanent gata de

a împleti vindecarea spirituală cu vindecarea fizică.

Infirmierele trebuie să-l învețe cu cea mai mare blândețe și gingășie pe

cel care dorește să fie vindecat că trebuie să înceteze să mai calce Legea lui

Dumnezeu. El trebuie să înceteze să mai aleagă o viață de păcat. Dumnezeu

nu-l poate binecuvânta pe acela care continuă să aducă asupra sa boală și

suferință prin călcarea de bunăvoie a legilor cerului. Însă Hristos, prin Duhul

Sfânt, vine ca o putere vindecătoare pentru aceia care încetează să mai facă

răul și învață să facă binele.

Cei care nu au deloc dragoste față de Dumnezeu vor lucra în mod

constant împotriva celor mai mari interese sufletești și trupești. Dar aceia

care realizează importanța viețuirii în ascultare de Dumnezeu în lumea rea de

acum vor accepta să se despartă de orice obicei greșit. Recunoștința și

iubirea le vor umple inimile. Ei știu că Hristos este prietenul lor. În multe

cazuri, faptul că devin conștienți că au un asemenea prieten înseamnă mai

mult pentru cei suferinzi în calea către vindecare decât cel mai bun tratament

care poate fi dat. Însă ambele linii de slujire sunt esențiale. Ele trebuie să

meargă mână în mână.

178

Capitolul 16

Rugăciunea pentru cei bolnavi

Rugăciunea credinței îi va salva pe cei bolnavi.

Scriptura spune că oamenii „trebuie să se roage necurmat și să nu se

lase” (Luca 18, 1); iar dacă ei simt vreodată nevoia să se roage, atunci acel

timp este când puterile îi lasă și pare că viața însăși le scapă din mâini.

Adesea, cei sănătoși uită de îndurările minunate ce le sunt oferite zi după zi,

an după an, și nu-I aduc lui Dumnezeu nici o dovadă de prețuire pentru

binecuvântările Sale. Însă, când vine boala, își amintesc de Dumnezeu. Când

îi lasă puterile, oamenii simt că au nevoie de ajutorul divin. Iar Dumnezeul

nostru îndurător nu Se întoarce niciodată de la sufletul care caută cu

sinceritate să primească ajutor de la El. Domnul este locul nostru de scăpare

atât în boală, cât și în sănătate.

„Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se

tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem

țărână.” (Psalmii 103, 13.14.)

„Nebunii, prin purtarea lor vinovată, și prin nelegiuirile lor, ajunseseră

nenorociți. Sufletul lor se dezgustase de orice hrană și erau lângă porțile

morții.” (Psalmii 107, 17.18.)

„Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul și El i-a izbăvit

din necazurile lor; a trimis cuvântul Său și i-a tămăduit și i-a scăpat de

groapă.” (Psalmii 107, 19.20.)

Dumnezeu dorește să readucă sănătatea celui bolnav astăzi, ca și atunci

179

când Duhul Sfânt a rostit aceste cuvinte prin psalmist. Iar Hristos este astăzi

același Medic plin de compasiune care a fost și în timpul lucrării Sale

pământești. În El se găsește balsam vindecător pentru fiecare boală, putere

întăritoare pentru orice neputință. Ucenicii Săi de astăzi trebuie să se roage

pentru cei bolnavi cu același zel cu care s-au rugat ucenicii din vechime. Și

vor avea loc vindecări; căci „rugăciunea credinței îi va salva pe cei bolnavi”.

Avem puterea Duhului Sfânt, siguranța netulburată a credinței, care poate

cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu. Promisiunea Domnului: „Își vor

pune mâinile peste cei bolnavi și ei se vor însănătoși” este tot atât de demnă

de încredere acum, ca și în zilele apostolilor. Ea arată privilegiul pe care-l au

copiii lui Dumnezeu, iar credința noastră ar trebui să se prindă de tot ceea ce

înseamnă acest lucru. Slujitorii lui Hristos sunt canalele lucrării Sale și, prin

ei, El dorește să-și exercite puterea vindecătoare. Este datoria noastră să-i

aducem pe cei bolnavi și suferinzi înaintea lui Dumnezeu, în brațele credinței

noastre. Ar trebui să-i învățăm să creadă în marele Vindecător.

Mântuitorul dorește ca noi să-i încurajăm pe cei bolnavi, pe cei

deznădăjduiți, pe cei năpăstuiți să se prindă de tăria Sa. Prin credință și

rugăciune, camera bolnavului poate fi transformată într-un Betel. Prin cuvânt

și faptă, medicii și infirmierele pot spune atât de clar, încât să nu se poată

înțelege greșit: „Dumnezeu Se află în acest loc” ca să salveze, nu să distrugă.

Hristos dorește să-și facă simțită prezența în camera bolnavului, umplând

inimile medicilor și infirmierelor cu gingășia iubirii Sale. Dacă viețile

îngrijitorilor au o asemenea înrâurire asupra bolnavilor, încât Hristos să

poată veni împreună cu ei la căpătâiul pacientului, acesta din urmă va fi

însuflețit de convingerea că Mântuitorul cel milostiv este prezent, și însăși

convingerea aceasta va face mult atât pentru vindecarea sufletului, cât și a

trupului.

Iar Dumnezeu ascultă rugăciunea. Hristos a spus: „Dacă veți cere ceva

în Numele Meu, voi face.” (Ioan 14, 14.) Și iarăși spune: „Dacă Îmi slujește

cineva, ... Tatăl îl va cinsti.” (Ioan 12, 26.) Dacă trăim conform Cuvântului

180

Său, fiecare făgăduință prețioasă pe care a făcut-o ni se va împlini. Suntem

nevrednici de mila Sa, dar, când ne predăm Lui, El ne primește. El va lucra

pentru și prin aceia care-L urmează.

Însă noi nu putem cere împlinirea făgăduințelor Sale decât atunci când

trăim în ascultare de Cuvântul Său. Psalmistul spune: „Dacă aș fi cugetat

lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” (Psalmii 66,

18.) Dacă Îi dăm ascultare numai în parte, cu jumătate de inimă, făgăduințele

Sale nu se vor împlini pentru noi.

În Cuvântul lui Dumnezeu avem învățătură cu privire la rugăciunea

specială pentru însănătoșirea celor bolnavi. Dar înălțarea unei asemenea

rugăciuni este unul dintre cele mai solemne lucruri și nu trebuie inițiat fără a

fi cântărit cu grijă. În multe cazuri de rugăciune pentru vindecarea celor

bolnavi, ceea ce este considerată credință nu este nimic altceva decât

încumetare.

Multe persoane aduc asupra lor boala prin îngăduința de sine. Ele nu au

trăit în armonie cu legile trupului sau cu principiile curățeniei desăvârșite.

Alții au nesocotit legile sănătății prin obiceiurile lor de a mânca și de a bea,

de a se îmbrăca sau de a munci. Adesea, o formă de viciu este cauza

slăbiciunii minții sau corpului. Dacă aceste persoane ar dobândi

binecuvântarea sănătății, multe dintre ele ar continua să urmeze aceeași cale

nepăsătoare de încălcare a legilor trupești și spirituale ale lui Dumnezeu,

gândind că, dacă Dumnezeu îi însănătoșește ca răspuns la rugăciune, au

libertatea de a-și continua practicile nesănătoase și de a-și îngădui fără nici o

reținere apetitul stricat. Dacă ar face o minune și le-ar reda sănătatea acestor

persoane, Dumnezeu ar încuraja păcatul.

Este o muncă pierdută aceea de a-i învăța pe oameni să privească la

Dumnezeu ca vindecător al neputințelor lor, dacă nu sunt învățați și să lase

181

deoparte practicile lor nesănătoase. Pentru a primi binecuvântarea Sa ca

răspuns la rugăciune, ei trebuie să înceteze să facă răul și să învețe să facă

binele. Mediul în care trăiesc trebuie să fie sănătos, obiceiurile lor de

viețuire, sănătoase. Ei trebuie să trăiască în armonie cu Legea lui Dumnezeu,

atât pentru trup, cât și pentru spirit.

Mărturisirea păcatului

Celor care doresc rugăciunea pentru restabilirea sănătății lor ar trebui

să li se explice clar că violarea Legii lui Dumnezeu, fie cea fizică, fie cea

spirituală, este păcat și, pentru ca ei să primească binecuvântarea Sa, păcatul

trebuie să fie mărturisit și părăsit.

Scriptura ne îndeamnă: „Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă

unii pentru alții, ca să fiți vindecați.” (Iacov 5, 16.) Celui care cere să se

înalțe rugăciuni pentru el să-i fie puse înainte gânduri ca acestea: „Noi nu

putem citi în inimă sau cunoaște secretele vieții tale. Acestea sunt cunoscute

numai de tine și de Dumnezeu. Dacă te pocăiești de păcatele tale, este datoria

ta să le mărturisești.” Păcatul care are un caracter intim trebuie să fie

mărturisit lui Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om. Căci „dacă

cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel

neprihănit.” (1 Ioan 2, 1.) Fiecare păcat este o jignire adusă lui Dumnezeu și

trebuie mărturisit Lui, prin Hristos. Fiecare păcat descoperit ar trebui

mărturisit la fel de deschis. Răul făcut unui semen ar trebui reparat împreună

cu cel față de care s-a păcătuit. Dacă vreunii dintre cei care caută să se

însănătoșească s-au făcut vinovați de vorbire de rău, dacă au semănat

discordie în familie, printre vecini sau în biserică și au stârnit ceartă și răcirea

relațiilor, dacă prin vreun procedeu greșit i-au dus pe alții în păcat, aceste

lucruri ar trebui să fie mărturisite înaintea lui Dumnezeu și înaintea acelora

față de care s-a păcătuit. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și

drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.)

182

Când relele au fost îndreptate, putem prezenta nevoile celor bolnavi

înaintea Domnului cu credință netulburată, după cum ne inspiră chiar Duhul

Său. El cunoaște pe fiecare pe nume și Se îngrijește de fiecare ca și cum n-ar

mai exista vreun altul pe pământ pentru care L-a dat pe Preaiubitul Său Fiu.

Pentru că dragostea lui Dumnezeu este atât de mare și statornică, cei bolnavi

ar trebui să fie încurajați să se încreadă în El și să fie voioși. Faptul de a fi

neliniștiți pentru propriile persoane are tendința de a provoca slăbiciunea și

boala. Dacă se vor înălța deasupra depresiei și întristării, șansele lor de

însănătoșire vor fi mai mari; căci „ochiul Domnului privește peste cei ce se

tem de El”, care „nădăjduiesc în bunătatea Lui.” (Psalmii 33, 18.)

În rugăciunea pentru cei bolnavi, ar trebui să ne amintim că „nu știm

cum trebuie să ne rugăm.” (Romani 8, 26.) Nu știm dacă binecuvântarea pe

care o dorim va fi sau nu cea mai bună. De aceea, rugăciunile noastre ar

trebui să includă și acest gând: „Doamne, Tu știi fiecare secret al sufletului.

Tu cunoști aceste persoane. Isus, Apărătorul lor, și-a dat viața pentru ei.

Dragostea Sa pentru aceștia este cu mult mai mare decât ar putea fi a noastră

pentru ei. De aceea, dacă este pentru slava Ta și binele celor năpăstuiți,

cerem ca în Numele lui Isus să poată deveni iarăși sănătoși. Dacă nu este

voia Ta ca ei să poată fi însănătoșiți, cerem ca harul Tău să-i poată mângâia,

iar prezența Ta să-i sprijine în suferințele lor”.

Dumnezeu știe sfârșitul de la început. El cunoaște inimile tuturor

oamenilor. El citește fiecare secret al sufletului. El știe dacă aceia pentru care

se înalță rugăciunea vor fi sau nu în stare să îndure încercările care ar veni

asupra lor dacă ar trăi. El știe dacă viețile lor ar fi o binecuvântare sau un

blestem pentru ei înșiși și pentru lume. Acesta este un motiv pentru care,

atunci când prezentăm cu seriozitate cererile noastre, ar trebui să spunem:

„Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” (Luca 22, 42.) Isus a adăugat aceste

cuvinte de supunere față de înțelepciunea și voința lui Dumnezeu când S-a

rugat în grădina Ghetsemani: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la

183

Mine paharul acesta!” (Matei 26, 39.) Și dacă ele au fost potrivite pentru El,

Fiul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se potrivesc ele pe buzele muritorilor

limitați, supuși greșelii!

Calea noastră constantă este aceea de a supune dorințele noastre

Atotînțeleptului Tată ceresc și apoi, cu o siguranță perfectă, să-I încredințăm

totul. Știm că Dumnezeu ne aude dacă cerem după voia Sa. Dar să insistăm

în cererile noastre fără un duh de supunere nu este bine; rugăciunile noastre

nu trebuie să îmbrace o formă de poruncă, ci de mijlocire.

Există cazuri în care Dumnezeu lucrează clar prin puterea Sa divină

pentru restabilirea sănătății. Dar nu sunt vindecați toți bolnavii. Mulți sunt

puși deoparte să adoarmă în Isus. Lui Ioan, pe insula Patmos, i s-a poruncit

să scrie: „«Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!» «Da», zice

Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează.»”

(Apocalipsa 14, 13.) Din aceasta vedem că, dacă persoanele nu se

însănătoșesc, nu ar trebui judecate pe motivul acesta că le lipsește credința.

Noi toți dorim răspunsuri imediate și directe la rugăciunile noastre și

suntem ispitiți să ne descurajăm când răspunsul întârzie sau sosește într-o

formă neașteptată. Însă Dumnezeu este prea înțelept și bun ca să răspundă

întotdeauna la rugăciunile noastre exact când și cum dorim noi. El va face

mai mult și mai bine pentru noi decât să ne împlinească toate dorințele. Și

pentru că ne putem încrede în înțelepciunea și iubirea Sa, nu ar trebui să-I

cerem să fie de acord cu voința noastră, ci să căutăm să pătrundem și să

împlinim scopul Său. Dorințele și interesele noastre ar trebui să se piardă în

voința Sa. Aceste experiențe care ne pun la probă credința sunt spre binele

nostru. Prin ele se descoperă dacă credința noastră este dreaptă și sinceră,

sprijinindu-se numai pe Cuvântul lui Dumnezeu, sau dacă, depinzând de

împrejurări, este nesigură și schimbătoare. Credința este întărită prin

exercițiu. Trebuie să lăsăm răbdarea să-și facă lucrarea sa desăvârșită,

amintindu-ne că există făgăduințe prețioase în Scripturi pentru aceia care Îl

184

așteaptă pe Domnul.

Nu toți înțeleg aceste principii. Mulți care caută îndurarea vindecătoare

a Domnului cred că trebuie să primească un răspuns direct și imediat la

rugăciunile lor sau, dacă nu, credința lor este defectuoasă. Pentru acest

motiv, cei care sunt slăbiți din pricina bolii trebuie sfătuiți cu înțelepciune,

pentru a putea acționa cu discernământ. Ei nu ar trebui să nesocotească

datoria pe care o au față de prietenii lor care poate le supraviețuiesc sau să

neglijeze să folosească mijloacele naturale pentru restabilirea sănătății.

Adesea există pericolul de a greși aici. Crezând că vor fi vindecați ca

răspuns la rugăciune, unii se tem să facă orice ar putea părea să indice o lipsă

de credință. Însă ei nu ar trebui să neglijeze să-și pună lucrurile în rânduială,

așa cum ar dori s-o facă dacă s-ar aștepta să fie răpiți de moarte. Și nici n-ar

trebui să se teamă să rostească vorbe de încurajare sau sfat, pe care ar dori, în

ceasul despărțirii, să le spună celor iubiți.

Cei care caută vindecarea prin rugăciune nu ar trebui să neglijeze

folosirea mijloacelor de remediu pe care le au la îndemână. Folosirea unor

astfel de mijloace nu este o tăgăduire a credinței, întrucât Dumnezeu a luat

măsuri de alinare a durerii și de sprijinire a corpului în lucrarea sa de

refacere. Nu este o tăgăduire a credinței să coopereze cu Dumnezeu și să se

plaseze în cea mai favorabilă condiție pentru a se însănătoși. Dumnezeu a

făcut în așa fel, încât să stea în puterea noastră să obținem o cunoaștere a

legilor de viețuire. Această cunoaștere ne-a fost pusă la îndemână ca s-o

folosim. Ar trebui să folosim orice mijloc pentru restabilirea sănătății,

profitând de orice avantaj posibil, lucrând în armonie cu legile naturale.

Când ne-am rugat pentru însănătoșirea celor bolnavi, putem lucra cu mai

multă energie, mulțumindu-I lui Dumnezeu că avem privilegiul de a coopera

cu El și cerând binecuvântarea Sa asupra mijloacelor pe care tot El ni le-a

pus la dispoziție.

185

Avem aprobarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru folosirea mijloacelor

de remediu. Ezechia, împăratul lui Israel, era bolnav și un profet al lui

Dumnezeu i-a adus solia că va muri. Acesta a strigat către Domnul, iar

Domnul l-a auzit pe slujitorul Său și i-a trimis o solie că vor fi adăugați

cincisprezece ani la viața sa. Desigur că numai un cuvânt de la Dumnezeu l-

ar fi vindecat pe Ezechia instantaneu; însă au fost date instrucțiuni deosebite:

„Să se aducă o turtă de smochine și s-o întindă peste bubă; și Ezechia va

trăi.” (Isaia 38, 21.)

„Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde

sub acoperișul cortului Lui, și mă va înălța pe o stâncă. Iată că mi se și înalță

capul peste vrăjmașii mei, care mă înconjoară: voi aduce jertfe în cortul Lui

în sunetul trâmbiței, voi cânta și voi lăuda pe Domnul.” (Psalmii 27, 5.6.)

Cu un prilej, Hristos a pus tină pe ochii unui orb și i-a poruncit: „«Dute

de te spală în scăldătoarea Siloamului».... El s-a dus, s-a spălat și s-a întors

văzând bine.” (Ioan 9, 7.) Vindecarea se putea înfăptui numai prin puterea

marelui Vindecător; cu toate acestea, Hristos S-a folosit de mijloacele simple

ale naturii. În vreme ce nu a sprijinit remediile medicamentoase, El a aprobat

în schimb folosirea remediilor simple și naturale.

Când ne-am rugat pentru însănătoșirea celor bolnavi, oricare ar fi

rezultatul, să nu ne pierdem credința în Dumnezeu. Dacă ni se va cere să

înfruntăm o pierdere, să acceptăm cupa amară, amintindu-ne că mâna Tatălui

o ține la buzele noastre. Însă, dacă sănătatea ar reveni, n-ar trebui să uităm că

paharul îndurării vindecătoare este întins sub o reînnoită obligație față de

Creator. Când cei zece leproși au fost curățiți, numai unul s-a întors să-L

găsească pe Isus și să-I dea slavă. Nici unul dintre noi să nu fie asemenea

celor nouă nesocotiți, ale căror inimi nu s-au lăsat atinse de îndurarea lui

Dumnezeu. „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus,

186

pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici

umbră de mutare.” (Iacov 1, 17.)

187

Capitolul 17

Folosirea remediilor

„Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.”

Boala nu vine niciodată fără o cauză. Calea este pregătită și boala este

chemată prin nesocotirea legilor sănătății. Mulți suferă consecințele

păcătuirii părinților lor. Deși ei nu sunt răspunzători pentru ceea ce au făcut

părinții lor, este totuși de datoria lor să descopere ce constituie o încălcare a

legilor sănătății și ce nu. Ei ar trebui să evite obiceiurile greșite ale părinților

lor și, printr-o viețuire corectă, să-și asigure condiții mai bune.

Totuși, cei mai mulți suferă din cauza propriului lor comportament

greșit. Ei nu țin seama de principiile sănătății prin obiceiurile lor de a mânca,

de a bea, de a se îmbrăca și de a munci. Încălcarea legilor naturii atrage după

sine un rezultat sigur; iar când boala vine asupra lor, mulți nu atribuie

suferințelor lor cauza adevărată, ci murmură împotriva lui Dumnezeu din

pricina afecțiunilor pe care le au. Însă Dumnezeu nu este răspunzător de

suferința care urmează nesocotirii legii naturale.

Dumnezeu ne-a înzestrat cu o anumită măsură de forță vitală. El ne-a

conceput de asemenea cu organe menite să mențină diferite funcții vitale, iar

El intenționează ca aceste organe să lucreze împreună în mod armonios.

Dacă păstrăm cu grijă forța vitală și ținem în ordine mecanismul delicat al

organismului, rezultatul este sănătatea; dacă însă forța vitală este epuizată

prea repede, sistemul nervos împrumută putere pentru nevoile curente din

resursele sale de energie, iar când un organ este vătămat, toate sunt afectate.

Corpul suportă multe abuzuri, aparent fără să opună rezistență; apoi

reacționează și face un efort hotărât pentru a îndepărta efectele tratamentului

188

ingrat la care a fost supus. Efortul său de a corija aceste condiții se manifestă

adesea prin febră și diferite alte forme de boală.

Remedii raționale

Când abuzul asupra sănătății este dus atât de departe încât apare boala,

cel suferind poate face adesea pentru el însuși ceea ce nimeni altcineva nu

poate face. Primul lucru care trebuie făcut este de a stabili clar adevăratul

motiv al bolii și apoi de a acționa în mod rațional pentru a îndepărta cauza.

Dacă funcționarea armonioasă a organismului s-a dereglat din pricina muncii

în exces, supraalimentării sau altor devieri, nu încercați să rezolvați

dificultățile adăugând povara medicamentelor otrăvitoare.

Mâncatul fără discernământ este adesea cauza îmbolnăvirii, iar lucrul

de care organismul are cea mai mare nevoie este acela de a fi ușurat de

povara nefirească ce a fost pusă asupra sa. În multe cazuri de boală, cel mai

bun remediu este ca pacientul să postească preț de o masă sau două, pentru

ca organele digestive istovite să poată avea ocazia să se odihnească. O dietă

compusă din fructe timp de câteva zile a adus adesea o mare ușurare celor

care lucrează intelectual. De multe ori, o perioadă scurtă de abstinență

alimentară totală, urmată de o alimentație simplă, moderată, a dus la

însănătoșire prin propriul efort recuperativ al organismului. O alimentație

simplă timp de o lună sau două ar convinge pe mulți suferinzi că drumul

îngust al tăgăduirii de sine este drumul către sănătate.

Odihna ca remediu

Unii atrag boala asupra lor muncind în exces. Pentru aceștia, odihna,

eliberarea de griji și o dietă cumpătată sunt esențiale pentru restabilirea

sănătății. Pentru aceia al căror creier este obosit și sunt agitați din cauza

lucrului neîncetat și a claustrării, o vizită la țară, unde pot duce o viață

189

simplă, lipsită de griji și unde vin în contact direct cu natura, va fi de cel mai

mare ajutor. Plimbarea prin păduri și pajiști, culegând flori și ascultând

cântecul păsărilor, va face cu mult mai mult decât orice alt mijloc folosit

pentru însănătoșirea lor.

Atât în sănătate, cât și în boală, apa curată este una dintre

binecuvântările de căpetenie ale cerului. Folosirea corectă a acesteia aduce

cu sine sănătatea. Este băutura pe care Dumnezeu a oferit-o pentru ca

animalele și omul să-și stingă setea. Băută în cantități suficiente, ajută la

acoperirea necesităților organismului și ajută corpul să se împotrivească

bolilor. Aplicarea externă a apei este o modalitate satisfăcătoare de reglare a

circulației sângelui. O baie rece sau una cu apă potrivit de rece este un tonic

excelent. Băile calde deschid porii și ajută astfel la eliminarea impurităților.

Atât băile calde, cât și cele călduțe liniștesc nervii și reglează circulația.

Însă mulți n-au învățat din experiență care sunt efectele binefăcătoare

ale folosirii corecte a apei și se tem de acest lucru. Tratamentele cu apă nu

sunt apreciate așa cum ar trebui și aplicarea lor cu pricepere necesită o

muncă pe care mulți nu sunt gata să o depună. Însă nimeni nu ar trebui să se

simtă scuzat din motive de neștiință sau indiferență față de acest subiect.

Există multe moduri în care apa poate fi aplicată pentru a ușura durerile și a

face ca boala să dea înapoi. Toți ar trebui să învețe cum se folosește prin

tratamente simple, aplicate în cămin. În special mamele ar trebui să știe cum

să se îngrijească de familiile lor atât în starea de sănătate, cât și în cea de

boală.

Mișcarea este o lege a ființei noastre. Fiecare organ al trupului are

lucrarea sa prestabilită, de împlinirea căreia depind dezvoltarea și tăria sa.

Acțiunea normală a tuturor organelor dă tărie și vigoare, în timp ce tendința

spre sedentarism poate duce spre degradare și moarte. Legați un braț,

imobilizându-l fie și numai pentru câteva săptămâni, apoi eliberați-l și veți

vedea că este mai slab decât cel pe care l-ați folosit cu moderație în tot acest

190

timp. Inactivitatea produce același efect asupra întregului sistem muscular.

Inactivitatea este o cauză prolifică a bolilor. Exercițiul fizic înviorează

și reglează circulația sângelui, însă în inactivitate sângele nu circulă liber, iar

transformările din el, atât de necesare pentru viață și sănătate, nu au loc.

Pielea devine și ea inactivă. Impuritățile nu sunt eliminate ca atunci când

circulația ar fi stimulată prin exercițiu fizic viguros, pielea păstrată într-o

stare sănătoasă și plămânii alimentați din belșug cu aer proaspăt, curat.

Această stare a organismului împovărează de două ori mai mult organele

excretoare, iar rezultatul este boala.

Bolnavii nu ar trebui să fie încurajați să fie inactivi. Când a fost depus

un efort prea mare — de orice fel va fi fost acesta, odihna totală pentru câtva

timp va îndepărta uneori îmbolnăviri grave; însă, în cazul bolnavilor

recunoscuți ca atare, este rareori necesară suspendarea tuturor activităților.

Aceia care au suferit o epuizare nervoasă din pricina muncii

intelectuale ar trebui să se odihnească, ferindu-se de gânduri împovărătoare;

dar ei nu trebuie să fie îndrumați să creadă că este periculos să-și folosească

în vreun fel puterile mintale. Mulți sunt înclinați să creadă că starea lor este

mai rea decât în realitate. Această stare a minții este nefavorabilă pentru

însănătoșire și nu trebuie nutrită.

Pastorii, învățătorii, studenții (elevii) și alți lucrători intelectuali suferă

adesea de boli, ca urmare a unui grav surmenaj cerebral, care nu a fost ușurat

de exercițiul fizic. Lucrul de care au nevoie aceste persoane este o viață mai

activă. Deprinderile moderate, fără excese, combinate cu exercițiul fizic

potrivit vor asigura atât vigoarea mintală, cât și fizică și vor da puterea de a

rezista tuturor celor care lucrează intelectual.

Cei care au abuzat de puterile lor fizice nu ar trebui să fie încurajați să

191

depună numai eforturi fizice. Munca, pentru a aduce cele mai mari foloase,

ar trebui să fie sistematică și plăcută. Exercițiul fizic în aer liber este cel mai

bun; ar trebui să fie planificat în așa fel, încât să întărească prin mișcare

organele care au devenit slabe; iar acest lucru trebuie făcut din toată inima;

lucrul cu mâinile nu trebuie să ajungă niciodată ca o corvoadă ingrată.

Când bolnavii nu au nimic cu care să-și ocupe timpul și care să le

capteze atenția, gândurile li se fixează asupra lor înșile și devin morbizi și

iritabili. De multe ori, se hrănesc cu sentimentele lor sumbre, până când

ajung să creadă că se află într-o stare mult mai rea decât sunt în realitate și că

sunt complet incapabili să facă ceva.

În toate aceste cazuri, exercițiul fizic bine direcționat se va dovedi un

remediu eficient. În unele cazuri, este indispensabil în procesul de

însănătoșire. Voința se pune în mișcare o dată cu munca fizică. Și ceea ce au

nevoie acești invalizi este să-și trezească voința. Când voința este adormită,

imaginația devine aberantă și este cu neputință să te împotrivești bolii.

Inactivitatea este cel mai mare blestem care a putut veni asupra celor

mai mulți dintre bolnavi. Activitatea ușoară în direcția unei munci folositoare

— când nu suprasolicită mintea sau corpul — are o influență fericită asupra

amândurora. Aceasta întărește mușchii, îmbunătățește circulația și îi dă celui

bolnav satisfacția de a ști că nu este complet inutil în această lume ocupată.

El nu va putea să facă decât puțin la început, însă va descoperi în curând că

puterea sa crește și că volumul de muncă depusă poate spori corespunzător.

Exercițiile fizice îl ajută pe cel dispeptic1, dând organelor digestive un

tonus muscular sănătos. Angajarea în studiu intens sau exercițiu fizic

puternic imediat după masă împiedică digestia; însă o scurtă plimbare după

luarea mesei, cu capul ridicat și cu umerii trași înapoi, este un mare câștig.

192

În ciuda a tot ceea ce s-a spus și s-a scris în legătură cu importanța sa,

există totuși mulți care neglijează exercițiul fizic. Unii devin corpolenți

pentru că organismul lor este îngreunat. Alții slăbesc și se anemiază, pentru

că puterile lor vitale sunt secătuite de munca de lichidare a surplusului de

hrană. Ficatul este împovărat în efortul său de a curăța sângele de impurități,

iar rezultatul este boala.

Aceia ale căror obiceiuri sunt sedentare ar trebui, când vremea permite,

să facă mișcare în aer liber în fiecare zi, fie vară, fie iarnă. Mersul pe jos este

preferabil călăritului sau plimbării cu trăsura, pentru că pune în mișcare mai

mulți mușchi. Plămânii sunt siliți să lucreze sănătos, căci este imposibil să

umbli în pas vioi fără a-i umple cu aer.

Un asemenea exercițiu va fi în multe cazuri mai bun pentru sănătate

decât medicamentele. Medicii îi sfătuiesc adesea pe pacienții lor să facă o

călătorie pe ocean, să meargă la vreun izvor cu apă minerală sau să viziteze

diferite locuri pentru a schimba mediul, când, în cele mai multe cazuri, dacă

ar mânca în mod cumpătat și ar face exerciții fizice sănătoase, cu voioșie, s-

ar reînsănătoși și ar economisi bani și timp.

193

Capitolul 18

Vindecarea minții

„Tovărășia sufletului cu cel care este viața sa.”

Legătura care există între minte și trup este foarte strânsă. Când unul

este afectat, celălalt se resimte. Starea minții afectează sănătatea într-o

măsură mult mai mare decât își dau seama mulți. Multe dintre bolile de care

suferă oamenii sunt rezultatul depresiei mintale. Durerea, neliniștea,

nemulțumirea, remușcarea, vinovăția, neîncrederea, toate au tendința să

zdrobească forțele vitale și să producă degenerare și moarte.

Boala este uneori produsul imaginației și este adesea agravată de

aceasta. Mulți care ar fi putut fi sănătoși numai dacă s-ar fi gândit la aceasta

sunt invalizi pe viață. Mulți își închipuie că fiecare expunere ușoară va

produce boala, iar efectul cel rău are loc pentru că este așteptat. Mulți mor de

o boală a cărei cauză este cu desăvârșire imaginară.

Curajul, speranța, credința, simpatia, iubirea dau sănătate și prelungesc

viața. O minte împăcată, un spirit voios înseamnă sănătate pentru corp și

tărie pentru suflet. „O inimă veselă este un bun1 leac.” (Proverbe 17, 22.)

În tratamentul celor bolnavi, efectul influenței minții nu ar trebui trecut

cu vederea. Folosită cum se cuvine, această influență oferă un mijloc mai

eficient pentru combaterea bolii.

Stăpânirea unei minți de către o alta

Există totuși o formă de vindecare a minții care constituie unul dintre

194

mijloacele cele mai eficiente ale răului. Prin această așa-numită știință, o

minte este adusă sub stăpânirea alteia, astfel încât individualitatea celei mai

slabe se dispersează în cea a minții mai puternice. O persoană acționează

după voința alteia. În felul acesta, se pretinde că se poate schimba conținutul

gândurilor, că pot fi împărtășite impulsuri dătătoare de viață și pacienții pot

fi făcuți în stare să se împotrivească bolii și s-o biruie.

Această metodă de vindecare a fost folosită de persoane care nu știau

care este natura ei reală și tendința acesteia și care credeau că reprezintă un

mijloc de a face bine celor bolnavi. Însă această așa-zisă știință este

întemeiată pe principii false. Este străină de natura și spiritul lui Hristos. Ea

nu conduce către Acela care este viață și mântuire. Cel care atrage mințile

către sine le călăuzește pe calea despărțirii de adevăratul Izvor al tăriei lor.

Nu este scopul lui Dumnezeu acela ca vreo ființă omenească să-și lase

mintea și voința sub stăpânirea altui om, devenind un instrument pasiv în

mâinile sale. Nimeni nu trebuie să-și dizolve individualitatea în aceea a

altuia. Nu trebuie să privească la nici o făptură umană ca fiind izvorul său de

vindecare. Dependența sa trebuie să fie față de Dumnezeu. În demnitatea

bărbăției pe care i-a dat-o Dumnezeu, trebuie să fie controlat de Însuși

Dumnezeu, și nu de vreo inteligență umană.

Dumnezeu vrea să-i aducă pe oameni într-o legătură directă cu El

Însuși. În toate procedeele pe care le folosește cu ființele omenești, Domnul

recunoaște principiul responsabilității personale. El caută să încurajeze un

simțământ de dependență personală și să imprime nevoia călăuzirii

personale. Dorește să aducă umanul în strânsă legătură cu divinul, pentru ca

oamenii să poată fi preschimbați după asemănarea Sa. Satana lucrează pentru

a zădărnici acest scop. El caută să încurajeze dependența de oameni. Când

mințile sunt întoarse de la Dumnezeu, ispititorul le poate aduce sub

stăpânirea lui. El poate controla firea omenească.

195

Teoria minții aflate sub stăpânirea altei minți a fost elaborată de Satana,

pentru a se prezenta drept lucrător principal, pentru a pune filozofia

omenească acolo unde ar trebui să fie filozofia divină. Dintre toate rătăcirile

care găsesc sprijin printre cei care mărturisesc că fac parte din poporul

creștin, nu este nici o amăgire mai periculoasă ca aceasta, care-l separă în

mod sigur pe om de Dumnezeu. Oricât de nevinovată ar putea părea, dacă

este aplicată pacienților, le va aduce distrugere, și nu alinare și refacere. Ea

deschide o ușă prin care Satana va intra pentru a lua în stăpânire atât mintea

care a cedat controlului alteia, cât și mintea care exercită controlul.

„Domnul este tăria mea și scutul meu; în El mi se încrede inima, și sunt

ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima, și-L laud prin cântările

mele.” (Psalmii 28, 7.)

Înfricoșătoare este puterea dată în felul acesta oamenilor rău

intenționați. Ce ocazii le oferă celor care trăiesc profitând de pe urma

slăbiciunilor sau nebuniei altora! Cât de mulți, prin stăpânirea minților sărace

sau bolnăvicioase, vor afla în aceasta un mijloc de a-și satisface pasiuni

desfrânate sau lăcomia după câștig!

Există pentru noi un lucru mai bun în care să ne angajăm decât în

controlul omului de către om. Medicul ar trebui să educe poporul să-și

întoarcă privirile de la omenesc la dumnezeiesc. În loc să-i învețe pe cei

bolnavi să depindă de ființele umane pentru vindecarea sufletului și trupului,

el ar trebui să-i îndrume către Acela care-i poate mântui în chip desăvârșit pe

toți cei ce vin la El. El, care a făcut mintea omului, știe care este nevoia

minții. Numai Dumnezeu este Acela care poate tămădui. Cei ale căror minți

și trupuri sunt bolnave trebuie să contemple în Hristos pe Cel care vindecă.

„Pentru că Eu trăiesc”, spune El, „și voi veți trăi.” (Ioan 14, 19.) Aceasta este

viața pe care trebuie să o înfățișăm celor bolnavi, spunându-le că, dacă au

196

credință în Hristos ca vindecător, dacă vor conlucra cu El, ascultând de legile

sănătății și străduindu-se să-și desăvârșească sfințenia în teamă de El,

Domnul le va atribui viața Sa. Când le prezentăm pe Hristos în acest fel, noi

oferim o putere, o tărie valoroasă; căci ea vine de sus. Aceasta este adevărata

știință a vindecării trupului și sufletului.

Compasiunea

Este nevoie de multă înțelepciune când avem de-a face cu boli

provocate prin intermediul minții. O inimă îndurerată, bolnavă, o minte

descurajată are nevoie de un tratament blând. De multe ori, un anumit necaz

legat de viețuirea în cămin roade, asemenea cangrenei, până în adâncul

sufletului și slăbește forța vitală. Și uneori se întâmplă că remușcările pentru

păcate subminează constituția individului și dezechilibrează intelectul.

Numai printr-o compasiune plină de căldură pot fi ajutați astfel de bolnavi.

Medicul ar trebui mai întâi să le câștige încrederea și după aceea să le

îndrepte atenția către marele Vindecător. Dacă li se poate dirija credința către

adevăratul Medic, iar ei pot avea încredere că El Se ocupă de cazul lor,

aceasta va aduce ușurare minții și adesea sănătate corpului.

Compasiunea și tactul se vor dovedi adesea mult mai binefăcătoare

pentru cei bolnavi decât o va putea face chiar cel mai expert tratament,

aplicat într-o manieră rece, cu indiferență. Când un medic se apropie de patul

bolnavului într-un mod apatic, indiferent, și se uită la cel afectat fără prea

mult interes, dând impresia, prin vorbă sau faptă, că acel caz nu este unul

care să reclame multă atenție, și îl lasă apoi pe pacient singur cu gândurile

sale, el i-a făcut acelui pacient cel mai mare rău. Îndoiala și descurajarea

produse de indiferența sa vor anihila adesea efectul pozitiv al remediilor pe

care le-ar putea prescrie.

Dacă medicii s-ar putea pune în locul celui al cărui spirit este umilit, a

197

cărui voință este slăbită de suferință și care tânjește după cuvinte de simpatie

și asigurare, ar fi mai bine pregătiți să aprecieze care sunt simțămintele lui.

Când iubirea și compasiunea pe care le-a dat pe față Hristos pentru cei

bolnavi se combină cu cunoștințele medicului, însăși prezența sa va fi o

binecuvântare.

Sinceritatea față de pacient îi inspiră acestuia încredere și se dovedește

astfel un ajutor important pentru însănătoșirea sa. Sunt medici care consideră

că este o politică înțeleaptă să-i ascundă pacientului natura și cauza bolii de

care suferă. Mulți, temându-se că îl vor agita sau descuraja pe pacient

spunându-i adevărul, vor întreține speranțe de însănătoșire nefondate și chiar

îl vor lăsa pe pacient să coboare în mormânt fără a-l avertiza de primejdia

care-l amenință. Acest lucru este neînțelept. S-ar putea ca nu întotdeauna să

fie cel mai bine sau cel mai sigur să-i explice pacientului adevărata

dimensiune a pericolului în care se află. Aceasta l-ar putea alarma și întârzia,

ba chiar împiedica însănătoșirea. Și nu poate fi spus tot adevărul nici celor

ale căror afecțiuni sunt în mare măsură imaginare. Multe dintre aceste

persoane sunt iraționale și nu și-au format obiceiul de a se autocontrola.

Acestea au capricii ciudate și își închipuie multe lucruri neadevărate despre

ele însele și despre ceilalți. Pentru ele, aceste lucruri sunt reale, iar cei care le

îngrijesc trebuie să dea pe față o continuă blândețe, tact și o răbdare

neobosită. Dacă acestor pacienți li s-ar spune adevărul despre ei înșiși, unii

dintre ei vor fi jigniți, iar alții descurajați. Hristos le-a spus ucenicilor Săi:

„Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” (Ioan 16,

12.) Însă, cu toate că adevărul nu poate fi dezvăluit în întregime în toate

ocaziile, amăgirea nu este niciodată necesară sau scuzabilă. Niciodată

medicul sau infirmiera nu ar trebui să recurgă la minciună. Cel care face

aceasta se plasează acolo unde Dumnezeu nu poate coopera; și, pierzând

încrederea pacienților săi, el renunță la unul din cele mai eficiente mijloace

umane pentru restabilirea lor.

Puterea voinței nu este prețuită așa cum ar trebui. Voința să fie păstrată

198

trează și bine dirijată și ea va da energie întregii ființe și va fi un ajutor

minunat pentru păstrarea sănătății. Este de asemenea o putere pe care o

putem folosi împotriva bolii. Exercitată în direcția cea bună, ea va stăpâni

imaginația și va fi un mijloc puternic prin care ne putem împotrivi și birui

atât boala mintală, cât și cea fizică. Exercitându-și puterea voinței pentru a se

raporta corect la viața pe care o au, pacienții pot face mult în ce privește

cooperarea cu eforturile medicului pentru refacerea lor. Sunt mii dintre aceia

care își pot redobândi sănătatea, dacă vor. Domnul nu dorește ca ei să fie

bolnavi. El îi vrea sănătoși și fericiți, iar ei ar trebui să ia hotărârea de a se

însănătoși. Adesea, bolnavii se pot împotrivi bolii numai dacă refuză să

cedeze înaintea suferinței și nu rămân într-o stare de inactivitate. Ridicânduse

deasupra durerilor, să se apuce de o lucrare utilă, potrivit tăriei lor. Prin

lucrul de acest fel și folosirea din belșug a aerului și soarelui, mulți suferinzi

vlăguiți și-ar putea redobândi sănătatea și tăria.

Principii biblice de vindecare

Pentru aceia care doresc să-și recâștige sau să-și păstreze sănătatea,

există o lecție în cuvintele din textul biblic care spune: „Nu vă îmbătați de

vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.” (Efeseni 5, 18.)

Nu prin senzații tari sau uitarea produsă de stimulenți nefirești sau

nesănătoși, nu prin îngăduirea poftelor sau pasiunilor inferioare se va găsi

adevărata vindecare sau înviorare pentru corp sau suflet. Printre cei bolnavi,

se găsesc mulți care sunt fără Dumnezeu și fără nădejde. Ei suferă de pe

urma dorințelor neîmplinite, pasiunilor desfrânate și a condamnării venite din

partea propriilor lor conștiințe; ei își pierd echilibrul în viața aceasta și nu au

nici o speranță în viața viitoare. Cei care îngrijesc de bolnavi să nu spere că îi

vor ajuta pe acești pacienți îngăduindu-le plăceri frivole, emoționante.

Acestea au fost blestemul vieții lor. Sufletul însetat și înfometat va continua

să înseteze și să flămânzească atâta vreme cât caută să găsească satisfacție în

aceste lucruri. Cei care beau din izvorul plăcerii egoiste sunt amăgiți. Ei

confundă râsetele cu tăria, iar când euforia încetează, inspirația lor ia sfârșit

199

și ei rămân pradă nemulțumirii și disperării.

Pacea statornică, adevărata odihnă a spiritului, nu are decât un singur

Izvor. Despre acest lucru vorbea Hristos când a spus: „Veniți la Mine toți cei

trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11, 28.) „Vă las pacea,

vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” (Ioan 14, 27.) Această pace

nu este ceva pe care El îl dă separat de Sine Însuși. Ea se află în Hristos, iar

noi o putem primi numai primindu-L pe El.

Hristos este izvorul vieții. Lucrul de care au nevoie mulți este să aibă o

mai bună cunoaștere a Sa; ei au nevoie să fie învățați cu răbdare și blândețe,

și totuși cu hotărâre, cum întreaga făptură poate să se deschidă înaintea

mijloacelor de vindecare ale cerului. Când lumina iubirii lui Dumnezeu

umple cămările întunecoase ale sufletului, oboseala plină de nervozitate și

nemulțumirea vor înceta și bucurii ale satisfacției vor aduce vigoare minții și

sănătate și energie corpului.

„Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la

cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.” (Filipeni 4,

6.)

Ne aflăm într-o lume a suferinței. Dificultățile, încercările și întristarea

ne așteaptă pretutindeni, de-a lungul drumului către căminul ceresc. Dar

există mulți care fac poverile vieții de două ori mai grele, anticipând mereu

necazurile. Dacă se confruntă cu nenorociri sau dezamăgiri, ei cred că totul

merge către dezastru, că soarta lor este cea mai nenorocită, că vor ajunge

sigur la ruină. Astfel, ei își atrag nefericirea asupra lor și aruncă o umbră

pretutindeni în jur. Viața însăși devine o povară pentru ei. Dar nu trebuie să

fie așa. Se cere prețul unui efort hotărât pentru a schimba făgașul gândirii lor.

Însă schimbarea poate fi făcută. Fericirea lor, atât cea din viața aceasta, cât și

cea din viața viitoare, depinde de concentrarea minții lor asupra lucrurilor

200

optimiste. Să-și întoarcă privirile de la imaginea întunecată — care este

imaginară — către binefacerile pe care Dumnezeu le-a presărat pe cărarea lor

și, dincolo de acestea, către cele nevăzute și veșnice.

Pentru fiecare încercare, Dumnezeu a pregătit ajutor. Când, în deșert,

Israel a ajuns la apele amare ale Marei, Moise a strigat către Domnul. El nu

le-a oferit vreun remediu nou, ci le-a atras atenția asupra a ceea ce era la

îndemână. Un copăcel pe care El îl crease trebuia să fie aruncat în izvor

pentru a face apa dulce și curată. Când s-a făcut aceasta, poporul a băut din

apă și s-a înviorat. În fiecare încercare, dacă-L căutăm, Hristos ne va da

ajutor. Ochii noștri se vor deschide pentru a înțelege făgăduințele de

vindecare amintite în Cuvântul Său. Duhul Sfânt ne va învăța cum să ne

însușim fiecare binecuvântare care va fi un antidot pentru durere. Pentru

fiecare înghițitură amară care ne este dusă la buze, vom găsi o ramură

vindecătoare.

Nu trebuie să admitem ca viitorul, cu problemele sale grele, cu

perspectivele lui nesatisfăcătoare, să ajungă să ne înmoaie inimile, să ne facă

genunchii să tremure și mâinile să atârne neputincioase. „Să se prindă de

tăria Mea”, spune Cel Atotputernic, „ca să poată face pace cu Mine; și va

face pace cu Mine.” (Isaia 27, 5.)1 Aceia care își predau viețile sub

călăuzirea Sa și în serviciul Său nu vor fi aduși niciodată într-o situație

pentru care El să nu fi prevăzut ieșire. Oricare ar fi situația în care ne aflăm,

dacă suntem împlinitori ai Cuvântului Său, avem o Călăuză care să ne

îndrume pe cale; oricare ar fi nedumerirea noastră, avem un Sfetnic priceput;

oricare ar fi întristarea noastră, pierderea suferită sau singurătatea de care

suferim, avem un Prieten plin de compasiune.

Dacă, în ignoranța noastră, facem pași greșiți, Mântuitorul nu ne

abandonează. Nu trebuie să avem niciodată simțământul că suntem singuri.

Îngerii sunt tovarășii noștri. Mângâietorul pe care Hristos a făgăduit că-L va

trimite în Numele Său rămâne cu noi. Pe calea care duce la cetatea lui

201

Dumnezeu, nu există nici o dificultate pe care cei care se încred în El să n-o

poată birui. Nu există primejdii din care să nu poată scăpa. Nu există nici un

fel de întristare, de suferință și slăbiciune omenească pentru care El să nu fi

prevăzut un remediu.

Nimeni nu trebuie să se lase pradă descurajării și disperării. Satana

poate veni la tine cu această sugestie crudă: „Cazul tău este lipsit de speranță.

Nu poți fi răscumpărat.” Însă există nădejde pentru tine în Hristos.

Dumnezeu nu ne poruncește să biruim în propria noastră tărie. El ne cere să

venim aproape, lângă El. Oricare ar fi dificultățile cu care ne confruntăm —

care înconvoaie și sufletul și trupul, El așteaptă să ne elibereze.

El, care a luat firea umană asupra Sa, știe ce înseamnă compasiunea

față de suferințele omenirii. Nu numai că Hristos cunoaște fiecare suflet,

nevoile personale și încercările acelui suflet, dar știe și toate împrejurările

care frământă și nedumeresc spiritul. Mâna Sa este întinsă cu o gingășie

plină de milă către fiecare copil suferind al Său. Cei care suferă cel mai mult

primesc cea mai adâncă compasiune și milă din partea Sa. El este mișcat de

înțelegerea neputințelor noastre și dorește ca noi să lăsăm nedumeririle și

necazurile noastre la picioarele Sale și să le părăsim acolo.

Nu este înțelept să privim la noi înșine și să ne cercetăm emoțiile. Dacă

facem aceasta, vrăjmașul ne va pune înainte dificultățile și ispitele care

slăbesc credința și nimicesc curajul. A ne cerceta îndeaproape emoțiile și a

da frâu liber sentimentelor înseamnă a hrăni îndoiala și a ne încurca în

urzeala nedumeririlor. Trebuie să ne îndepărtăm privirile de la noi înșine

către Isus.

„Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur

trup, să stăpânească în inimile voastre, și să fiți recunoscători. Cuvântul lui

Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.... Și orice faceți,

202

cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus, și

mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3, 15-17.)

Când ispitele te asaltează, când grijile, nedumeririle și întunericul par

să-ți învăluie sufletul, privește către locul din care ai văzut ultima dată

venind lumina. Odihnește-te în iubirea lui Hristos și sub grija Sa protectoare.

Când păcatul se luptă în inimă pentru supremație, când vina apasă sufletul și

împovărează conștiința, când necredința întunecă mintea, amintește-ți că

harul lui Hristos este de-ajuns pentru a birui păcatul și a risipi întunericul.

Intrând în comuniune cu Mântuitorul, intrăm pe teritoriul păcii.

Făgăduințele de vindecare „Domnul scapă sufletul robilor Săi Și nici

unul din cei ce se încred în El nu este osândit.” (Psalmii 34, 22.)

„Cine se teme de Domnul are un sprijin tare în El, Și copiii lui au un

loc de adăpost la El.” (Proverbe 14, 26.)

„Sionul zicea: „M-a părăsit Domnul, Și m-a uitat Domnul!” Poate o

femeie să uite copilul pe care-l alăptează, Și să n-aibă milă de rodul

pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Totuși Eu nu te voi uita cu nici un

chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, Și zidurile tale sunt totdeauna

înaintea ochilor Mei.” (Isaia 49, 14-16.)

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt

Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta

Mea biruitoare.” (Isaia 41, 10.)

„Ascultați-Mă, casa lui Iacov, și toată rămășița casei lui Israel, Voi, pe

care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, Pe care v-am purtat pe umăr

de la nașterea voastră: Până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același, Până la

căruntețea voastre vă voi sprijini. V-am purtat, și tot vreau să vă mai port, Să

203

vă sprijin și să vă mântuiesc.” (Isaia 46, 3.4.)

Nimic nu exercită o influență mai mare pentru favorizarea sănătății

sufletului și trupului ca spiritul de recunoștință și laudă. Este o datorie

categorică aceea de a ne împotrivi melancoliei, gândurilor și sentimentelor

de nemulțumire — o datorie tot atât de mare ca aceea de a ne ruga. Dacă ne

îndreptăm către cer, cum putem merge ca un grup de oameni care se jelesc,

gemând și plângându-se tot drumul până la casa Tatălui nostru?

Aceia care spun că sunt creștini, dar se plâng neîncetat și se gândesc la

voioșie și fericire ca la ceva păcătos, nu au o religie adevărată. Aceia care

găsesc o plăcere sumbră în tot ceea ce este melancolic în lumea naturală, care

aleg să privească asupra frunzelor moarte mai degrabă decât să culeagă

minunatele flori vii; care nu văd nici o frumusețe în piscurile munților semeți

și în văile înveșmântate în verde crud; care își adorm simțurile ca să nu audă

vocea veselă care le vorbește în natură, atât de dulce și melodioasă pentru cel

care are urechi pentru ea — aceia nu trăiesc în Hristos. Ei își strâng tristețe și

întunecime, când ar putea avea strălucire, pe Însuși Soarele neprihănirii, care

să răsară în inimile lor, aducând vindecare în razele Sale.

Adeseori, mintea ta poate fi întunecată din pricina durerii. Nu încerca

atunci să raționezi. Știi doar că Isus te iubește! El îți înțelege slăbiciunea.

Poți împlini voia Sa odihnindu-te pur și simplu în brațele Sale.

Este o lege a naturii aceea ca gândurile și sentimentele noastre să fie

încurajate și întărite pe măsură ce vorbim despre ele. Deși cuvintele exprimă

gânduri, este de asemenea adevărat că și cuvintele sunt urmate de gânduri.

Dacă am vrea să dăm mai multă expresivitate credinței noastre, să ne

bucurăm mai mult de binecuvântările pe care știm că le avem — marea

îndurare și iubire a lui Dumnezeu — ar trebui să avem mai multă credință și

o bucurie mai mare. Nici o limbă nu poate exprima și nici o minte

204

omenească, finită, nu poate concepe binecuvântarea care se naște din

aprecierea bunătății și iubirii lui Dumnezeu. Chiar pe acest pământ putem

avea o bucurie asemenea unui izvor nesecat — căci este alimentat de

șuvoaiele care ies de la tronul lui Dumnezeu.

Așa stând lucrurile, să ne educăm inimile și buzele să aducă laudă lui

Dumnezeu pentru iubirea Sa fără seamăn. Să ne educăm sufletele să fie pline

de speranță și să trăiască în lumina care vine de la crucea de pe Calvar. N-ar

trebui să uităm niciodată că suntem copii ai Împăratului ceresc, fii și fiice ale

Domnului oștirilor. Este privilegiul nostru să ne odihnim liniștiți în

Dumnezeu.

„Pacea lui Hristos ... să stăpânească în inimile voastre, și fiți

recunoscători.” (Coloseni 3, 15.) Uitând de necazurile și dificultățile noastre,

să dăm laudă lui Dumnezeu pentru ocazia de a trăi pentru slava Numelui

Său. Binecuvântările proaspete ale fiecărei noi zile să trezească laudă în

inimile noastre pentru aceste dovezi ale grijii Sale iubitoare. Când deschizi

ochii dimineața, mulțumește-I lui Dumnezeu că te-a păzit în timpul nopții.

Mulțumește-I pentru pacea pe care ți-a pus-o în inimă. Dimineața, ziua la

amiază și noaptea, recunoștința ta să se înalțe către cer ca un parfum plăcut.

Când cineva te întreabă ce mai faci, nu încerca să te gândești la ceva

trist pe care să i-l spui, pentru a-i câștiga compasiunea. Nu vorbi despre lipsa

ta de credință, despre întristările și suferințele tale. Ispititorul este nespus de

bucuros să audă astfel de cuvinte. Când vorbești despre subiecte sumbre, îi

dai lui slavă. Nu trebuie să ne preocupe puterea cea mare a lui Satana de a ne

birui. Adesea ne predăm în mâinile lui, vorbind despre puterea sa. Să vorbim

mai bine despre marea putere a lui Dumnezeu de a uni toate interesele

noastre cu ale Sale. Vorbește despre puterea inegalabilă a lui Hristos,

vorbește despre slava Sa. Tot cerul este interesat de mântuirea noastră.

Îngerii lui Dumnezeu, mii și mii și de zeci de mii de ori zeci de mii, sunt

însărcinați să le slujească celor care vor fi moștenitori ai mântuirii. Ei ne

205

păzesc de rău și resping puterile întunericului, care urmăresc nimicirea

noastră. Nu avem oare motive să fim mulțumitori în fiecare moment, chiar și

atunci când există aparente încurcături pe cărarea noastră?

Înălțați cântări de laudă

Exprimați-vă lauda și recunoștința prin cântări. Când suntem ispitiți, în

loc să dăm glas simțămintelor noastre, să înălțăm prin credință o cântare de

recunoștință către Dumnezeu.

„Te lăudăm, Dumnezeule, pentru Fiul dragostei Tale, Pentru Isus care a

murit, iar acum S-a înălțat.

Te lăudăm, Dumnezeule, pentru Duhul luminării Tale

Care ne-a descoperit pe Mântuitorul și ne-a risipit întunericul.

Toată slava și lauda Mielului ce a fost jertfit

Ce a purtat toate păcatele noastre și a curățit orice pată.

Toată slava și lauda pentru Dumnezeul întregului har

Care ne-a răscumpărat, căutat și călăuzit căile.

Ridică-ne iarăși și umple fiecare inimă cu dragostea Ta

Și fiecare suflet să fie din nou aprins cu foc de sus.

Aleluia! A Ta să fie slava, aleluia! Amin. Aleluia! A Ta să fie slava.

Ridică-ne iarăși!”

206

Cântecul este o armă care poate fi întotdeauna folosită împotriva

descurajării. Când ne deschidem astfel inima înaintea razelor de lumină ale

prezenței Mântuitorului, vom avea sănătate și binecuvântarea Sa.

„Lăudați pe Domnul, căci este bun, Căci în veac ține îndurarea Lui!

Așa să zică cei răscumpărați de Domnul, Pe care i-a izbăvit El din mâna

vrăjmașului.” (Psalmii 107, 1.2.)

„Cântați, cântați în cinstea Lui! Vorbiți despre toate minunile Lui!

Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce caută pe

Domnul!” (Psalmii 105, 2.3.)

„Căci El a potolit setea sufletului însetat, Și a umplut de bunătăți

sufletul flămând. Cei ce ședeau în întuneric și în umbra morții, Trăiau legați

în ticăloșie și în fiare; ... Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul,

Și El i-a izbăvit din necazurile lor. I-a scos din întuneric și din umbra morții

Și le-a rupt legăturile. O, de-ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea

Lui, Și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!” (Psalmii 107, 9-15.)

„Pentru ce te mâhnești, suflete, Și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în

Dumnezeu, Căci iarăși Îl voi lăuda: El este mântuirea mea Și Dumnezeul

meu.” (Psalmii 42, 11.)

Mulțumiți pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu,

în Hristos Isus, cu privire la voi. (1 Tesaloniceni 5, 18.) Această poruncă este

o asigurare că și lucrurile care par să ne stea împotrivă vor lucra spre binele

nostru. Dumnezeu nu ne-ar îndemna să fim mulțumitori pentru ceea ce ne-ar

face rău.

„Domnul este lumina și mântuirea mea; De cine să mă tem? Domnul

207

este sprijinitorul vieții mele: De cine să-mi fie frică Căci El mă va ocroti în

coliba Lui, în ziua necazului, Mă va ascunde sub acoperișul cortului Lui ...

Voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiței, Voi cânta și voi lăuda pe

Domnul.” (Psalmii 27, 1.5.6.)

„Îmi pusesem nădejdea în Domnul, Și El S-a plecat spre mine, mi-a

ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; Mi-a pus

picioarele pe stâncă, și mi-a întărit pașii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o

laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut, Și

s-au încrezut în Domnul.” (Psalmii 40, 1-3.)

„Domnul este tăria mea și scutul meu; În El mi se încrede inima, și sunt

ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima Și-L laud prin cântările

mele.” (Psalmii 28, 7.)

Una dintre piedicile cele mai sigure în calea refacerii celor bolnavi este

fixarea atenției asupra lor înșiși. Mulți bolnavi simt că toți ar trebui să le

ofere compasiunea și sprijinul lor, când de fapt lucrul de care au nevoie este

acela de a-și devia atenția de la ei înșiși, pentru a se gândi și îngriji de alții.

Adesea este solicitată rugăciunea pentru cei năpăstuiți, întristați sau

descurajați, și acesta este un lucru bun. Ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu

să aducă lumină în mintea întunecată și să mângâie inima întristată. Însă

Dumnezeu răspunde la rugăciunea acelora care vin în întâmpinarea

binecuvântărilor Sale. Când înălțăm rugăciuni pentru acești oameni cuprinși

de întristare, ar trebui să-i încurajăm să încerce să-i ajute pe cei mai nevoiași

decât ei. Întunericul va fi alungat din propriile lor inimi când vor încerca să-i

ajute pe alții. Când căutăm să-i mângâiem pe alții cu mângâierile de care ne

bucurăm noi înșine, binecuvântarea se întoarce la noi.

Capitolul 58 din Isaia este o rețetă pentru maladiile corpului și

208

sufletului. Dacă dorim sănătate și adevărata bucurie a vieții, trebuie să

punem în practică regulile date în acest text. Despre slujirea pe care o

acceptă El și despre binecuvântările acesteia, Domnul spune:

„Iată postul plăcut Mie: «Împarte-ți pâinea cu cel flămând, Și adu în

casa ta pe nenorociții fără adăpost; Dacă vezi pe un om gol, acoperă-l Și nu

întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, Și

vindecarea ta va încolți repede; Neprihănirea ta îți va merge înainte Și slava

Domnului te va însoți. Atunci tu vei chema, și Domnul va răspunde, Vei

striga, și El va zice: «Iată-Mă!» Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău,

Amenințările cu degetul și vorbele de ocară, Dacă vei da mâncarea ta celui

flămând, Dacă vei sătura sufletul lipsit, Atunci lumina ta va răsări peste

întunecime, Și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va

călăuzi neîncetat, Îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, Și va da din

nou putere mădularelor tale; Vei fi ca o grădină bine udată, Ca un izvor ale

cărui ape nu seacă.»” (Isaia 58, 7-11.)

Faptele bune constituie de două ori o binecuvântare — atât pentru

binefăcător, cât și pentru cel ce se bucură de actul de binefacere. Conștiința

facerii de bine este unul dintre cele mai bune medicamente pentru corpurile

și mințile afectate de boală. Când mintea este liberă și fericită în urma

sentimentului datoriei bine împlinite și satisfacției de a fi dăruit și altora

fericire, influența înviorătoare, moralizatoare, aduce o viață nouă întregii

făpturi.

Cei afectați să caute să arate compasiune mai degrabă decât să o

pretindă neîncetat. Puneți povara propriei voastre slăbiciuni și întristări

asupra Mântuitorului celui milostiv. Deschideți-vă inima înaintea iubirii Sale

și lăsați-o apoi să se reverse și asupra altora. Amintiți-vă că toți au încercări

greu de purtat și ispite greu de biruit și că puteți face ceva pentru a ușura

aceste poveri. Exprimați-vă recunoștința pentru binecuvântările pe care le

aveți; arătați-vă aprecierea pentru atențiile pe care le primiți. Păstrați-vă

209

inima plină de făgăduințele prețioase ale lui Dumnezeu, pentru a putea scoate

din această comoară cuvinte care vor fi mângâiere și tărie pentru alții.

Aceasta vă va învălui într-o atmosferă utilă și înălțătoare. țelul vostru să fie

acela de a-i binecuvânta pe cei din jurul vostru și veți găsi căi pentru a fi de

folos atât membrilor propriei voastre familii, cât și altora.

Dacă cei ce suferă de pe urma unei sănătăți șubrede ar vrea să uite de ei

înșiși, îndreptându-și atenția către alții; dacă ar împlini porunca Domnului,

de a sluji celor mai nevoiași ca ei, și-ar da seama de adevărul făgăduinței

profetice: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile, și vindecarea ta va încolți

repede.” (Isaia 58, 8.)

Mara și Elim Azi ei soseau la Elim: — loc bun, cu palmieri Și umbra

răcoroasă, și apa de izvor; Dar numai pustă seacă ... nisip de-ăl arzător, Și

fără pic de apă, aveau la Mara ieri. Așa ni-i viața noastră mereu, de când e

ea; și astfel niciodată n-a fost printre cei vii: Amaruri și dulceață — tristețe

— bucurii Vin una după alta ... azi — mâine — tot așa.

Dar stă în puterea noastră — la Mara poposind Să ne îndulcim amarul,

privind spre Dumnezeu: Privind spre El, putea-vom să trecem orice greu Și

viața s-o petrecem în cântec, nu jelind.

Și-așa ar fi să facem, chiar dacă doar atât Ne-ar fi dat pe vecie: să

mergem prin pustii.... Căci Domnul îți transformă tristețea în bucurii Și El

din toate scapă, de-ar fi greul oricât!

Dar bine știind, că drumul e-ntins spre-nalte sferi Că binele și răul peun

loc în veci n-or sta, Căci Domnul vine-ndată, și împărăția Sa: De ce neam

plânge atuncea pe calea către cer? Stefan Demetrescu

210

Capitolul 19

În contact cu natura

„Să mergem la țară.”

Creatorul a ales pentru primii noștri părinți mediul cel mai potrivit

pentru sănătatea și fericirea lor. El nu i-a pus într-un palat și nici nu i-a

înconjurat cu podoabele artificiale și obiectele de lux după care atât de mulți

aleargă astăzi să le obțină. I-a pus însă în contact direct cu natura și în strânsă

comuniune cu ființele sfinte ale cerului.

În grădina pe care Dumnezeu a pregătit-o ca să fie căminul copiilor Săi,

copacii grațioși și florile delicate întâmpinau privirile la orice pas. Existau

pomi de toate felurile, mulți dintre ei fiind încărcați cu fructe parfumate și

delicioase. Pe ramurile lor, păsările împleteau cântecele lor de laudă. Sub

umbra lor, creaturile pământului se hârjoneau fără nici o teamă.

Adam și Eva, în curăția lor desăvârșită, se desfătau cu priveliștile și

sunetele din Eden. Dumnezeu le-a încredințat lucrarea în grădină, și anume

„ca s-o lucreze și s-o păzească”1 (Geneza 2, 15.) Munca pe care o făceau în

fiecare zi le aducea sănătate și bucurie, iar perechea fericită întâmpina cu

voioșie vizitele Creatorului lor, când El Se plimba și discuta cu ei în răcoarea

zilei. El îi învăța zilnic lecțiile Sale.

Planul de viețuire pe care l-a stabilit Dumnezeu pentru primii noștri

părinți conține lecții pentru noi. Deși păcatul și-a aruncat umbra peste

pământ, Dumnezeu dorește ca fiii Săi să găsească desfătare în lucrările

mâinilor Sale. Cu cât planul Său de viețuire este urmat mai îndeaproape, cu

atât mai minunat va lucra El pentru a reface sănătatea oamenilor suferinzi.

211

Cei bolnavi trebuie să fie aduși în strânsă legătură cu natura. O viață în aer

liber, într-un mediu natural, va face minuni pentru mulți bolnavi neajutorați

și aproape lipsiți de orice speranță.

Zgomotul, agitația și starea de zăpăceală din orașe, viața înăbușitoare și

artificială din acestea, toate sunt extrem de obositoare și epuizante pentru cei

bolnavi. Aerul, încărcat cu fum și praf, cu gaze otrăvitoare și cu germeni ai

diferitelor boli, este un pericol pentru viață. Cei bolnavi, mulți fiind închiși

între patru pereți, ajung să se simtă aproape ca niște prizonieri în camerele

lor. Ei privesc casele, caldarâmul și mulțimile grăbite, fără să întrezărească

măcar un petic de cer albastru sau o rază de soare, un fir de iarbă, o floare

sau un copac. Claustrați în felul acesta, ei se gândesc la suferința și

nefericirea lor și ajung pradă propriilor lor gânduri triste.

Iar pentru aceia care nu au tărie morală, orașele sunt pline de primejdii.

Aici, pacienții care au de biruit pofte nefirești sunt expuși neîncetat ispitelor.

Ei trebuie să fie mutați într-un mediu nou, în care firul gândurilor lor se va

schimba, trebuie să fie aduși acolo unde să se bucure de alte influențe,

complet diferite de cele care le-au distrus viețile. Să fie îndepărtați un timp

de acele influențe care îi îndepărtează de Dumnezeu și să fie aduși într-o

atmosferă mai curată.

Instituțiile pentru îngrijirea celor bolnavi ar avea cu mult mai mult

succes dacă ar putea fi așezate departe de orașe. Și, pe cât este posibil, toți

cei care caută să-și redobândească sănătatea ar trebui să meargă în locurile de

la țară, unde pot avea parte de binefacerea vieții în aer liber. Natura este

medicul lui Dumnezeu. Aerul curat, razele voioase de soare, florile, copacii,

livezile, viile și exercițiul fizic în aer liber în acest mediu sunt dătătoare de

sănătate, dătătoare de viață.

Medicii și infirmierele ar trebui să-și încurajeze pacienții să stea mult

212

timp în aer liber. Viața sub cerul liber este singurul remediu de care au

nevoie mulți bolnavi. Aceasta are o putere minunată de a vindeca bolile

provocate de stările de agitație emoțională și de excesele vieții mondene, o

viață care slăbește și distruge puterile corpului, minții și sufletului.

Cât de reconfortante sunt liniștea și libertatea de la țară pentru bolnavii

obosiți de viața de la oraș, de strălucirea luminilor și de zgomotul străzilor!

Cât de avizi se întorc ei către locurile din natură! Cât de bucuroși ar fi să stea

în aer liber, să se bucure de razele soarelui și să respire parfumul copacilor și

florilor! Există proprietăți dătătoare de viață în balsamul pinului, în aroma

cedrului și a bradului, dar și alți copaci au proprietăți care redau sănătatea.

Pentru bolnavul cronic, se pare că nimic nu-i redă în așa măsură

sănătatea și fericirea ca viața în mediul plăcut de la țară. Aici, cei mai

neajutorați se pot așeza sau pot sta întinși la soare sau la umbra copacilor. Nu

au de făcut decât să-și ridice ochii pentru a vedea minunatul frunziș de

deasupra. Un sentiment dulce de liniște și înviorare vine asupra lor, în timp

ce ascultă murmurul vântului. Spiritul istovit reînvie. Puterile secătuite sunt

refăcute. Pe nesimțite, mintea se umple de pace, pulsul febril devine mai

liniștit și constant. Când cei bolnavi capătă mai multe puteri, se vor aventura

să facă vreo câțiva pași ca să culeagă câteva flori minunate, soli prețioși ai

iubirii lui Dumnezeu față de familia Sa năpăstuită de jos, de pe pământ.

Ar trebui făcute planuri pentru a-i ține pe pacienți în aer liber. Pentru

aceia care sunt în stare să muncească, să se găsească ceva ușor și plăcut de

lucru. Arătați-le cât de agreabilă și folositoare este munca sub cerul liber.

Încurajați-i să respire aerul curat. Învățați-i să respire adânc și să-și

întărească mușchii abdominali prin respirație și vorbire. Aceasta este o

educație care va fi de neprețuit pentru ei.

Exercițiul fizic în aer liber ar trebui prescris ca o necesitate dătătoare de

213

viață. Iar pentru astfel de exerciții, nimic nu este mai bun decât cultivarea

pământului. Pacienții să aibă răzoare de flori de care să îngrijească sau să

lucreze în livadă sau în grădina de legume. Pe măsură ce vor fi încurajați săși

părăsească odăile și să petreacă mai mult timp în aer liber, cultivând flori

sau făcând o altă muncă ușoară și plăcută, atenția lor se va întoarce de la ei

înșiși și de la suferințele lor.

Cu cât pacientul va putea fi ținut mai mult timp sub cerul liber, cu atât

va necesita mai puțină grijă. Cu cât mediul va fi mai vesel, cu atât va fi mai

plin de nădejde. Închis în casă, oricât ar fi de elegant împodobită, el va

deveni mai nervos și mai posomorât. Faceți în așa fel, încât să fie înconjurat

de lucrurile minunate din natură; plasați-l acolo unde poate vedea florile

crescând și poate auzi păsările cântând, iar inima sa va izbucni în cânt, ce se

va armoniza cu al păsărilor. Ușurarea se va așterne peste trup și minte.

Intelectul se va trezi, imaginația va reînvia și mintea va fi pregătită să

aprecieze frumusețea Cuvântului lui Dumnezeu.

În natură, se poate găsi întotdeauna ceva care să distragă atenția celor

bolnavi de la ei înșiși și să le îndrepte gândurile către Dumnezeu. Înconjurați

fiind de lucrările Sale minunate, mințile lor sunt înălțate de lângă lucrurile

care se văd către lucrurile care nu se văd. Frumusețea naturii îi face să se

gândească la căminul ceresc, unde nu va exista nimic care să umbrească

frumusețea, nimic care să întineze sau să distrugă, nimic care să provoace

boala sau moartea.

Medicii și infirmierele să descopere în lucrurile din natură lecții care

învață despre Dumnezeu. Să îndrepte atenția pacienților lor către Acela ale

cărui mâini au făcut copacii semeți, iarba și florile, încurajându-i să vadă în

fiecare mugur și floare o expresie a iubirii Sale pentru copiii Săi. El, care

îngrijește de păsări și flori, va îngriji și de făpturile create după propriul Său

chip.

214

Sub cerul liber, în mijlocul lucrurilor pe care le-a făcut Dumnezeu,

respirând aerul proaspăt, dătător de sănătate, celor bolnavi li se poate spune

— cu cele mai mari șanse de succes — despre viața cea nouă în Hristos. Aici

se poate citi din Cuvântul lui Dumnezeu. Aici poate străluci lumina

neprihănirii lui Hristos în inimile întunecate de păcat.

El dă tărie celui obosit, și mărește puterea celui ce cade în leșin. (Isaia

40, 29.)

Bărbații și femeile care au nevoie de vindecare fizică și spirituală

trebuie să fie astfel aduși în contact cu aceia ale căror cuvinte și fapte îi vor

atrage către Hristos. Ei trebuie să fie aduși sub influența marelui Medic

misionar, care poate vindeca atât sufletul, cât și trupul. Ei trebuie să audă

povestea iubirii Mântuitorului, despre iertarea oferită fără plată pentru toți

aceia care vin la El, mărturisindu-și păcatele.

Sub imperiul unor influențe ca acestea, mulți suferinzi vor fi călăuziți

pe calea vieții. Îngeri cerești cooperează cu uneltele omenești pentru a aduce

încurajare, nădejde, bucurie și pace în inimile celor bolnavi și suferinzi. În

asemenea condiții, cei bolnavi sunt de două ori binecuvântați și mulți își

regăsesc sănătatea. Pasul cel tremurat își recapătă elasticitatea. Ochiul își

redobândește strălucirea. Cei deznădăjduiți se îmbărbătează. Fizionomia,

odată disperată, poartă acum o expresie de bucurie. Tonurile plângătoare ale

vocii se schimbă în tonuri de voioșie și mulțumire.

Când sănătatea fizică este redobândită, bărbații și femeile sunt mai

capabili să-și exercite acea credință în Hristos care asigură sănătatea

sufletului. În conștientizarea faptului că păcatele au fost iertate există o pace,

o bucurie și o liniște de nespus. Nădejdea întunecată a creștinului se

luminează. Cuvintele exprimă credința că „Dumnezeu este adăpostul și

215

sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.” (Psalmii 46,

1.) „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un

rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.” (Psalmii 23, 4.)

„El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin.” (Isaia 40,

29.)

Principiile sănătății

Fără o cunoaștere a principiilor sănătății nimeni nu este pregătit să-și

asume responsabilitățile vieții.

216

Capitolul 20

Igienă generală

„Voi sunteți templul lui Dumnezeu. Nimic întinat nu va intra în el.”

Cunoașterea faptului că omul trebuie să fie un templu al lui Dumnezeu,

un locaș în care să se descopere slava Sa, ar trebui să fie stimulentul cel mai

puternic pentru dezvoltarea și grija față de puterile noastre fizice. Creatorul a

adus la existență făptura umană într-un mod minunat, care impune respect, și

El ne poruncește să facem din ea obiectul nostru de studiu, să-i înțelegem

nevoile și să facem ceea ce ține de noi pentru a o feri de rău și întinăciune.

Circulația sângelui

Pentru a avea o sănătate bună, trebuie să avem un sânge bun; căci

sângele este izvorul vieții. El repară ceea ce s-a distrus și hrănește corpul.

Când este alimentat cu elemente hrănitoare potrivite și când este curățat și

vitalizat prin contactul cu aerul curat, el transportă viața și vigoarea în fiecare

parte a organismului. Cu cât este mai bună circulația, cu atât mai bine se va

împlini această lucrare.

La fiecare bătaie a inimii, sângele ar trebui să-și croiască drum repede

și cu ușurință în toate părțile corpului. Circulația sa nu ar trebui să fie

stânjenită printr-o îmbrăcăminte strâmtă sau cingători, iar extremitățile ar

trebui să fie suficient acoperite. Orice îngreunează circulația împinge sângele

înapoi în organele vitale, producând congestii. Ca urmare, adesea apar dureri

de cap, tuse, palpitații ale inimii sau indigestie.

217

Respirația

Pentru a avea un sânge bun, trebuie să respirăm bine. Inspirarea

adâncă, deplină, a aerului curat, care umple plămânii cu oxigen, purifică

sângele. Ei îi dau o culoare vie și îl trimit, asemenea unui curent dătător de

viață, în fiecare parte a corpului. O bună respirație liniștește nervii,

stimulează pofta de mâncare, îmbunătățește digestia și produce un somn

sănătos, înviorător.

Plămânilor ar trebui să li se acorde cea mai mare libertate posibilă.

Capacitatea lor crește prin activitate liberă; ea scade dacă sunt îngrădiți și

apăsați. De aici, efectele dăunătoare ale practicii atât de răspândite, în special

în ocupațiile sedentare, de aplecare a corpului asupra lucrului. În această

poziție este imposibilă respirația profundă. Respirația superficială devine în

scurt timp un obicei, iar plămânii își pierd puterea de a-și mări volumul. Un

efect similar este produs prin folosirea corsetului. Părții inferioare a pieptului

nu i se lasă suficientă libertate; mușchii abdominali, care au fost făcuți să

ajute la respirație, nu se pot desfășura pe deplin și plămânii sunt stingheriți în

activitatea lor.

Astfel, nu este primită o cantitate suficientă de oxigen. Sângele se

mișcă greu. Substanțele de excreție, toxice, care ar trebui aruncate afară în

timpul exalării, sunt reținute, iar sângele devine impur. Nu numai plămânii

sunt astfel afectați, ci și stomacul, ficatul și creierul. Pielea devine lividă,

digestia este întârziată, inima este afectată, creierul întunecat, gândurile sunt

confuze, moralul scade, întregul organism devine deprimat și inactiv și în

mod deosebit susceptibil de a se îmbolnăvi.

Aerul curat

Plămânii expulzează neîncetat impuritățile și trebuie să fie continuu

218

alimentați cu aer proaspăt. Aerul impur nu oferă cantitatea necesară de

oxigen, iar sângele trece pe la creier și pe la celelalte organe fără a fi

revitalizat. Din acest motiv, este necesară o bună aerisire. Întregul organism

este slăbit când se trăiește în camere închise, neaerisite, în care aerul este

închis și viciat. El devine extrem de sensibil la influența frigului, iar o ușoară

expunere la rece aduce îmbolnăvirea. Femeile devin palide și lipsite de

vigoare din pricină că stau închise în casă. Ele respiră același aer mereu și

mereu, până când acesta este încărcat cu substanțele otrăvitoare eliminate

prin pori și din plămâni; și impuritățile sunt aduse în felul acesta înapoi în

sânge.

Aerisirea și lumina solară

La construirea clădirilor, fie pentru scopuri publice, fie pentru locuit, ar

trebui să se aibă grijă să se asigure o bună aerisire și lumină solară din

belșug. Bisericile și sălile de clasă sunt adesea necorespunzătoare în această

privință. Neglijarea unei bune aerisiri este de multe ori cauza somnolenței și

plictiselii, care distrug efectul multor predici și fac lucrarea vorbitorului

obositoare și ineficientă.

Pe cât este posibil, toate clădirile destinate viețuirii oamenilor ar trebui

să fie amplasate pe un teren înalt, bine uscat. Acest lucru va asigura un loc

lipsit de umiditate și va înlătura primejdia îmbolnăvirii din cauza umezelii și

exalațiilor nocive. Această problemă este privită adesea cu prea multă

ușurătate. Starea continuă de sănătate șubredă, bolile serioase și cazurile

mortale rezultă din umezeala și malaria existentă în situațiile de amplasare

joasă și în locuri cu prea multă apă.

Când se construiește o casă, este foarte important să se asigure o bună

ventilare și lumină solară din belșug. Să existe un curent de aer și lumină din

abundență în fiecare cameră din casă. Dormitoarele ar trebui dispuse în așa

219

fel, încât să aibă o circulație liberă a aerului, zi și noapte. Nici o cameră nu

este potrivită ca dormitor dacă nu poate fi aerisită zilnic, ca să fie umplută de

aer și lumina soarelui. În cele mai multe țări, dormitoarele trebuie să fie

prevăzute cu mijloace destinate ridicării temperaturii, pentru a putea fi

încălzite și uscate în vreme rece sau umedă.

Camera de oaspeți trebuie să se bucure de aceeași grijă ca și camerele

folosite constant. Ca și celelalte dormitoare, ar trebui să aibă aer și lumină

solară și ar trebui prevăzute niște mijloace de încălzire, pentru a usca

umezeala care se acumulează întotdeauna într-o cameră care nu este folosită

în mod curent. Oricine doarme într-o cameră în care nu intră soarele sau

ocupă un pat care nu a fost uscat sau aerisit așa cum se cuvine o face cu

riscul sănătății și adesea cu riscul vieții.

Când se apucă de construit, mulți iau cu grijă în considerație plantele și

florile lor. Sera sau fereastra rânduită folosirii acesteia este caldă și scăldată

în soare; căci, fără căldură, aer și soare, plantele nu vor trăi și prospera. Dacă

aceste condiții sunt necesare pentru viața plantelor, cu cât mai mult sunt ele

importante pentru sănătatea noastră, a familiilor și oaspeților noștri!

Dacă dorim să facem din căminele noastre locul în care să domnească

sănătatea și fericirea, trebuie să le amplasăm deasupra emanațiilor rele și

ceții din zonele de depresiune și să lăsăm să pătrundă liber agenții naturali

dătători de viață ai cerului. Scăpați de perdelele grele, ridicați jaluzelele1 și

deschideți ferestrele, nu îngăduiți viței-de-vie, oricât ar fi de frumoasă, să

umbrească ferestrele și nu lăsați ca vreun copac să stea într-atât de aproape

de casă, încât să oprească razele soarelui. Lumina solară ar putea să

decoloreze draperiile și covoarele și să ia luciul ramelor tablourilor; însă va

aduce o strălucire sănătoasă pe obrajii copiilor.

Cei care au grijă de cei în vârstă ar trebui să-și aducă aminte că în mod

220

special aceștia au nevoie de camere călduroase, confortabile. Puterea scade

pe măsură ce se înaintează în vârstă, lăsând tot mai puțină vitalitate prin care

să se opună rezistență influențelor nesănătoase; de aici, și nevoia mai mare a

celor vârstnici de a avea soare din belșug și aer curat, proaspăt.

Curățenia

Curățenia, în cele mai mici amănunte, este esențială atât pentru

sănătatea mintală, cât și pentru cea fizică. Impuritățile sunt în mod continuu

eliminate din corp prin piele. Milioanele de pori se astupă repede dacă nu

sunt curățați prin băi frecvente, iar impuritățile care ar trebui să fie evacuate

prin piele devin o povară în plus pentru celelalte organe excretoare.

Cele mai multe persoane ar putea să se bucure de binefacerea unei băi

zilnice, reci sau călduțe, fie dimineața, fie seara. În loc să mărească

probabilitatea unei răceli, dacă este făcută cum trebuie, o baie fortifică

organismul împotriva răcelii, pentru că ameliorează circulația; sângele este

adus la suprafață și este obținută o circulație mai ușoară, regulată. Mintea și

corpul sunt deopotrivă fortificate. Mușchii devin mai elastici, intelectul mult

mai strălucit. Baia este un calmant pentru nervi. Ea ajută intestinul, stomacul

și ficatul, dând sănătate și energie fiecăruia, și asigură o bună digestie.

Este de asemenea important ca îmbrăcămintea să fie păstrată curată.

Hainele purtate absorb materia reziduală care este evacuată prin pori; dacă

nu sunt schimbate și spălate frecvent, impuritățile vor fi reabsorbite.

Orice formă de murdărie duce la boală. Microbi aducători de moarte

abundă în colțurile întunecoase, neglijate, în resturile care putrezesc, în

umezeală, mucegai și putregai. Nu ar trebui să se accepte prezența resturilor

vegetale sau a grămezilor de frunze căzute în apropierea casei, ca să

putrezească și să otrăvească aerul. Nimic murdar sau în stare de putrezire nu

221

ar trebui să fie admis în cămin. În unele orașe, mici sau mari, considerate ca

fiind perfect sanitare, s-au descoperit multe epidemii de friguri, atribuite

materiei în stare de descompunere, de lângă locuința vreunui gospodar

neglijent.

Starea perfectă de curățenie, lumina soarelui din belșug, acordarea

întregii atenții și în cele mai mici detalii igienei vieții din cămin sunt

esențiale pentru a scăpa de boală și pentru voioșia și vigoarea membrilor

familiei.

222

Capitolul 21

Igiena printre Israeliți

„Există sănătate în ascultarea de Legea lui Dumnezeu.”

În învățătura pe care Dumnezeu a dat-o Israelului, păstrării sănătății i

se acorda o mare atenție. Poporul care ieșise din robie, cu obiceiurile lui

necurate și nesănătoase pe care le moștenise, a fost supus celei mai stricte

exersări practice în pustie, înainte de a intra în Canaan. Israeliții au fost

învățați principii ale sănătății și li s-au impus legi sanitare.

Prevenirea bolii

Distincția dintre curat și necurat a fost observată nu numai în serviciul

lor divin, ci și în tot ce ținea de viața de zi cu zi. Toți aceia care veneau în

contact cu boli contagioase erau scoși în afara taberei și nu li se permitea să

se întoarcă fără o curățire perfectă, atât a persoanei, cât și a îmbrăcămintei. În

cazul cuiva afectat de o boală infecțioasă, fusese dată îndrumarea:

„Orice pat în care se va culca va fi necurat; și orice lucru pe care va

ședea va fi necurat. Cine se va atinge de patul lui să-și spele hainele, să se

scalde în apă și va fi necurat până seara. Cine va ședea pe lucrul pe care a

șezut el să-și spele hainele, să se scalde în apă și să fie necurat până seara.

Cine se va atinge de trupul lui să-și spele hainele, să se scalde în apă și va fi

necurat până seara.... Cine se va atinge de vreun lucru care a fost sub el va fi

necurat până seara; și cine va ridica lucrul acela să-și spele hainele, să se

scalde în apă și va fi necurat până seara. Cine va fi atins de el ... și nu-și va

spăla mâinile în apă, să-și spele hainele, să se scalde în apă și va fi necurat

până seara. Orice vas de pământ care va fi atins de el, să fie spart și orice vas

223

de lemn să fie spălat în apă.” (Leviticul 15, 4-12.)

Legea privind lepra este de asemenea o ilustrație a promptitudinii cu

care trebuia împlinite aceste prevederi:

„Câtă vreme va avea rana, va fi necurat: este necurat. Să locuiască

singur; locuința lui să fie afară din tabără. Când se va arăta o rană de lepră pe

o haină, fie haină de lână, fie haină de in, în urzeală sau în bătătură de in sau

de lână, pe o piele sau pe vreun lucru de piele ... trebuie arătată preotului ...

Dacă rana s-a întins pe haină, în urzeală sau în bătătură, pe piele sau pe

lucrul acela de piele, este o pată de lepră care roade; lucrul acela este necurat.

Să ardă haina, urzeala sau bătătura de lână sau de in, sau lucrul de piele pe

care se găsește rana, căci este o lepră învechită: să fie ars în foc.” (Leviticul

13, 46-52.)

Și tot așa, dacă o casă arăta existența unor condiții care o făceau

nesigură pentru locuit, era distrusă. Preotul trebuia „să dărâme casa, lemnele

ei și toată tencuiala casei; și să scoată afară aceste lucruri din cetate, într-un

loc necurat. Cine va intra în casă în tot timpul când era închisă va fi necurat

până seara. Cine se va culca în casă să-și spele hainele. Cine va mânca în

casă de asemenea să-și spele hainele.” (Leviticul 14, 45-47.)

Curățenia

Ei au fost învățați necesitatea curățeniei în modul cel mai impresionant.

Înainte să se adune cu toții la Muntele Sinai pentru a auzi glasul lui

Dumnezeu proclamând Legea, celor din poporul Său li s-a cerut să-și spele

atât trupurile, cât și îmbrăcămintea. Această poruncă a fost dată sub

amenințarea cu moartea. În prezența lui Dumnezeu nu avea să fie tolerată

nici o necurăție.

224

Cât timp au stat în pustie, israeliții au fost aproape neîntrerupt în aer

liber, unde impuritățile aveau un efect mai puțin vătămător decât asupra celor

care locuiesc în case. Însă și în interiorul, și în exteriorul corturilor lor li se

cerea cea mai mare atenție cu privire la curățenie. Nu se îngăduia ca resturile

de nici un fel să rămână în tabără sau în jurul taberei. Domnul a zis:

Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un

popor, pe care Dumnezeu și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile

minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. (1

Petru 2, 9.)

Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să

te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubești și

să slujești Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta și din tot sufletul

tău. (Deuteronom 10, 12.)

„Căci Domnul Dumnezeul tău merge în mijlocul taberei tale, ca să te

ocrotească și să-ți dea în mână pe vrăjmașii tăi dinaintea ta; tabăra ta va

trebui deci să fie sfântă.” (Deuteronom 23, 14.)

Alimentația

Distincția dintre curat și necurat s-a făcut în toate chestiunile legate de

alimentație:

„Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am pus deoparte dintre

popoare. Să faceți deosebire între dobitoacele curate și necurate, între

păsările curate și necurate, ca să nu vă spurcați prin dobitoacele, prin

păsările, prin toate târâtoarele de pe pământ, pe care v-am învățat să le

deosebiți ca necurate.” (Leviticul 20, 24.25.)

225

Multe feluri de alimente mâncate după bunul plac de către păgânii din

jurul lor le erau interzise israeliților. Și nu se făcea nici o deosebire arbitrară.

Cele interzise erau dăunătoare. Iar faptul că fuseseră declarate necurate le-a

arătat că folosirea alimentelor nesănătoase este profanatoare. Ceea ce strică

trupul duce la stricăciunea sufletului. Îl face inapt pentru comuniune cu

Dumnezeu pe cel care le folosește, inapt pentru serviciu înalt și sfânt.

În țara făgăduită, disciplina începută în pustie a fost continuată în

împrejurări propice pentru formarea unor obiceiuri corecte. Oamenii nu erau

înghesuiți în orașe mari, ci fiecare familie își avea proprietatea ei funciară,

toți având asigurate binecuvântările dătătoare de sănătate ale unei vieți

naturale, necorupte.

Despre practicile imorale, pline de cruzime ale canaaniților, care

fuseseră deposedați de teritoriu de către Israel, Domnul a zis:

„Să nu trăiți după obiceiurile neamurilor pe care le voi izgoni dinaintea

voastră; căci ele au făcut toate aceste lucruri și Mi-e scârbă de ele.”

(Leviticul 20, 23.) „Să nu aduci nici un lucru urâcios în casa ta, ca să nu fii

nimicit cu desăvârșire, tu și lucrul acela.” (Deuteronom 7, 26.)

În toate treburile lor de fiecare zi, erau învățați lecția pusă înaintea lor

de către Duhul Sfânt:

„Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui

Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu,

pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: și

așa sunteți voi.” (1 Corinteni 3, 16.17.)

226

Să vă bucurați

„O inimă veselă1 este un bun leac.” (Proverbe 17, 22.) Recunoștința,

bucuria, bunăvoința, încrederea în dragostea și grija lui Dumnezeu — acestea

sunt cele mai mari garanții în favoarea sănătății. Pentru israeliți, ele aveau

menirea să fie însăși nota dominantă a vieții.

Călătoria de trei ori pe an la sărbătorile anuale de la Ierusalim,

petrecerea, timp de o săptămână, în corturi în zilele Sărbătorii Corturilor erau

ocazii de recreare în aer liber și viață socială. Aceste sărbători erau ocazii de

bucurie, care se umpleau de și mai multă frumusețe și afecțiune prin bunvenitul

cu care era întâmpinat străinul, levitul și săracul.

„Apoi să te bucuri, cu Levitul și cu străinul care va fi în mijlocul tău, de

toate bunurile pe care ți le-a dat Domnul Dumnezeul tău, ție și casei tale.”

(Deuteronom 26, 11.)

În același fel, în anii de mai târziu, când Legea lui Dumnezeu era citită

în Ierusalim captivilor reîntorși din Babilon, iar poporul plângea din pricina

fărădelegilor sale, au fost rostite cuvintele pline de har:

„Să nu vă bociți și să nu plângeți!... Duceți-vă de mâncați cărnuri grase

și beți băuturi dulci și trimiteți câte o parte și celor ce n-au nimic pregătit,

căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniți, căci bucuria

Domnului va fi tăria voastră.” (Neemia 8, 9.10.)

Atunci a fost scris și vestit „în toate cetățile lor și la Ierusalim”,

spunând: „Duceți-vă la munte și aduceți ramuri de măslin, ramuri de măslin

sălbatic, ramuri de mirt, ramuri de finic și ramuri de copaci stufoși, ca să

faceți corturi, cum este scris. Atunci poporul s-a dus și a adus ramuri și au

făcut corturi pe acoperișul caselor lor, în curțile lor, în curțile Casei lui

227

Dumnezeu, pe locul deschis dinaintea porții apelor și pe locul deschis de la

poarta lui Efraim. Toată adunarea celor ce se întorseseră din captivitate a

făcut corturi și a locuit în aceste corturi.... Și a fost foarte mare veselie.”

(Neemia 8, 15-17.)

Dumnezeu i-a dat lui Israel instrucțiuni cu privire la toate principiile

esențiale, atât în ce privește sănătatea fizică, cât și cea morală, și nu a pus

aceste principii mai prejos de cele legate de Legea morală când le-a poruncit:

„Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le

întipărești în mintea copiilor tăi, și să vorbești de ele când vei fi acasă, când

vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un

semn de aducere aminte la mâini, și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi. Să le

scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile tale.” (Deuteronom 6, 6-9.)

„Când fiul tău te va întreba într-o zi: «Ce înseamnă învățăturile acestea,

legile acestea și poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul

nostru?», să răspunzi fiului tău: ... «Domnul ne-a poruncit atunci să împlinim

toate aceste legi și să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim

totdeauna fericiți, și să ne țină în viață, cum face astăzi».” (Deuteronom 6,

20-24.)

Dacă ar fi ascultat de instrucțiunile pe care le-au primit și ar fi profitat

de avantajele lor, israeliții ar fi fost o pildă vie de sănătate și prosperitate

pentru lumea întreagă. Dacă ar fi trăit, ca popor, în conformitate cu planul lui

Dumnezeu, ei ar fi fost păziți de bolile care afectau alte neamuri. Mai presus

de oricare alt popor, ei ar fi avut tărie fizică și vigoare intelectuală. Ar fi fost

cea mai puternică națiune de pe pământ. Dumnezeu a spus:

14.)

„Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele.” (Deuteronom 7,

228

„Și azi, Domnul ți-a mărturisit că vei fi un popor al Lui2, cum ți-a spus,

dacă vei păzi toate poruncile Lui, și îți va da asupra tuturor neamurilor pe

care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă și în măreție, și vei fi un popor

sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, cum ți-a spus.” (Deuteronom 26,

18.19.)

„Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine și de care vei avea

parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău: Vei fi

binecuvântat în cetate, și vei fi binecuvântat la câmp. Rodul pântecelui tău,

rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor și oilor tale, toate

acestea vor fi binecuvântate. Coșnița și postava ta vor fi binecuvântate. Vei fi

binecuvântat la venirea ta și vei fi binecuvântat la plecarea ta.” (Deuteronom

28, 2-6.)

„Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grânarele tale și în

toate lucrurile pe care vei pune mâna. Te va binecuvânta în țara pe care ți-o

dă Domnul, Dumnezeul tău. Vei fi pentru Domnul un popor sfânt, cum ți-a

jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului, Dumnezeului tău, și vei umbla pe

căile Lui. Toate popoarele vor vedea că tu porți Numele Domnului, și se vor

teme de tine. Și Domnul te va copleși cu bunătăți, înmulțind rodul trupului

tău, rodul turmelor tale și rodul pământului tău, în țara pe care Domnul a

jurat părinților tăi că ți-o va da. Domnul îți va deschide comoara Lui cea

bună, cerul, ca să trimită țării tale ploaie la vreme și ca să binecuvânteze tot

lucrul mâinilor tale.... Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi

sus și niciodată nu vei fi jos dacă vei asculta de poruncile Domnului,

Dumnezeului tău, pe care ți le dau astăzi, dacă le vei păzi și le vei împlini.”

(Deuteronom 28, 8-13.)

Lui Aaron, marele preot, și fiilor lui le-a fost dată îndrumarea:

229

„Așa să binecuvântați pe copiii lui Israel, și să le ziceți:

«Domnul să te binecuvânteze, și să te păzească! Domnul să facă să

lumineze Fața Lui peste tine, Și să Se îndure de tine! Domnul să-și înalțe

Fața peste tine și să-ți dea pacea! Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui

Israel, Și Eu îi voi binecuvânta.»” (Numeri 6, 23; 6, 24-27.)

„Puterea ta să țină cât zilele tale! Nimeni nu este ca Dumnezeul lui

Israel, El trece pe ceruri ca să-ți vină în ajutor, trece cu măreție pe nori.

Dumnezeul cel veșnic este un loc de adăpost Și sub brațele Lui cele veșnice

este un loc de scăpare.... Israel este fără frică în locuința lui, Izvorul lui Iacov

este deoparte

Într-o țară plină de grâu și de must, Și cerul lui picură roua. Ferice de

tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul, Scutul care îți

dă ajutor și sabia care te face slăvit?” (Deuteronom 33, 25-29.)

Israeliții nu au reușit să împlinească scopul lui Dumnezeu și, prin

urmare, nu au reușit să primească binecuvântările care ar fi putut fi ale lor.

Însă, în Iosif și Daniel, în Moise și Elisei și în mulți alții, avem exemple

nobile ale urmărilor adevăratului plan de viețuire. Astăzi, o credincioșie

asemănătoare va produce rezultate asemănătoare.

Pentru noi este scris: „Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție

împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu și l-a câștigat ca

să fie al Lui3, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din

întuneric la lumina Sa minunată”. (1 Petru 2, 9.)

„Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul Și a cărui

încredere este Domnul!” „Cel fără prihană înverzește ca finicul Și crește ca

cedrul din Liban. Cei sădiți în casa Domnului Înverzesc în curțile

230

Dumnezeului nostru. Ei aduc roade și la bătrânețe, Sunt plini de suc și verzi.”

(Ieremia 17, 7; Psalmii 92, 12-14.)

„Fiule, nu uita învățăturile mele, Și păstrează în inima ta sfaturile mele!

Căci ele îți vor lungi zilele și anii vieții tale, și-ți vor aduce multă pace....

Atunci vei merge cu încredere pe drumul tău Și piciorul nu ți se va poticni.

Când te vei culca, vei fi fără teamă, Și când vei dormi, somnul îți va fi dulce.

Nu te teme nici de spaimă năpraznică, Nici de o năvălire din partea celor răi;

Căci Domnul va fi nădejdea ta Și El îți va păzi piciorul de cădere.” (Proverbe

3, 1.2.23-26.)

231

„Tot ce vă va spune El, faceți.”

Capitolul 22

Îmbrăcămintea

Biblia ne învață să fim modești în îmbrăcăminte. „Vreau, de asemenea,

ca femeile să se roage îmbrăcate cuviincios.” (1 Timotei 2, 9.) Aceasta

interzice etalarea ostentativă a îmbrăcămintei, culorile bătătoare la ochi,

împodobirea excesivă. Orice obiect destinat să atragă atenția asupra

purtătorului sau să stârnească admirația este exclus din vestimentația

modestă pe care o prescrie Cuvântul lui Dumnezeu.

Îmbrăcămintea noastră trebuie să fie necostisitoare — „nici cu aur, nici

cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.” (1 Timotei 2, 9.)

Banii reprezintă o valoare pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu. Nu

sunt ai noștri, ca să-i risipim pentru satisfacerea mândriei sau ambiției. În

mâinile copiilor lui Dumnezeu, ei sunt hrană pentru cei flămânzi și

îmbrăcăminte pentru cei goi. Sunt o apărare pentru cei oprimați, mijloace de

dobândire a sănătății pentru cei bolnavi, mijloace de predicare a Evangheliei

către cei săraci. Ați putea aduce fericirea în multe inimi, folosind cu

înțelepciune mijloacele materiale care sunt acum risipite pentru paradă. Luați

în considerație viața lui Hristos. Studiați-I caracterul și fiți părtași cu El la

tăgăduirea Sa de sine.

În lumea care-și zice creștină, se cheltuiește pe bijuterii și pe

îmbrăcăminte inutil de costisitoare suficient de mult, încât cu acești bani să

poată fi săturați toți cei flămânzi și îmbrăcați cei goi. Moda și expunerea

ostentativă absorb mijloacele care ar putea să aducă mângâiere celor săraci și

232

celor suferinzi. Ele răpesc lumii Evanghelia iubirii Mântuitorului. Acțiunile

misionare lâncezesc. Mulțimi pier din lipsă de învățătură creștină. Chiar

lângă ușile noastre și în alte țări, păgânii nu sunt învățați și nici mântuiți.

Câtă vreme Dumnezeu a încărcat pământul cu bogățiile Sale și i-a umplut

cămările cu binecuvântări ale vieții, câtă vreme ne-a dat cu atâta mărinimie o

cunoaștere mântuitoare a adevărului Său, ce scuză am putea aduce pentru

faptul că îngăduim strigătele văduvei și ale orfanului, ale celor bolnavi și ale

celor suferinzi, ale celor neînvățați și ale celor nemântuiți să se înalțe la cer?

În ziua lui Dumnezeu, când vor fi aduși să stea față în față cu Acela care și-a

dat viața pentru acești nevoiași, ce scuze vor aduce aceia care își cheltuiesc

timpul și banii pentru niște capricii pe care Dumnezeu le-a interzis? Unor

astfel de oameni nu le va spune oare Hristos: „Am fost flămând și nu Mi-ați

dat să mănânc; Mi-a fost sete și nu Mi-ați dat să beau; ... am fost gol și nu M-

ați îmbrăcat; am fost bolnav și în temniță și n-ați venit pe la Mine”? (Matei

25, 42-43.)

Dar hainele noastre, deși modeste și simple, ar trebui să fie de bună

calitate, de culoare potrivită și perfecte pentru slujire. Ele ar trebui alese mai

degrabă după criteriul rezistenței decât după acela al etalării ostentative. Ar

trebui să ofere căldură și o bună protecție. Femeia înțeleaptă, descrisă în

Proverbe, „nu se teme de zăpadă pentru casa ei; căci toți cei din casa ei sunt

îmbrăcați cu veșminte1 căptușite.” (Proverbe 31, 21.)

Îmbrăcămintea noastră ar trebui să fie curată. Veșmintele murdare sunt

nesănătoase și, de aceea, nocive pentru trup și suflet. „Voi sunteți templul lui

Dumnezeu.... Dacă nimicește2 cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va

nimici Dumnezeu.” (1 Corinteni 3, 16.17.)

În toate privințele, îmbrăcămintea trebuie să fie sănătoasă. „Mai presus

de toate lucrurile”, Dumnezeu dorește ca noi „să fim sănătoși” — sănătate

trupească și sufletească. Și trebuie să fim împreună lucrători cu El, pentru

sănătatea sufletului și trupului deopotrivă. Ambele sunt susținute printr-o

233

îmbrăcăminte sănătoasă.

Aceasta ar trebui să aibă farmecul, frumusețea și caracterul adecvat al

simplității neafectate. Hristos ne-a avertizat asupra mândriei vieții, nu însă

asupra farmecului și frumuseții ei naturale. El a îndreptat atenția asupra

florilor câmpului, asupra crinului ce se desfăcea în puritatea lui, și a spus:

„Nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.”

(Matei 6, 29.) Astfel, prin lucrurile din natură, Hristos ilustrează frumusețea

pe care o prețuiește cerul, farmecul modest, simplitatea, puritatea, armonia

— care fac ca îmbrăcămintea noastră să-I fie plăcută.

El ne îndeamnă ca veșmântul cel mai frumos să fie cel al sufletului.

Nici o podoabă exterioară nu se poate compara ca valoare sau frumusețe cu

acel „duh blând și liniștit”, care înaintea Sa „este de mare preț.” (1 Petru 3,

4.)

Celor care fac din principiile Mântuitorului călăuza lor le sunt atât de

prețioase făgăduințele Sale:

„De ce vă îngrijorați de îmbrăcăminte?” „Așa că, dacă astfel îmbracă

Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în

cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi?... Nu vă îngrijorați dar,

zicând: ... Cu ce ne vom îmbrăca?... Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți

trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea

Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 28.30-33.)

„Celui cu inima tare, Tu-i chezășluiești pacea; da, pacea, căci se

încrede în Tine.” (Isaia 26, 3.)

În ce contrast se află aceasta cu oboseala, neliniștea, boala și nefericirea

care rezultă în urma domniei modei! Cât de opuse sunt principiilor date în

234

Scripturi multe din tipurile de îmbrăcăminte pe care le prescrie moda!

Gândiți-vă la stilurile care s-au impus în ultimele câteva sute de ani sau chiar

numai în ultimele câteva zeci de ani. Cât de multe dintre ele erau declarate

nerușinate — când n-au mai fost la modă; cât de multe erau declarate ca

nepotrivite pentru o femeie distinsă, demnă și cu frică de Dumnezeu!

„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate

aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 33.)

Efectuarea unor schimbări vestimentare doar de dragul modei nu este

aprobată de Cuvântul lui Dumnezeu. Schimbarea stilurilor și înfrumusețarea

căutată, costisitoare, spulberă timpul și mijloacele celor bogați și risipește

energia minții și a sufletului. Ele impun o grea povară asupra claselor sociale

mijlocii și sărace. Mulți care abia își pot câștiga traiul și care și-ar putea face

singuri haine după modele simple sunt nevoiți să recurgă la croitor, ca să fie

la modă. Multe fete sărace, de dragul unor rochii „șic”, s-au lipsit de

îmbrăcămintea de corp călduroasă și au plătit cu viețile lor pentru aceasta.

Multe altele, râvnind la pompa și eleganța celor bogați, au fost ademenite pe

cărările necinstei și rușinii. Multe familii sunt private de confort, mulți

bărbați sunt împinși să facă delapidări sau ajung la faliment pentru a satisface

cererile extravagante ale soției sau copiilor.

Multe femei, silite să pregătească, pentru ele însele sau pentru copiii

lor, costumele elegante cerute de modă, sunt condamnate la o corvoadă

neîncetată. Multe mame, cu nervii încordați la refuz și degete tremurătoare,

trudesc târziu în noapte pentru a adăuga la îmbrăcămintea copiilor lor

podoabe care nu contribuie cu nimic la sănătatea, confortul sau adevărata

frumusețe a acestora. De dragul modei, ele sacrifică sănătatea și acel spirit

liniștit atât de important pentru călăuzirea corectă a copiilor lor. Cultivarea

minții și a inimii este neglijată. Sufletul rămâne nedezvoltat.

235

Mama nu are timp să studieze principiile dezvoltării fizice, ca să poată

ști cum să îngrijească de sănătatea copiilor ei. Ea nu are timp să slujească

nevoilor lor mintale sau spirituale, nici să le arate compasiune în micile lor

dezamăgiri și încercări sau să fie părtașă la interesele și țintele pe care și le

pun ei.

Aproape de îndată ce vin pe lume, copiii sunt supuși influenței modei.

Ei aud mai multe despre îmbrăcăminte decât despre Mântuitorul lor. Ei văd

pe mamele lor studiind schițele de mode cu mai multă seriozitate decât

Biblia. Etalarea îmbrăcămintei este tratată ca fiind de o importanță mai mare

decât dezvoltarea caracterului. Părinți și copii deopotrivă sunt jefuiți de ceea

ce este cel mai bun, cel mai scump și cel mai adevărat în viață. De dragul

modei, ei sunt deturnați prin înșelătorie de la o pregătire pentru viața viitoare.

Vrăjmașul a tot ce este bun a fost acela care a inspirat invenția modei

mereu schimbătoare. El nu dorește nimic în așa măsură ca faptul de a-I

provoca durere lui Dumnezeu și a-I aduce dezonoare, lucrând pentru a ruina

și nenoroci ființele omenești. Unul din mijloacele prin care reușește acest

lucru în modul cel mai eficient este moda, care slăbește corpul și totodată

mintea și pipernicește sufletul.

Din pricina modului lor de a se îmbrăca, femeile sunt predispuse la boli

serioase, iar suferințele lor sunt mult sporite. În loc să-și păzească sănătatea

pentru situațiile grele de urgență, care vor veni cu siguranță, ele, prin

obiceiurile lor greșite, își sacrifică prea adesea nu numai sănătatea, ci chiar

viața, lăsându-le copiilor lor o moștenire a nenorocirii — o constituție fizică

ruinată, obiceiuri stricate și idei greșite despre viață.

Una din născocirile risipitoare și dăunătoare ale modei este fusta care

mătură pământul. Neigienică, incomodă, nelalocul ei, nesănătoasă — toate

acestea și multe altele sunt adevărate despre fusta cu trenă. Este extravagantă

236

atât din pricina volumului inutil de material necesar, cât și din cauza uzurii

de asemenea inutile — gândindu-ne la lungimea ei. Și oricine a văzut o

femeie cu o fustă care mătură pe jos, având mâinile încărcate cu pachete și

încercând să urce sau să coboare scări, să intre într-un vagon de tramvai, să

umble prin mulțime, prin ploaie sau pe un drum noroios, nu mai are nevoie

de nici o altă dovadă despre cât este de nepotrivită și incomodă.

Un alt rău serios este purtarea unor fuste în așa fel, încât greutatea lor

trebuie să fie suportată de către șolduri. Această mare greutate, apăsând

asupra organelor interne, le trage în jos și produce o slăbiciune a stomacului

și un simțământ de slăbiciune, făcând-o pe purtătoarea fustei să se

înconvoaie, lucru care reduce capacitatea plămânilor, nepermițând să respire

corect.

În ultimii ani, pericolele care rezultă din încorsetarea taliei au fost

discutate atât de amănunțit, încât sunt puțini cei care nu le cunosc; cu toate

acestea, puterea modei este atât de mare, încât răul continuă. Prin practică,

femei și fete își fac nespus de mult rău. Este esențial pentru sănătate ca

pieptul să aibă loc să se umfle cât poate de mult, pentru a li se permite

plămânilor să inspire la întreaga capacitate. Când plămânii sunt jenați,

cantitatea de oxigen primită în ei este diminuată. Sângele nu este revitalizat

cum se cuvine și materia toxică, de ardere, care ar trebui să fie evacuată din

plămâni, este reținută. În plus, circulația este îngreunată, iar organele interne

sunt atât de congestionate și împinse unde nu le este locul, încât nu-și pot

face bine lucrarea.

Încorsetarea nu îmbunătățește forma corpului. Unul din elementele

principale ale frumuseții fizice este simetria, raportul armonios dintre părți.

Iar modelul corect pentru dezvoltarea fizică trebuie căutat nu în manechinele

expuse de modistele franțuzoaice, ci în forma corpului uman dezvoltat în

mod natural, după legile lui Dumnezeu. Dumnezeu este autorul a tot ce este

frumos și numai în măsura în care ne conformăm idealului Său ne vom

237

apropia de standardul adevăratei frumuseți.

Un alt rău întreținut de obiceiuri este distribuirea inegală a

îmbrăcămintei, astfel încât, în timp ce unele părți ale corpului au mai mult

decât este necesar, altele sunt prea puțin acoperite. Mâinile și picioarele,

aflându-se mai departe de organele vitale, ar trebui să fie în mod deosebit

ferite de frig prin îmbrăcăminte groasă. Este imposibil să te bucuri de

sănătate când extremitățile sunt de obicei reci; căci, dacă este prea puțin

sânge în acestea, în celelalte părți ale corpului va fi prea mult. Sănătatea

perfectă reclamă o circulația perfectă. Însă nu se poate obține acest lucru

dacă unele părți ale corpului sunt acoperite de trei sau patru ori cu mai multă

îmbrăcăminte (acolo unde sunt situate organele vitale) decât mâinile și

picioarele.

O mulțime de femei sunt agitate și roase de griji, pentru că se privează

de aerul curat, care ar face ca și sângele lor să fie curat, și de libertatea

mișcării, care ar trimite sângele cu putere prin vene, dând viață, sănătate și

energie. Multe femei au devenit invalide de-a binelea, deși s-ar fi putut

bucura de sănătate, și multe au murit de tuberculoză pulmonară și de alte

boli, deși ele și-ar fi putut trăi toată viața hărăzită lor dacă s-ar fi îmbrăcat

conform principiilor sănătății și ar fi făcut suficiente exerciții fizice în aer

liber.

Pentru a asigura cea mai bună îmbrăcăminte, trebuie studiate cu grijă

nevoile fiecărei părți a corpului. Natura climatului, împrejurimile, starea

sănătății, vârsta și ocupația, toate trebuie luate în considerație. Orice articol

de îmbrăcăminte ar trebui să se potrivească fără nici un efort, fără să

stânjenească nici circulația sângelui, nici respirația deplină, naturală. Tot ce

se poartă ar trebui să fie atât de lejer, încât, în momentul ridicării brațelor,

îmbrăcămintea să fie și ea ridicată cu ușurință.

238

Femeile cărora le lipsește sănătatea pot face mult pentru ele însele,

îmbrăcându-se în mod rațional și făcând exercițiu fizic. Când sunt îmbrăcate

în mod corespunzător pentru recreație în aer liber, să facă mișcare fizică sub

cerul liber, cu grijă la început, exersând însă din ce în ce mai mult, cât le țin

puterile. Făcând astfel, multe își vor recăpăta sănătatea și vor trăi pentru a-și

face partea în lucrarea din această lume.

Eliberată de modă

Femeile însele, în loc să se lupte pentru a se conforma cererilor modei,

să aibă curajul să se îmbrace în mod simplu și sănătos. În loc să se afunde

într-o muncă ingrată de cenușăreasă, soția și mama să-și facă timp să

citească, pentru a fi bine informată, pentru a fi tovarășa soțului ei și pentru a

păstra legătura cu mințile în continuă dezvoltare ale copiilor ei. Să-și

folosească în mod înțelept ocaziile pe care le are acum, pentru a-i influența

pe cei dragi pentru viața de sus. Să-și facă timp pentru ca scumpul Mântuitor

să-i fie prietenul cel mai apropiat și un tovarăș zilnic. Să-și facă timp pentru

a studia Cuvântul Său, să-și facă timp pentru a merge împreună cu copiii săi

la iarbă verde și să învețe despre Dumnezeu prin frumusețea lucrărilor Sale.

Să-și păstreze voioșia și optimismul. În loc să-și petreacă fiecare

moment îndeletnicindu-se cu cusutul interminabil, să facă din clipele serii un

timp plăcut de părtășie, de reuniune familială după îndatoririle din timpul

zilei. Astfel, mulți bărbați vor fi atrași să aleagă compania celor din familie

mai degrabă decât să ia calea vreunui club sau vreunui local. Mulți băieți vor

fi feriți să stea pe străzi sau la barul1 din colț. Multe fete vor fi salvate de

prietenii frivole și corupătoare. Influența căminului ar fi pentru părinți și

copii ceea ce a intenționat Dumnezeu — o binecuvântare de-o viață.

239

Capitolul 23

Alimentația și sănătatea

„Mănâncă pentru a prinde puteri, nu pentru a te ameți.”

Corpurile noastre sunt constituite din alimentele pe care le consumăm.

Țesuturile corpului se distrug neîncetat; fiecare mișcare a fiecărui organ are

ca rezultat degradarea, care este reparată prin alimentele pe care le folosim.

Fiecare organ al corpului își cere partea de alimente. Creierului trebuie să i se

dea porția; oasele, mușchii, nervii și le cer pe ale lor. Este un proces minunat,

care transformă hrana în sânge și folosește acest sânge pentru a reconstrui

diferite părți ale corpului; dar acest proces continuă fără încetare, dând viață

și tărie fiecărui nerv, mușchi sau țesut.

Alegerea alimentelor

Ar trebui alese acele alimente care furnizează cel mai bine elementele

necesare construirii corpului. În această alegere, apetitul nu este ghidul cel

mai sigur. Prin obiceiuri greșite de alimentație, apetitul a devenit stricat. El

cere adesea hrană care vatămă sănătatea și provoacă slăbiciune, în loc să

aducă tărie. Nu ne putem conduce sigur după obiceiurile societății. Boala și

suferința care se întâlnesc la orice pas se datorează în general greșelilor

populare în ce privește alimentația.

Pentru a ști care sunt cele mai bune alimente, trebuie să studiem planul

originar al lui Dumnezeu pentru alimentația omului. El, care l-a creat pe om

și care îi înțelege nevoile, a stabilit și hrana pentru Adam. „Iată”, a zis El, „vam

dat orice iarbă care face sămânță ... și orice pom, care are în el rod cu

sămânță: aceasta să fie hrana voastră.” (Geneza 1, 29.) Părăsind Edenul

240

pentru a-și câștiga traiul muncind pământul aflat sub blestemul păcatului,

omul a primit permisiunea să mănânce și din „iarba de pe camp.” (Geneza 3,

18.)

Cerealele, fructele, nucile și legumele constituie dieta aleasă pentru noi

de Creatorul nostru. Aceste alimente, pregătite într-un mod cât se poate de

simplu, sunt cele mai sănătoase și mai hrănitoare. Ele dau o tărie, o rezistență

și o vigoare a intelectului pe care o dietă mai complexă și mai stimulatoare

nu le poate da.

Dar nu toate alimentele — hrănitoare în sine — sunt la fel de bune

pentru nevoile noastre, în toate împrejurările. Ar trebui să avem grijă când

alegem alimentele. Alimentația noastră trebuie să fie potrivită cu anotimpul,

cu climatul în care trăim și cu ocupația pe care o avem. Unele alimente care

sunt potrivite pentru un anotimp sau un anumit climat nu sunt potrivite în

altul. Tot astfel, există alimente diferite, potrivite perfect pentru persoane cu

ocupații diferite. Deseori, o hrană care poate fi folosită spre avantajul celor

angajați în muncă fizică grea este nepotrivită pentru persoane care au

ocupații sedentare sau care necesită un efort intelectual intens. Dumnezeu

ne-a dat o mare varietate de alimente sănătoase și fiecare persoană ar trebui

să aleagă dintre acestea pe acelea care, în urma experienței și unei judecăți

sănătoase, se dovedesc cele mai potrivite pentru propriile sale necesități.

Rezerva abundentă a naturii în ce privește fructele, nucile și cerealele

este îndestulătoare și, an după an, produsele tuturor țărilor sunt tot mai bine

distribuite tuturor, prin posibilitățile sporite de transport. Ca urmare, multe

articole alimentare care erau privite acum câțiva ani ca un lux costisitor sunt

acum la îndemâna tuturor, ca alimente de folosință curentă. Acesta este

îndeosebi cazul fructelor uscate și conservate.

Nucile1 și produsele din nuci sunt folosite tot mai des pentru a înlocui

241

produsele din carne. Cu nucile pot fi combinate cerealele, fructele și unele

rădăcinoase, acestea rezultând în produse alimentare sănătoase și hrănitoare.

Ar trebui avut totuși grijă să nu se folosească o cantitate prea mare de nuci.

Cei care se simt rău în urma folosirii alimentelor pe bază de nuci pot vedea

cum dificultatea este înlăturată ținând cont de această precauțiune. De

asemenea, nu ar trebui să se uite că unele tipuri de nuci (sau alune, n.tr.) nu

sunt tot atât de hrănitoare ca altele. Migdalele sunt de preferat arahidelor, dar

arahidele, în cantități mici, folosite în combinație cu cereale, sunt hrănitoare

și ușor de mistuit.

Când sunt pregătite cum trebuie, măslinele, ca și nucile, țin locul

untului și preparatelor din carne. Uleiul, consumat direct din măsline, este

mult preferabil grăsimii de proveniență animală. Servește ca laxativ.

Folosirea acestuia va fi benefică pentru cei bolnavi de tuberculoză și este

vindecător pentru un stomac inflamat, iritat.

Persoanele care s-au obișnuit cu o alimentație bogată, foarte excitantă,

au un gust denaturat și nu pot găsi dintr-o dată plăcere într-o hrană simplă.

Va fi nevoie de ceva timp pentru ca gustul să revină la normal și ca stomacul

să se refacă de pe urma abuzurilor la care a fost supus. Însă aceia care

perseverează în folosirea alimentelor hrănitoare le vor găsi gustoase după

câtva timp. Vor fi apreciate aromele delicate și delicioase ale acestora și vor

fi consumate cu mai multă plăcere decât ar putea să ofere delicatesele

nehrănitoare. Iar stomacul, aflat într-o stare de sănătate, nefiind nici iritat,

nici supraîncărcat, își poate împlini sarcina fără efort.

„Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai

unul capătă premiul? Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul!” (1

Corinteni 9, 24.)

Pentru menținerea sănătății, este nevoie de o cantitate suficientă de

242

alimente bune și hrănitoare.

Dacă planificăm cu înțelepciune, ne putem asigura ceea ce va promova

sănătatea în modul cel mai înalt, aproape în orice țară. Diferitele preparate

din orez, grâu, porumb și ovăz sunt exportate aproape pretutindeni și de

asemenea fasolea, mazărea și lintea. Acestea, împreună cu fructele indigene

sau de import și varietatea de legume care sunt cultivate în fiecare localitate

dau ocazia alegerii unei diete complete, fără folosirea cărnii.

Oriunde fructele cresc din abundență, ar trebui să fie pregătită o rezervă

îndestulătoare pentru iarnă, prin conservarea sau uscarea acestora. Fructele

mici, ca stafidele, agrișele, căpșunile, zmeura și murele, pot fi cultivate cu

succes în multe locuri în care sunt folosite prea puțin și unde creșterea lor

este neglijată.

Pentru conservarea fructelor în gospodărie, ar trebui folosite mai

degrabă recipientele din sticlă decât cele din tablă, ori de câte ori este cu

putință. Este îndeosebi necesar ca fructele destinate conservării să fie în stare

bună. Folosiți puțin zahăr și fierbeți fructele numai cât să asigurați buna lor

păstrare. Astfel pregătite, ele sunt un înlocuitor excelent pentru fructele

proaspete.

Oriunde pot fi obținute la prețuri moderate fructe uscate, cum ar fi

stafidele, prunele, merele, perele, caisele și piersicile, se va descoperi că ele

pot fi folosite ca articole alimentare principale cu mult mai multă libertate

decât se obișnuiește, cu cele mai bune rezultate pentru sănătatea și vigoarea

tuturor felurilor de muncitori.

Nu ar trebui să fie o mare varietate la nici una dintre mese, pentru că

acest lucru încurajează supraalimentarea și produce indigestie.

243

Nu este bine să se mănânce fructe și legume la aceeași masă. Dacă

digestia este slabă, folosirea ambelor va provoca oboseala și neputința de a

depune efort intelectual. Este mai bine să se consume fructele la o masă și

legumele la alta.

Mesele ar trebui să fie variate. Aceleași feluri de mâncare, pregătite în

același fel, nu ar trebui să apară pe masă zi după zi, masă după masă. Mesele

sunt consumate cu mai multă plăcere, iar organismul este mai bine hrănit

când hrana este variată.

Pregătirea hranei

Este rău să mâncăm numai pentru a ne satisface apetitul, însă nu ar

trebui să manifestăm deloc indiferență în ce privește calitatea hranei sau

modul ei de pregătire. Dacă nu găsim plăcere în ceea ce mâncăm, corpul nu

va fi atât de bine hrănit. Alimentele ar trebui alese cu grijă și pregătite

rațional și cu pricepere.

Pentru a face pâine, făina albă rafinată nu este cea mai indicată.

Folosirea ei nu este nici sănătoasă, nici economicoasă. Pâinii făcute din făină

rafinată îi lipsesc elementele nutritive care pot fi găsite în pâinea făcută din

făină integrală. Ea este cauza frecventă a constipației și a altor stări

nesănătoase.

Folosirea bicarbonatului de sodiu sau a prafului de copt la facerea

pâinii este dăunătoare și inutilă; bicarbonatul de sodiu produce inflamarea

stomacului și deseori otrăvește întregul organism. Multe gospodine gândesc

că nu pot face o pâine bună fără folosirea bicarbonatului, dar acest lucru este

o eroare. Dacă s-ar strădui să deprindă niște metode mai bune, pâinea lor ar fi

mai hrănitoare și, pentru cei care au un gust natural, ar fi mult mai gustoasă.

244

„Și Dumnezeu a zis: «Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânță și

care este pe fața întregului pământ, și orice pom, care are în el rod cu

sămânță: aceasta să fie hrana voastră.»” (Geneza 1, 29.)

În cazul pâinii crescute (pâinea făcută cu drojdie), nu ar trebui folosit

laptele în locul apei. Folosirea laptelui este o cheltuială în plus și face pâinea

mult mai puțin hrănitoare. Pâinea făcută cu lapte nu se păstrează proaspătă

atât de mult ca aceea făcută cu apă și fermentează mai repede în stomac.

Pâinea ar trebui să fie ușoară și proaspătă. Nici cel mai ușor miros de

acru nu ar trebui tolerat. Pâinile ar trebui să fie mici și atât de bine coapte,

încât, pe cât este posibil, germenii din drojdie să fie distruși. Când este

fierbinte sau foarte proaspătă, pâinea crescută, de orice fel ar fi, este greu de

digerat. Nu ar trebui să fie pusă niciodată pe masă. Această regulă nu se

aplică și la pâinea făcută cu aluat nefermentat. Chiflele proaspete făcute din

făină integrală, fără drojdie sau aluat crescut, și coapte într-un cuptor bine

încins sunt și hrănitoare, și gustoase.

Cerealele folosite pentru porridge1 ar trebui gătite timp de mai multe

ore. Însă alimentele moi sau lichide sunt mai puțin hrănitoare decât

alimentele uscate, care au nevoie de o bună mestecare. Zwieback (sau pâinea

coaptă de două ori) este unul din alimentele cele mai ușor de digerat și mai

gustoase. Pâinea crescută, obișnuită, să fie tăiată în felii și uscată într-un

cuptor cald, până când orice urmă de umezeală a dispărut. Apoi să fie

rumenită ușor peste tot. Într-un loc uscat, această pâine poate fi păstrată mult

mai mult decât pâinea obișnuită, iar dacă este reîncălzită înainte de a fi

folosită, va fi la fel de proaspătă ca atunci când a fost făcută.

Alimentele sunt făcute cu mult prea mult zahăr. Prăjituri, budinci dulci,

plăcinte, jeleuri, gemuri, toate acestea sunt cauze principale ale indigestiei.

Deosebit de dăunătoare sunt cremele și budincile în care ingredientele

245

principale sunt laptele, ouăle și zahărul. Folosirea neîngrădită a laptelui și

zahărului — împreună — ar trebui să fie evitată.

Dacă se folosește lapte, ar trebui să fie bine sterilizat; prin această

precauție, există un pericol mai mic de a contracta o boală prin folosirea lui.

Untul este mai puțin dăunător când este consumat pe pâine rece decât când

este folosit la gătit. De regulă însă, este mai bine să ne lipsim complet de el.

Brânza este și mai puțin recomandabilă; este total nepotrivită ca aliment.

Hrana săracă, prost gătită, strică sângele, slăbind organele care produc

sânge. Ea deranjează organismul și provoacă boala, aducând o dată cu ea

„nervii” și proasta dispoziție temperamentală. Victimele gătitului

necorespunzător se numără cu miile și zecile de mii. Pe multe morminte ar

putea fi scris: „Mort din pricina hranei gătite prost”; „mort din cauza

stomacului epuizat”.

Pentru cele care gătesc, este o datorie sacră aceea de a învăța cum să

pregătească o mâncare sănătoasă. Se pierd multe suflete din pricina gătitului

necorespunzător. Este nevoie de gândire și grijă pentru a face o pâine bună;

însă există mai multă religie într-o franzelă bună decât cred mulți. Sunt

puține bucătărese cu adevărat bune. Tinerele cred că este înjositor să gătești

și să faci tot felul de alte lucruri legate de gospodărie; și pentru acest motiv,

multe fete care se mărită și au în grijă familiile lor nu au decât o vagă idee

despre îndatoririle care-i revin unei soții și mame.

Gătitul nu este o știință neînsemnată, este chiar una esențială în viața

obișnuită. Este o știință pe care ar trebui s-o deprindă toate femeile și ar

trebui să fie predată în așa fel, încât să aducă foloase celor mai săraci. Este

nevoie de pricepere pentru a face ca mâncarea să fie apetisantă și în același

timp simplă și hrănitoare; dar aceasta se poate. Bucătăresele ar trebui să știe

cum să pregătească o hrană simplă într-un mod simplu și sănătos, în așa fel

246

încât să fie mai gustoasă, dar și mai hrănitoare, tocmai din pricina simplității

ei.

Orice femeie care conduce o familie și totuși nu înțelege arta gătitului

sănătos ar trebui să se hotărască să învețe ceea ce este esențial pentru

bunăstarea celor din căminul ei. În multe locuri, școli de gătit igienice oferă

ocazia instruirii în această direcție. Cea care nu beneficiază de ajutorul unei

asemenea instituții ar trebui să învețe de la una din bucătăresele bune și să

persevereze în eforturile ei de perfecționare, până când devine specialistă în

arta culinară.

Regularitatea meselor are o importanță vitală. Ar trebui să existe un

timp anume pentru fiecare masă. La acea oră, fiecare să mănânce hrana

cerută de organism și după aceea să nu mai consume nimic până la masa

următoare. Există mulți care mănâncă atunci când organismul nu are nevoie

de hrană, la intervale neregulate și între mese, pentru că nu au suficientă

voință pentru a se împotrivi înclinației lor. Când călătoresc, unii ronțăie

neîncetat câte ceva, dacă găsesc ce, orice poate fi mâncat. Acest lucru

provoacă mult rău. Dacă aceia care călătoresc ar mânca în mod regulat

alimente simple și hrănitoare, nu ar simți o oboseală atât de mare și nici nu ar

suferi atât de mult de greață.

Un alt obicei vătămător este acela de a mânca imediat înainte de

culcare. Poate că mesele au fost servite în mod regulat; însă, din pricina unei

senzații de „sfârșeală”, ei mănâncă iarăși. Îngăduind această practică greșită,

ea devine obicei și adesea este atât de bine fixată, încât se crede că este

imposibil să mergi la culcare fără să mănânci. Ca rezultat al faptului că se

mănâncă la ore târzii, procesul digestiv continuă în timpul orelor de somn.

Însă, chiar dacă stomacul lucrează fără răgaz, lucrarea sa nu este bine

înfăptuită. Somnul este adesea tulburat de vise neplăcute, iar dimineața,

persoana se trezește fără a fi reîmprospătată și fără prea mare poftă pentru

micul dejun. Când ne întindem să ne odihnim, stomacul trebuie să-și fi

247

terminat toată lucrarea, pentru ca toate celelalte organe ale corpului să se

poată bucura de odihnă. Cina târzie este dăunătoare în special pentru

persoanele cu obiceiuri sedentare. În cazul lor, tulburarea care se produce

este de cele mai multe ori începutul unei boli care sfârșește prin moarte.

În multe cazuri, starea de slăbiciune care duce la dorința de a mânca se

produce din cauză că organele au fost suprasolicitate în cursul zilei. După ce

termină de prelucrat hrana de la o masă, organele digestive au nevoie de

odihnă. Ar trebui să existe cel puțin cinci sau șase ore între mese; iar cele

mai multe persoane care vor dori să încerce acest plan vor descoperi că două

mese pe zi sunt mai bune decât trei.

Moduri greșite de a lua masa

Hrana nu ar trebui consumată niciodată prea fierbinte sau prea rece.

Dacă hrana este rece, forța vitală a stomacului este epuizată pentru a o

încălzi, înainte ca digestia să poată avea loc. Băuturile reci sunt dăunătoare

pentru același motiv; în același timp, folosirea neîngrădită a băuturilor

fierbinți slăbește constituția stomacului. De fapt, cu cât este îngurgitat mai

mult lichid în timpul mesei, cu atât mai grea este digestia alimentelor; căci

lichidul trebuie să fie absorbit înainte ca digestia să poată începe. Nu mâncați

foarte sărat, evitați folosirea murăturilor și a alimentelor condimentate,

mâncați fructe din abundență, iar iritația care reclamă atât de mult lichid în

timpul mesei va dispărea aproape complet.

Alimentele trebuie mâncate încet și mestecate bine. Acest lucru este

necesar pentru ca saliva să poată fi bine amestecată cu hrana și sucurile

digestive să fie activate.

Un alt rău serios este acela de a mânca în momente nepotrivite, cum ar

fi după un exercițiu fizic puternic sau excesiv, când persoana este extenuată

248

sau înfierbântată. Imediat după masă, energia cerebrală scade drastic; iar

când mintea — sau trupul — este suprasolicitată cu puțin înainte sau după

masă, digestia este îngreunată. Când cineva este tensionat, neliniștit sau

grăbit, este mai bine să nu mănânce până nu-și găsește liniștea sau odihna.

Stomacul este într-o legătură intimă cu creierul; iar când stomacul este

bolnav, energia nervoasă este trimisă de la creier în ajutorul organelor

digestive slăbite. Când aceste necesități sunt prea dese, creierul nu mai poate

face față. Când creierul este în mod constant suprasolicitat și exercițiul fizic

lipsește, chiar și hrana ușoară ar trebui consumată cu moderație. La ora

mesei, alungați grijile și gândurile neliniștitoare; să nu vă simțiți grăbiți, ci

mâncați încet și cu voioșie, cu inima plină de recunoștință față de Dumnezeu

pentru toate binecuvântările Sale.

Mulți dintre cei care renunță la carne și la alte articole alimentare

vătămătoare și de proastă calitate nutritivă cred că din cauză că hrana lor este

simplă și hrănitoare pot da frâu liber apetitului și mănâncă în exces, uneori

până la refuz. Aceasta este o greșeală. Organele digestive nu ar trebui să fie

împovărate cu alimente în exces cantitativ sau calitativ, care vor sili

organismul să le facă față.

Obiceiul încetățenit a „decretat” ca hrana să fie adusă la masă pe feluri.

Neștiind ce va urma, o persoană ar putea mânca îndeajuns de mult dintr-un

aliment care poate nu i se potrivește cel mai bine. Când este adus ultimul fel,

el se aventurează să depășească limitele și să servească desertul cel ispititor,

care, oricum ar fi, numai bun nu se dovedește a fi pentru el. Dacă se pune pe

masă de la început toată hrana hotărâtă pentru atunci, o persoană are ocazia

să ia cea mai bună hotărâre.

Uneori, rezultatul supraalimentării se face simțit imediat. În alte cazuri,

nu există nici o senzație de durere; dar organele digestive își pierd forța

249

vitală și temelia tăriei fizice este subminată.

Surplusul de hrană împovărează organismul și produce stări morbide,

febrile. Aduce în stomac o cantitate prea mare de sânge, făcând ca membrele

și extremitățile să se răcească repede. Îngreunează mult organele digestive,

iar când acestea și-au împlinit sarcina, se face simțită o stare de slăbiciune

sau de moleșeală. Unii dintre cei care de obicei mănâncă în exces numesc

această stare de sfârșeală foame; însă ea este cauzată de starea de surmenare

a organelor digestive. Câteodată, creierul este cuprins de toropeală și lipsește

pofta de efort intelectual sau fizic.

Aceste simptome neplăcute se fac simțite pentru că organismul și-a

împlinit lucrarea cu prețul unei măsuri prea mari de forță vitală și este

complet epuizat. Stomacul spune: „Lasă-mă să mă odihnesc”. Dar mulți

interpretează slăbiciunea ca o cerere pentru o nouă cantitate de hrană; așa că,

în loc să oferim stomacului odihnă, îi punem în seamă altă povară. Ca

urmare, organele digestive sunt adesea epuizate, când ar trebui să fie în stare

să facă o bună lucrare.

Nu trebuie să ne asigurăm în Sabat o cantitate mai mare sau o varietate

mai mare de hrană decât în alte zile. În schimb, mâncarea ar trebui să fie mai

simplă și să consumăm mai puțin, pentru ca mintea să poată fi viguroasă și

limpede, încât să poată înțelege lucrurile spirituale. Un stomac congestionat

înseamnă un creier congestionat. Pot fi auzite cele mai prețioase cuvinte, dar

să nu fie apreciate, pentru că mintea este confuză din pricina unei alimentații

necorespunzătoare. Mâncând în exces în Sabat, mulți nici nu-și dau seama

cum ajung incapabili să beneficieze de ocaziile sale sacre.

Gătitul în Sabat ar trebui evitat; dar acest lucru nu înseamnă că trebuie

să mâncăm hrană rece. Pe vreme rece, hrana pregătită cu o zi înainte ar trebui

să fie încălzită. Iar mesele, oricât de simple, să fie gustoase și îmbietoare.

250

Mai ales în familiile în care sunt copii, este bine ca în Sabat să se pregătească

ceva care să fie privit ca delicatesă, ceva pe care familia nu-l servește în

fiecare zi.

Acolo unde au fost îngăduite obiceiuri greșite de alimentație, reforma

nu ar trebui amânată nici o clipă. Când dispepsia a rezultat în urma

suprasolicitării stomacului, ar trebui făcute eforturi, cu băgare de seamă,

pentru ca energia rămasă — a forțelor vitale — să fie păstrată, prin

renunțarea la orice povară supărătoare. S-ar putea ca stomacul să nu-și mai

recapete niciodată pe deplin sănătatea după un abuz prelungit; însă

promovarea unei alimentații corecte va înlătura orice altă debilitare a lui și

mulți se vor însănătoși aproape în întregime. Nu este ușor de prescris reguli

care să se potrivească fiecărui caz. Dar, acordând atenție principiilor de

alimentare corectă, se pot face reforme substanțiale, iar bucătăreasa nu va

mai fi nevoită să se străduiască neîncetat pentru a ispiti apetitul.

Cumpătarea în alimentație este răsplătită prin vigoare mintală și

morală; ajută totodată și la ținerea sub control a pasiunilor. Supraalimentarea

este dăunătoare îndeosebi pentru cei care au un temperament liniștit; aceștia

ar trebui să mănânce frugal și să facă multă mișcare fizică. Sunt bărbați și

femei deosebit de bine înzestrați natural, care nu reușesc să realizeze nici

jumătate din cât ar putea dacă ar exercita autocontrolul în ce privește

tăgăduirea apetitului.

Mulți scriitori și vorbitori eșuează în acest punct. După ce mănâncă

după pofta inimii, se dedau unor ocupații sedentare — citit, studiu sau scris,

neîngăduindu-și un timp pentru exercițiu fizic. Ca o consecință, curgerea

liberă a gândurilor și a cuvintelor este obstrucționată. Ei nu pot scrie sau

vorbi cu tăria și intensitatea necesare pentru a atinge inima; eforturile lor sunt

sub semnul banalității și nerodirii.

251

Cei asupra cărora apasă răspunderi importante și, mai presus de toate,

aceia care sunt păzitorii intereselor spirituale ar trebui să fie oameni cu o

simțire acută și cu o înțelegere rapidă. Într-o măsură mai mare decât alții, ei

trebuie să fie temperați în ce privește alimentația. Mâncarea bogată și

extravagantă n-ar trebui să-și găsească locul pe masa lor.

Oameni care au poziții de încredere au de luat zilnic hotărâri de care

depind rezultate de mare importanță. Adesea, ei trebuie să gândească rapid,

și acest lucru nu poate fi făcut decât de către aceia care practică o strictă

cumpătare. Mintea se întărește în urma tratării corecte a puterilor fizice și

mintale. Dacă efortul depus nu este prea mare, o nouă vigoare vine cu fiecare

solicitare. Însă adesea, lucrarea celor care au în seamă planuri importante și

de asemenea de luat decizii importante este influențată în rău de rezultatele

unei alimentații necorespunzătoare. Un stomac dereglat produce o stare

confuză, nesigură a minții. Deseori produce iritabilitate, asprime sau

nedreptate. Multe planuri care ar fi fost o binecuvântare pentru lume au fost

lăsate deoparte și multe măsuri nedrepte, opresive, chiar pline de cruzime, au

fost luate ca rezultat al unor stări bolnăvicioase datorate obiceiurilor greșite

de alimentație.

Iată o sugestie pentru toți aceia care desfășoară o activitate sedentară

sau îndeosebi intelectuală; cei care au suficient curaj moral și autocontrol, s-

o încerce: la fiecare masă, să consume numai două sau trei feluri de alimente

simple și să nu mănânce mai mult decât este nevoie să-și satisfacă foamea.

Faceți exerciții fizice zilnice și veți vedea dacă nu vă veți bucura de rezultate.

Bărbații puternici care sunt angajați într-o muncă fizică susținută nu

sunt siliți să fie atât de atenți în privința cantității sau calității alimentelor

consumate de ei, cum sunt persoanele care au obiceiuri sedentare; dar chiar

și aceștia s-ar bucura de o sănătate mai bună dacă ar exercita autocontrolul

asupra a ceea ce mănâncă și beau.

252

Unii doresc să li se prescrie o regulă exactă pentru dieta lor. Ei

mănâncă prea mult, apoi regretă și se tot gândesc la ceea ce mănâncă și beau.

Nu așa ar trebui să fie. O persoană nu poate stabili o regulă exactă pentru o

altă persoană. Fiecare ar trebui să-și exercite puterea rațiunii și a stăpânirii de

sine și ar trebui să acționeze în virtutea principiului.

Trupurile noastre sunt proprietatea cumpărată de Hristos și nu avem

libertatea de a face cu ele după cum poftim. Toți cei care înțeleg legile

sănătății ar trebui să-și dea seama de obligația pe care o au de a respecta

aceste legi, pe care Dumnezeu le-a așezat în făpturile lor. Ascultarea de

legile sănătății trebuie considerată ca fiind o datorie personală. Noi înșine

trebuie să suferim rezultatele legii încălcate. Trebuie să răspundem în mod

individual înaintea lui Dumnezeu pentru obiceiurile și practicile noastre. Din

această cauză, întrebarea în ce ne privește nu este „Care este obiceiul

lumii?”, ci „Cum voi trata eu, ca individ, templul trupului pe care mi l-a dat

Dumnezeu?”

253

„La început nu era așa.”

Capitolul 24

Carnea ca aliment

Dieta stabilită pentru om la început nu includea produse alimentare

animaliere. Abia după potop, când tot ce era verde pe pământ fusese distrus,

a primit omul permisiunea de a consuma carne.

Alegând hrana omului în Eden, Domnul a arătat care era cea mai bună

dietă; în alegerea făcută pentru Israel, El a dat aceeași lecție. I-a scos pe

israeliți din Egipt și și-a asumat instruirea lor, pentru ca ei să poată fi un

popor al Său. Prin ei, El dorea să binecuvânteze și să învețe lumea. El le-a

dat hrana cea mai potrivită pentru acest scop, nu carne, ci mana, „pâinea din

cer”. Numai din pricina nemulțumirii și cârtirii lor după oalele cu carne ale

Egiptului li s-a dat dezlegare pentru carne, și aceasta numai pentru un timp

scurt. Folosirea acesteia a provocat boala și moartea a mii dintre ei. Cu toate

acestea, restricția privind o alimentație fără carne nu a fost niciodată

acceptată din toată inima. Ea a continuat să fie cauza nemulțumirilor și

cârtirii, pe față sau în taină, și nu a fost permanentizată.

La așezarea lor în Canaan, israeliților li s-a permis să folosească

produse alimentare de proveniență animală, însă sub restricții atente, care

aveau scopul de a ameliora urmările cele rele. Folosirea cărnii de porc a fost

interzisă, ca și a cărnii altor animale, păsări și pești, care a fost declarată

necurată. De la felurile de carne îngăduită, consumarea grăsimii și a sângelui

a fost strict interzisă.

Puteau servi ca hrană numai acele animale care se aflau într-o stare

254

bună. Nici o creatură care fusese sfâșiată, care murise de la sine sau al cărei

sânge nu fusese scurs bine nu putea fi consumată.

Îndepărtându-se de la planul divin hotărât pentru dieta lor, israeliții au

suferit o mare pierdere. Ei au dorit o dietă pe bază de carne și au cules

urmările. Nu au atins idealul de caracter pe care-l avea în vedere Dumnezeu

și nici nu au împlinit scopul Său. Domnul „le-a dat ce cereau; dar a trimis o

molimă printre ei” (Psalmii 106, 15.) Ei au prețuit ceea ce era pământesc mai

presus decât ceea ce era spiritual și nu au atins țelul Său pentru ei, sfințenia

desăvârșită.

Motive pentru renunțarea la alimente din carne

Cei care consumă carne nu fac altceva decât să mănânce cereale și

legume la mâna a doua; căci animalul primește din aceste lucruri nutrienții

care produc creșterea. Viața care era în cereale și legume trece în

consumator. Noi o primim mâncând carnea animalului. Cu cât mai bine este

să o luăm direct, mâncând hrana pe care Dumnezeu a hotărât să o folosim!

Carnea nu a fost niciodată cel mai bun aliment; folosirea ei este însă

acum de două ori improbabilă, de vreme ce rata bolilor la animale crește atât

de rapid. Cei care consumă alimente din carne știu prea puțin ce mănâncă.

Adesea, dacă ar putea vedea animalele cât sunt în viață și ar cunoaște

calitatea cărnii pe care o consumă, s-ar întoarce de la ea cu dezgust. Oamenii

mănâncă neîncetat carne, care este plină de germeni tuberculoși și canceroși.

Astfel se transmit tuberculoza, cancerul și alte boli fatale.

Țesuturile cărnii de porc colcăie de paraziți. Despre porc, Dumnezeu a

zis: „Să-l priviți ca necurat. Să nu mâncați din carnea lor și să nu vă atingeți

de trupurile lor moarte.” (Deuteronom 14, 8.) Această poruncă a fost dată

deoarece carnea de porc nu este potrivită ca aliment. Porcii sunt animale care

255

se hrănesc cu stârvuri, și aceasta este singura folosință pentru care au fost

destinați. Niciodată, în nici o împrejurare, carnea lor nu trebuia să fie

consumată de ființele umane. Este imposibil ca vreo făptură să aibă carnea

hrănitoare când elementul său natural este murdăria și când se hrănește cu

lucruri respingătoare.

Adesea, animalele sunt duse la târg și vândute pentru carnea lor —

când ele sunt atât de bolnave, încât proprietarii lor se tem să le mai păstreze.

Și chiar unele din metodele de îngrășare a lor pentru piață produc boala.

Închise, lipsite de lumină și aer curat, respirând atmosfera grajdurilor

murdare, îngrășându-se probabil cu hrană degradată, întregul corp se

contaminează curând cu materia stricată.

Animalele sunt adesea transportate pe distanțe lungi și supuse la mari

suferințe până să ajungă la târg. Luate de pe pajiștile verzi și călătorind mile

și mile obositoare, pe drumurile prăfuite și arzătoare sau înghesuite în

vagoane murdare, tremurând de epuizare, adesea lipsite timp de multe ore de

apă și hrană, bietele creaturi sunt conduse la moarte pentru ca ființele

omenești să se poată bucura de trupurile lor moarte.

„Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de

poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul.” (1 Petru 2, 11.)

În multe locuri, peștii sunt atât de contaminați de murdăriile cu care se

hrănesc, încât constituie o cauză a bolilor celor ce-i consumă. Acesta este

cazul concret în care peștii vin în contact cu materia deversată de marile

orașe. Peștii care se hrănesc cu reziduurile de dejecție pot ajunge în ape

aflate la distanță și pot fi prinși într-un loc în care apa este curată și

proaspătă. Astfel, folosiți ca hrană, ei produc boala și moartea celor care nu

suspectează pericolul.

256

Efectele unei diete pe bază de carne pot întârzia să se arate; acest lucru

nu este însă o dovadă că nu este dăunătoare. Puțini pot fi convinși să creadă

că tocmai carnea pe care au mâncat-o este cea care le-a otrăvit sângele și le-a

produs suferință. Mulți mor de boli datorate în întregime dietei carnivore, în

timp ce cauza reală nu este bănuită nici de ei, nici de alții.

Urmările morale negative ale dietei pe bază de carne nu sunt mai puțin

importante decât nenorocirile fizice. Alimentele din carne dăunează sănătății

și tot ceea ce afectează corpul are un efect similar asupra minții și sufletului.

Gândiți-vă la cruzimea față de animale pe care o presupune consumul de

carne și efectul ei asupra celor care o înfăptuiesc și asupra celor care privesc.

Cum distruge aceasta duioșia cu care ar trebui să privim aceste făpturi ale lui

Dumnezeu!

Inteligența pe care o arată multe necuvântătoare se apropie atât de mult

de inteligența umană, încât este un mister. Animalele văd, aud, iubesc, se

tem și suferă. Ele își folosesc organele cu mult mai multă credincioșie decât

le folosesc mulți oameni pe ale lor. Manifestă simpatie și tandrețe față de

tovarășii lor aflați în suferință. Multe animale arată o afecțiune pentru cei

care se ocupă de ele cu mult superioară afecțiunii arătate de unii

reprezentanți ai rasei umane. Ele formează legături de atașament față de om,

care nu se rup fără o grea suferință pentru ele.

Care om, având în piept o inimă omenească, ce a îngrijit vreodată de

animale domestice, ar putea să privească în ochii lor plini de atâta încredere

și afecțiune și să le predea de bunăvoie cuțitului măcelarului? Cum ar putea

să le înghită carnea ca pe ceva foarte gustos?

Este o greșeală să presupunem că tăria musculară depinde de folosirea

cărnii. Nevoile organismului pot fi mai bine acoperite și ne putem bucura de

o sănătate mai bună fără folosirea acesteia. Cerealele, împreună cu fructele,

257

nucile și legumele au toate proprietățile nutritive pentru a face un sânge bun.

Aceste elemente nu sunt furnizate atât de bine sau deplin printr-o alimentație

cu carne. Dacă folosirea cărnii ar fi fost esențială pentru sănătate și tărie,

hrana pe bază de carne ar fi fost inclusă în alimentația hotărâtă pentru om de

la început.

Când se întrerupe folosirea cărnii în alimentație, există deseori un

simțământ de slăbiciune, o lipsă de vigoare. Mulți prezintă acest lucru ca

dovadă că hrana animală este esențială; însă aceasta se întâmplă pentru că

alimentele de acest gen sunt ațâțătoare, pentru că înfierbântă sângele și excită

nervii — de aceea li se simte atât de mult lipsa. Unii vor găsi că le este tot

atât de greu să renunțe la alimentele din carne cum îi este bețivului să se lase

de păhărelul lui; dar schimbarea le va face mult bine.

Când carnea este înlăturată ca aliment, locul ei ar trebui să fie suplinit

de o varietate de cereale, nuci, legume și fructe, care vor fi și nutritive, și

gustoase. Acest lucru este imperativ mai cu seamă în cazul celor care sunt

slăbiți sau al celor care sunt împovărați de o muncă neîncetată. În unele țări,

în care sărăcia este foarte răspândită, carnea este alimentul cel mai ieftin. În

asemenea împrejurări, schimbarea va avea loc cu mare greutate; dar se poate

produce. Ar trebui totuși să avem în vedere starea de fapt a poporului și

puterea unui obicei de o viață și să fim prevăzători să nu expunem nici ideile

corecte într-un mod nepotrivit. Nimeni nu ar trebui să fie împins să facă

schimbarea în mod brusc. Locul cărnii ar trebui să fie luat de alimente

hrănitoare necostisitoare. În această privință, foarte mult depinde de

bucătăreasă. Cu grijă și îndemânare, felurile de mâncare pot fi preparate

astfel încât să fie și nutritive, și apetisante și, într-o mare măsură, să ia locul

alimentelor din carne.

În toate cazurile, educați conștiința, puneți la lucru voința, faceți rost de

hrană bună și hrănitoare și schimbarea se va face repede, iar pofta după carne

va înceta în curând.

258

N-a venit oare vremea ca toți să caute să se dispenseze de produsele din

carne? Cum pot cei care caută să devină puri, delicați și sfinți — pentru a

putea sta în compania îngerilor cerești — să continue să folosească drept

aliment ceva ce are un efect atât de dăunător asupra sufletului și trupului?

Cum pot lua viața creaturilor lui Dumnezeu, ca să le poată consuma carnea

ca pe o delicatesă? Să se întoarcă mai bine la hrana nutritivă și delicioasă

care a fost dată omului la început și să manifeste milă — și să-și învețe copiii

să manifeste milă — față de necuvântătoarele pe care le-a creat Dumnezeu și

le-a pus sub stăpânirea noastră.

259

Capitolul 25

Extreme în dietă

„Cumpătarea voastră să fie cunoscută de toți oamenii.”

Nu toți cei care mărturisesc credința în reforma alimentară sunt cu

adevărat reformatori. Pentru multe persoane, reforma constă numai în

renunțarea la anumite alimente nehrănitoare. Ei nu înțeleg clar principiile

sănătății, iar mesele lor, încă pline de delicatese1 rafinate dăunătoare, sunt

departe de a fi un exemplu de cumpătare și înfrânare creștină.

Alții, în dorința lor de a da un exemplu bun, merg în extrema cealaltă.

Unii nu pot să obțină cele mai de dorit alimente și, în loc să folosească acele

lucruri care ar suplini cel mai bine lipsa acestora, adoptă o dietă sărăcăcioasă.

Hrana lor nu furnizează elementele necesare pentru generarea unui sânge

bun. Sănătatea lor suferă, eficiența lor este redusă și exemplul pe care-l

reprezintă vorbește mai degrabă împotriva reformei în alimentație decât în

favoarea ei.

Alții cred că, de vreme ce sănătatea reclamă o dietă simplă, nu trebuie

să-și facă prea multe griji în privința selectării sau pregătirii alimentelor. Unii

se mărginesc la o dietă foarte săracă, neavând o varietate suficient de mare

pentru a acoperi nevoile organismului, și suferă în consecință.

Aceia care nu au decât o înțelegere parțială a principiilor reformei sunt

adesea cei mai rigizi, nu numai în împlinirea punctelor lor de vedere în ce-i

privește, dar și în impunerea lor asupra familiilor și vecinilor lor. Efectul

reformelor lor eronate, după cum se reflectă în propria lor sănătate precară, și

eforturile lor de a-și impune punctele de vedere creează în mintea multora o

260

idee falsă despre reforma alimentară și îi determină să o respingă în

întregime.

Cei care înțeleg legile sănătății și care sunt călăuziți de principii vor

refuza extremele, atât cea a îngăduinței, cât și cea a restricției. Dieta pe care

o aleg nu este pentru simpla îngăduință a apetitului, ci pentru fortificarea

trupului. Ei caută să păstreze toate puterile în cea mai bună condiție, pentru

cel mai înalt serviciu, față de Dumnezeu și față de om. Apetitul se află sub

controlul rațiunii și al conștiinței, iar ei sunt răsplătiți cu sănătatea trupului și

a minții. Pentru că ei nu-și impun cu agresivitate părerile, exemplul lor este o

mărturie în favoarea principiilor corecte. Aceste persoane au o largă

influență în bine.

Există mult bun simț în reforma alimentară. Subiectul ar trebui să fie

studiat în amănunțime și profunzime și nimeni nu ar trebui să-i critice pe alții

pentru că practica lor nu este în toate lucrurile în armonie cu a lui. Este

imposibil să faci ca o regulă invariabilă să regleze obiceiurile fiecăruia și

nimeni nu ar trebui să se considere ca fiind un criteriu pentru toți ceilalți. Nu

toți pot mânca din toate lucrurile. Alimentele gustoase și hrănitoare pentru o

persoană pot fi lipsite de gust și chiar dăunătoare pentru o alta. Unele

persoane nu pot folosi laptele, în timp ce altora le prinde bine. Unele

persoane nu pot digera mazărea sau fasolea; altele le găsesc hrănitoare.

Pentru unii, preparatele din cereale integrale sunt o hrană bună, în timp ce

alții nu le pot folosi.

Aceia care locuiesc în țări noi sau în districte lovite de sărăcie, unde

fructele și nucile sunt o raritate, nu ar trebui să fie îndemnați să excludă

laptele și ouăle din dieta lor. Este adevărat că persoanele corpolente, în care

pasiunile animalice sunt puternice, trebuie să evite folosirea alimentelor

ațâțătoare. Mai ales în familiile cu copii în care s-au întărit înclinațiile spre

voluptate, ouăle nu ar trebui folosite. Însă în cazul persoanelor ale căror

organe generatoare de sânge sunt slabe — mai cu seamă dacă nu pot fi

261

obținute alte alimente care să furnizeze elementele necesare — laptele și

ouăle nu ar trebui date cu totul la o parte. Cu toate acestea, trebuie să avem

grijă mare să obținem lapte de la vaci sănătoase și ouă de la păsări sănătoase,

care sunt bine hrănite și îngrijite; iar ouăle ar trebui gătite în așa fel, încât să

fie cât mai ușor digerate.

„Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să bea, și să-și

înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că și

aceasta vine din mâna lui Dumnezeu.” (Eclesiastul 2, 24.)

Reforma în alimentație ar trebui să fie progresivă. Pe măsură ce bolile

animalelor se înmulțesc tot mai mult, folosirea laptelui și ouălor va deveni

din ce în ce mai nesigură. Ar trebui făcut un efort pentru înlocuirea lor cu

alte lucruri sănătoase și necostisitoare. Oamenii de pretutindeni ar trebui să

fie învățați cum să gătească fără lapte și ouă — pe cât este posibil — și totuși

mâncarea lor să fie hrănitoare și gustoasă.

Obiceiul de a mânca numai două mese pe zi este în general binefăcător

pentru sănătate; totuși, în unele situații, persoanele pot avea nevoie de o a

treia masă. Aceasta ar trebui, când este totuși servită, să fie foarte ușoară și

să constea în alimente dintre cele mai ușor de digerat. „Crackers” — biscuiții

englezești — sau „zwieback”2 și fructe sau cafeaua din (anumite) cereale

sunt alimentele cele mai potrivite pentru masa de seară.

Unii sunt continuu neliniștiți ca nu cumva hrana lor, oricât de simplă și

sănătoasă ar fi, să le facă rău. Dați-mi voie să le spun acestora: Să nu vă mai

gândiți că hrana pe care o consumați vă face rău; nu vă mai gândiți deloc la

acest lucru. Mâncați după cum judecați că este cel mai bine; și, după ce ați

rugat pe Domnul să binecuvânteze hrana pentru întărirea corpului vostru, să

credeți că El aude rugăciunea și fiți liniștiți.

262

„Ferice de tine țară, al cărei împărat este de neam mare, și ai cărei

voivozi mănâncă la vremea potrivită, ca să-și întărească puterile, nu ca să se

dedea la beție!” (Eclesiastul 10, 17.)

Pentru că principiul ne cere să lăsăm deoparte acele lucruri care irită

stomacul și slăbesc sănătatea, ar trebui să ne amintim că o dietă săracă

produce un sânge sărac. Cazuri de boală dintre cele mai dificile de tratat

rezultă tocmai din această cauză. Organismul nu este hrănit bine, rezultatul

fiind dispepsia și debilitatea generală. Cei care au o asemenea alimentație nu

sunt întotdeauna siliți să recurgă la ea din pricina sărăciei, dar ei o aleg din

ignoranță sau neglijență sau pentru a-și împlini ideile greșite pe care le au

despre reformă.

Dumnezeu nu este onorat când corpul este neglijat sau suprasolicitat,

fiind făcut astfel incapabil să-I slujească. Una dintre primele datorii ale

capului familiei este aceea de a îngriji de corpul său, furnizându-i hrană

gustoasă și întăritoare. Este cu mult mai bine să avem mai puține haine și

mobilier scump decât să limităm produsele alimentare.

Unii capi de familie sărăcesc masa celor din casă pentru a furniza o

masă scumpă oaspeților. Acest lucru este neînțelept. Ar trebui să existe mai

multă simplitate în tratarea oaspeților. Nevoile familiei să se bucure în

primul rând de atenție.

Economia neînțeleaptă și obiceiurile artificiale împiedică adesea

manifestarea ospitalității când este nevoie și ar fi o binecuvântare. Cantitatea

obișnuită de hrană pentru mesele noastre ar trebui să fie calculată, astfel încât

oaspetele neașteptat să fie primit bine, fără ca gospodina să fie împovărată

prin pregătiri suplimentare.

Toți ar trebui să învețe ce să mănânce și cum să gătească ceea ce

263

mănâncă. Și bărbații, și femeile trebuie să înțeleagă pregătirea simplă și

sănătoasă a alimentelor. Treburile îi cheamă adesea acolo unde nu pot obține

o hrană nutritivă; atunci, dacă ei au cunoștință despre gătit, o pot folosi

pentru un scop bun.

Evaluează cu grijă dieta ta. Studiază de la cauză la efect. Cultivă

stăpânirea de sine. ține pofta sub controlul rațiunii. Nu împovăra niciodată

stomacul prin supraalimentare, dar să nu te lipsești de hrana nutritivă și

gustoasă necesară pentru o bună sănătate.

Ideile înguste ale unor așa-ziși reformatori ai sănătății au constituit un

mare prejudiciu adus cauzei igienei. Igieniștii3 ar trebui să-și amintească

faptul că reforma în alimentație va fi apreciată în mare măsură după ceea ce

pun pe mesele lor; și, în loc să acționeze într-un fel în care să o discrediteze,

ar trebui să-i dezvăluie principiile în acest fel, practic, încât să o recomande

minților nepărtinitoare. Există o categorie numeroasă de persoane care se vor

împotrivi oricărei mișcări reformatoare, oricât de rațională ar fi, dacă aceasta

pune restricție asupra poftei. Ei se conduc după gust mai degrabă decât după

legile sănătății. După această categorie de oameni, toți cei ce părăsesc

drumul bătătorit al acelui „așa se obișnuiește” și susțin reforma vor trece

drept radicali, indiferent cât de consecvenți sunt. Pentru ca aceste persoane

să nu aibă nici un temei pentru critică, igieniștii nu ar trebui să caute să vadă

cât de mult se pot deosebi de ceilalți, ci ar trebui să se apropie cât mai mult

posibil de ei, fără a sacrifica principiul.

Când cei care susțin reforma igienei4 ajung la extreme, nu-i de mirare

că mulți care privesc la aceste persoane ca fiind reprezentanții principiilor

sănătății resping în întregime reforma. Aceste extreme fac de multe ori mai

mult rău într-un timp scurt decât poate fi remediat într-o viață de viețuire

corectă, consecventă.

264

„Toți cei ce se luptă la jocurile de obște, se supun la tot felul de

înfrânări. și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună, care se poate veșteji:

noi să facem lucrul acesta pentru o cunună, care nu se poate veșteji.” (1

Corinteni 9, 25.)

Reforma igienei este bazată pe principii largi, este plină de consecințe

și nu ar trebui s-o facem să fie puțin importantă prin vederi și practici

înguste. Dar nimeni nu ar trebui să permită ca împotrivirea sau ridiculizarea

sau ca dorința de a face pe plac altora sau a-i influența să-l întoarcă de la

principiile adevărate sau să-l facă să le privească într-un mod ușuratic. Cei

care se conduc după principiu vor sta neclintiți și hotărâți pentru ceea ce este

drept; cu toate acestea, în orice companie s-ar afla, ei vor manifesta un spirit

generos, ca al lui Hristos, și o adevărată cumpătare.

265

„Nu lua, nu gusta, nu atinge.”

Capitolul 26

Stimulente și narcotice

Sub titlul de stimulente și narcotice, este clasificată o mare varietate de

articole care, folosite ca aliment sau băutură, irită stomacul, otrăvesc sângele

și excită nervii. Folosirea lor este un rău absolut. Oamenii caută starea

euforică a stimulentelor pentru că, pe moment, rezultatele sunt plăcute. Însă

există întotdeauna un revers. Folosirea stimulentelor nefirești tinde să devină

de fiecare dată excesivă și este un agent activ în producerea degenerării

fizice.

Condimentele

În această eră rapidă, cu cât hrana este mai puțin excitantă, cu atât este

mai bine. Prin natura lor, condimentele sunt dăunătoare. Muștarul, piperul,

mirodeniile, murăturile și altele de acest fel irită stomacul și fac ca sângele să

devină febril și impur. Starea de inflamare a stomacului bețivului este adesea

dată ca exemplu pentru efectul băuturilor alcoolice. O stare inflamatorie

similară este produsă de folosirea condimentelor iritante. În scurt timp, hrana

obișnuită nu mai satisface apetitul. Organismul simte nevoia, dorința de ceva

mai excitant.

Ceaiul și cafeaua

Ceaiul acționează ca un stimulent și, într-o anume măsură, produce

intoxicație. Acțiunea cafelei și a multor altor băuturi obișnuite este similară.

Primul efect este acela de bună dispoziție. Nervii stomacului sunt excitați; ei

266

transmit creierului iritația, și acesta, la rândul său, este stimulat să mărească

activitatea cardiacă și să dea o energie de scurtă durată întregului organism.

Oboseala este uitată; tăria pare să crească. Intelectul este și el stimulat, iar

imaginația este mai vie.

Din pricina acestor rezultate, mulți presupun că ceaiul sau cafeaua pe

care o beau le face un mare bine. Însă aceasta este o greșeală. Ceaiul și

cafeaua nu hrănesc organismul. Efectul lor se produce înainte ca digestia și

asimilarea să poată avea loc, iar ceea ce pare a fi energie este doar excitare

nervoasă. Când influența stimulentului a trecut, forța indusă în mod nefiresc

dispare, iar rezultatul constă într-un grad de moleșeală și slăbiciune

corespunzător.

Folosirea în continuare a acestor iritanți ai nervilor este urmată de

dureri de cap, insomnie, palpitații cardiace, indigestie, tremurături și multe

alte rele; căci ei epuizează forțele vitale. Nervii obosiți au nevoie mai

degrabă de odihnă și liniște decât de stimulare și suprasolicitare. Organismul

are nevoie de timp pentru a-și recupera energia epuizată. Când forțele sale

sunt silite să se mobilizeze prin folosirea stimulentelor, pentru un timp scurt

se va realiza mai mult; dar, pe măsură ce organismul este slăbit prin folosirea

lor constantă, devine din ce în ce mai dificilă mobilizarea puterilor sale în

măsura dorită. Pornirea de a folosi stimulente devine mai greu de controlat,

până când voința este copleșită și pare că nu mai există nici o putere care să

se opună acestei dorințe nefirești. Stimulentele sunt cerute din ce în ce mai

puternic, până când organismul nu mai poate reacționa deloc.

Obiceiul de a folosi tutun

Tutunul este o otravă înșelătoare, lentă, dar extrem de nocivă. În orice

formă ar fi folosit, își produce efectul asupra organismului; este cu atât mai

periculos, căci efectele lui sunt lente și la început abia perceptibile. El excită

267

nervii și apoi îi paralizează. Slăbește și întunecă creierul. Uneori afectează

nervii într-o măsură mai mare decât în cazul intoxicării alcoolice. Este mai

perfid ca substanță toxică, iar efectele sale sunt greu de îndepărtat din

organism. Folosirea lui induce o sete după băuturi tari și în multe cazuri pune

temelia obiceiului de a bea alcool.

Folosirea tutunului este incomodă, costisitoare, necurată, nocivă pentru

cel care îl folosește și pentru cei din preajmă. Cei devotați lui se întâlnesc

pretutindeni. Rareori treci prin mulțime fără ca vreun fumător să nu-ți sufle

fumul otrăvit al respirației sale în față. Este neplăcut și nesănătos să rămâi

într-un vagon de tren sau într-o cameră în care atmosfera este încărcată de

mirosul greu de băutură și tutun. Deși bărbații continuă să folosească aceste

otrăvuri, ce drept au să strice aerul pe care alții sunt nevoiți să-l respire?

„Căci bețivul și cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, și ațipirea te face

să porți zdrențe.” (Proverbe 23, 21.)

Printre copii și tineret, folosirea tutunului face un rău nespus de mare.

Practicile nesănătoase ale generațiilor trecute afectează copiii și tineretul de

astăzi. Incapacitatea mintală, slăbiciunea fizică, tulburările nervoase și

poftele anormale sunt transmise ca o moștenire de la părinți la copii. Și

aceleași practici, continuate de copii, sporesc și perpetuează rezultatele rele.

Aceasta este cauza căreia i se datorează — și nu doar într-o mică măsură —

decăderea fizică, intelectuală și morală, care a devenit un motiv de alarmare

atât de serios.

Băieții încep să folosească tutunul de la o vârstă foarte fragedă.

Obiceiul astfel format, când corpul și mintea sunt în mod deosebit

susceptibile de a suferi de pe urma efectelor lui, subminează tăria fizică,

pipernicește trupul, inhibă mintea și afectează percepția morală.

268

Dar ce se poate face pentru a-i învăța pe copii și tineri despre relele

unei practici pentru care îi au drept exemplu pe părinții, profesorii și pastorii

lor? Băieței abia trecuți de pragul prunciei pot fi văzuți trăgând din țigară. Și

dacă cineva le vorbește despre acest lucru, ei spun: „Și tata fumează”. Ei

arată înspre supraveghetorul de la școala de duminică sau înspre pastor și

spun: „Un astfel de bărbat fumează; ce rău este în a face și eu cum face el?”

Mulți lucrători angajați în lupta pentru abstinența alcoolică au patima

tutunului. Ce putere pot avea asemenea persoane pentru a stăvili înaintarea

alcoolismului?

Fac apel către aceia care mărturisesc că se supun Cuvântului lui

Dumnezeu, crezând în el: Puteți să vă îngăduiți — creștini fiind — un obicei

care vă paralizează intelectul și vă răpește puterea de a evalua în mod corect

realitățile veșnice? Puteți fi de acord să-L jefuiți zilnic pe Dumnezeu de

slujirea ce I se cuvine și pe semenii voștri de slujirea pe care ați putea-o

înfăptui în folosul lor și de puterea exemplului?

Ați luat în considerație responsabilitatea pe care o aveți ca

administratori ai lui Dumnezeu, administratori ai mijloacelor care se află în

mâinile voastre? Cât cheltuiți pe tutun din banii Domnului? Faceți socoteala

cât ați cheltuit astfel în timpul vieții voastre. La cât se ridică suma cheltuită

pentru satisfacerea acestei patimi care vă întinează, în comparație cu cât ați

dat pentru ușurarea poverii celor săraci și răspândirea Evangheliei?

Nici o ființă omenească nu are nevoie de tutun; în schimb, mulțimi pier

din lipsa mijloacelor care sunt mai mult decât pierdute prin folosirea

acestuia. Nu ți-ai însușit oare pe nedrept bunurile Domnului? Nu te-ai făcut

oare vinovat de jaf împotriva lui Dumnezeu și semenilor tăi? „Nu știți ... că

voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți deci pe

Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1

Corinteni 6, 19.20.)

269

Băuturi amețitoare „Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt

gălăgioase; Oricine se îmbată cu ele nu este înțelept.” (Proverbe 20, 1.) „Ale

cui sunt vaietele? Ale cui sunt oftările? Ale cui sunt neînțelegerile? Ale cui

sunt plângerile? Ale cui sunt rănile fără pricină? Ai cui sunt ochii roși? Ale

celor ce întârzie la vin, Și se duc să golească paharul cu vin amestecat. Nu te

uita la vin când curge roș Și face mărgăritare în pahar; El alunecă ușor, Dar

pe urmă ca un șarpe mușcă Și înțeapă ca un basilic.” (Proverbe 23, 29-32.)

Niciodată o mână omenească nu a descris un tablou mai viu al înjosirii

și sclaviei victimei băuturii amețitoare. Subjugat, degradat, chiar și când își

dă seama, treaz, de mizeria sa, nu are nici o putere să scape din capcană; el

„o va căuta1 din nou.” (Versetul 35.)

Nu este nevoie de nici un argument pentru a arăta efectele rele ale

băuturilor alcoolice asupra bețivului. Epavele abrutizate și cu privirile

împăienjenite, epave ale omenirii — suflete pentru care a murit Hristos și

pentru care plâng îngeri — sunt pretutindeni. Ei sunt o pată asupra

civilizației cu care ne mândrim. Ei sunt rușinea, blestemul și primejdia

fiecărei țări.

Și cine poate descrie nefericirea, agonia și disperarea care se ascund în

căminul bețivului? Gândiți-vă la soția, adesea bine educată, sensibilă, având

cultură și rafinament, legată de cineva pe care băutura îl transformă într-un

neghiob sau într-un demon. Gândiți-vă la copiii jefuiți de comoditățile unui

cămin, de educație și instruire, trăind cu frică teribilă de acela care ar trebui

să fie mândria și protecția lor, azvârliți în lume, purtând însemnul rușinii și

adesea blestemul ereditar al setei bețivului.

Gândiți-vă la accidentele înfricoșătoare care au loc în fiecare zi din

pricina băuturii. Vreun conducător de tren nu este atent la un semnal sau

270

interpretează greșit un ordin. Trenul nu se oprește; se produce o coliziune și

se pierd multe vieți. Sau vreun vapor naufragiază, iar pasagerii și echipajul

își găsesc mormântul în ape. Când se cercetează cazul, se descoperă că

cineva aflat într-un post important era sub influența alcoolului. Până unde își

poate îngădui cineva obiceiul de a bea și să i se încredințeze în deplină

siguranță viețile ființelor omenești? Se poate avea încredere în el numai dacă

se abține total de la băutură.

Băuturile cu conținut redus de alcool

Persoanele care au moștenit apetitul pentru stimulente nefirești nu ar

trebui să aibă deloc înaintea ochilor sau la îndemână vin, bere sau cidru; căci

acest lucru ține ispita permanent înaintea lor. Considerând cidrul dulce ca

fiind inofensiv, mulți nu-și fac mustrări de conștiință când îl cumpără, în

orice cantitate. Dar acesta rămâne dulce numai pentru puțin timp; apoi începe

să fermenteze. Gustul înțepător pe care îl capătă atunci îl face și mai

acceptabil pentru cerul gurii multora, iar cel care îl folosește nu vrea să

admită că a devenit „tare” sau fermentat.

Este primejdioasă pentru sănătate și folosirea cidrului dulce, cum este

produs în mod normal. Dacă oamenii ar vedea ceea ce descoperă

microscopul în legătură cu cidrul pe care-l cumpără, puțini ar fi cei care ar

mai dori să-l bea. Adesea, cei care produc cidru pentru piață nu sunt atenți în

privința stării fructelor folosite și storc sucul merelor viermănoase și stricate.

Cei cărora nu le-ar trece prin cap să folosească în vreun fel merele

otrăvitoare, stricate, vor bea cidrul făcut din ele și îl vor numi delicatesă; însă

microscopul arată că, și atunci când este proaspăt stoarsă, această băutură

plăcută nu este deloc bună de băut.

Îmbătarea este efectul consumului de vin, bere sau cidru, la fel ca în

cazul băuturilor mai tari. Folosirea acestor băuturi trezește gustul pentru

271

unele mai tari și așa se instalează obiceiul de a bea. Consumul moderat de

alcool este școala în care se formează oamenii pentru o carieră de bețiv.

Lucrarea acestor stimulente ușor alcoolizate este atât de insidioasă, încât

drumul către beție este apucat înainte ca victima să biruiască primejdia.

Unii care nu sunt considerați niciodată ca fiind beți sunt mereu sub

influența băuturilor ușor alcoolizate. Ei sunt febrili, cu mintea instabilă,

neechilibrați. Imaginându-se în afară de orice pericol, ei continuă mereu și

mereu, până când toate barierele sunt doborâte și fiecare principiu sacrificat.

Cele mai puternice hotărâri sunt subminate, considerațiile cele mai înalte nu

sunt suficiente pentru a ține apetitul stricat sub controlul rațiunii.

Biblia nu aprobă nicăieri folosirea vinului îmbătător. Vinul1 pe care

Hristos l-a făcut din apă la nunta din Cana era sucul curat din struguri.

Acesta este „vinul nou din ciorchine”, despre care Scriptura spune: „Nu-l

nimici, căci este o binecuvântare în el.” (Isaia 65, 8.)

Hristos a fost Acela care, în Vechiul Testament, i-a dat lui Israel

avertismentul: „Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine

se îmbată cu ele nu este înțelept.” (Proverbe 20, 1.) El nu putea face o

asemenea băutură. Satana îi ispitește pe oameni să-și îngăduie lucruri care le

vor întuneca rațiunea și le vor amorți înțelegerea spirituală, dar Hristos ne

învață să aducem natura inferioară în starea de supunere. El nu pune

niciodată înaintea oamenilor ceea ce ar putea fi o ispită. Întreaga Sa viață a

constituit un exemplu de tăgăduire de sine. Pentru a înfrânge puterea

apetitului a postit patruzeci de zile în pustie, suportând în locul nostru testul

cel mai sever pe care-l poate îndura natura umană. Hristos a fost Acela care a

poruncit ca Ioan Botezătorul să nu bea nici vin, nici băutură tare. Tot El a

cerut o abstinență similară de la soția lui Manoah. Hristos nu și-a contrazis

propria învățătură. Vinul nefermentat pe care l-a făcut pentru nuntași era o

băutură hrănitoare și înviorătoare. Acesta este vinul care a fost folosit de

Mântuitorul nostru și de ucenicii Săi la prima Cină (împărtășanie). Este vinul

272

care ar trebui întotdeauna folosit la masa împărtășaniei, ca simbol al sângelui

Mântuitorului. Serviciul sacru al Cinei este destinat să învioreze sufletul și să

fie dătător de viață. Nimic nu trebuie să fie adus în el care ar putea sluji

răului.

În lumina a ceea ce învață Scriptura, firea și rațiunea despre băuturile

amețitoare, cum se poate apuca un creștin de cultivarea hameiului pentru a

fabrica bere sau de producția de cidru sau vin pentru piață? Dacă iubește pe

aproapele său ca pe sine însuși, cum poate ajuta la plasarea în calea lui a ceea

ce va fi o cursă pentru el?

Adesea, necumpătarea în consumul de alcool începe în cămin. Prin

folosirea unor alimente grele, nesănătoase, organele digestive sunt slăbite și

se creează o dorință pentru hrană încă și mai ațâțătoare. Astfel, apetitul este

educat să râvnească neîncetat ceva și mai puternic. Cererea de stimulente

devine mai frecventă și mai greu de respins. Organismul este otrăvit într-o

măsură mai mică sau mai mare și, cu cât este mai slăbit, cu atât crește mai

mult dorința față de aceste lucruri. Un pas făcut într-o direcție greșită

pregătește calea pentru un altul. Mulți care nu se fac vinovați că au pus la

masa lor vin sau tărie de orice fel își vor încărca mesele cu mâncare care

generează o sete atât de mare pentru băuturi tari, încât le este aproape

imposibil să reziste ispitei. Obiceiurile greșite în mâncare și băutură distrug

sănătatea și pregătesc calea pentru beție.

Dacă ar putea fi sădite principiile în ce privește abținerea de la alcool în

tineretul care formează și modelează societatea, curând s-ar face prea puțin

simțită nevoia unor campanii în favoarea abstinenței. Părinții să înceapă o

campanie împotriva alcoolismului chiar în căminul lor, constând în instruirea

copiilor lor încă de mici conform principiilor corecte, și pot spera că vor avea

succes.

273

Mamele au de făcut lucrarea de a-și ajuta copiii să-și formeze obiceiuri

bune și gusturi curate. Educați apetitul; învățați-i pe copii să refuze cu

dezgust stimulentele. Creșteți-vă copiii așa încât să aibă rezistență morală

pentru a se împotrivi răului care îi înconjoară. Învățați-i că nu trebuie să se

lase ademeniți de alții, că nu trebuie să cedeze înaintea influențelor

puternice, ci să-i influențeze ei pe alții în bine.

Se fac eforturi mari pentru eradicarea patimii beției; dar multe eforturi

nu sunt direcționate bine. Susținătorii abstinenței ar trebui să fie

conștientizați de relele care rezultă din folosirea alimentelor nehrănitoare, a

condimentelor, ceaiului și cafelei. Urăm succes întru Dumnezeu tuturor

lucrătorilor în favoarea abstinenței; însă îi invităm să privească profund în

cauza răului cu care se războiesc și să se asigure că sunt consecvenți în

reformă.

Trebuie amintit neîncetat poporului faptul că echilibrul perfect dintre

puterile intelectuale și morale depinde, într-o mare măsură, de bunăstarea

sistemului fizic. Toate narcoticele și stimulentele nefirești, care slăbesc și

degradează organismul, au tendința de a scădea nivelul moral și intelectual.

Patima beției stă la temelia stricăciunii morale a lumii. Prin îngăduirea unui

apetit pervertit, omul își pierde puterea de a se împotrivi ispitei.

Reformatorii în ce privește abstinența de la consumul băuturilor

alcoolice au o lucrare de făcut, aceea de a educa poporul în această direcție.

Învățați-i pe oameni că sănătatea, caracterul și chiar viața sunt primejduite

prin folosirea stimulentelor, care produc prin excitare o activitate

spasmodică, nefirească a energiilor secătuite.

În ce privește ceaiul, cafeaua, tutunul și băuturile alcoolice, singura

cale sigură este aceea de a nu lua, a nu gusta, a nu atinge. Acțiunea ceaiului,

cafelei și a altor băuturi similare este îndreptată în aceeași direcție cu cea a

274

alcoolului și tutunului și în unele cazuri este la fel de greu de renunțat la

acest obicei ca în cazul bețivului căruia îi este greu să se lase de băuturile

amețitoare. Cei care încearcă să renunțe la aceste stimulente vor avea un

timp simțământul unei pierderi și vor suferi fără ele. Însă, prin perseverență,

vor birui acea poftă puternică și vor înceta să le mai simtă lipsa. S-ar putea ca

organismul să aibă nevoie de ceva timp pentru a se reface de pe urma

abuzului la care a fost supus; dar dați-i o șansă și își va recăpăta forțele,

făcându-și lucrarea bine și cu spor.

275

Capitolul 27

Traficul de alcool și prohibiția

„Vai celui care dă de băut aproapelui său și îl îmbată.”

„Vai de cel care își construiește casa cu nedreptate și camerele de sus

cu nelegiuire; ... care zice: «Îmi voi construi o casă mare și camerele de sus

încăpătoare» și-i face ferestre multe, o căptușește cu cedru și o vopsește cu

roșu aprins. Vei împărăți tu pentru că te iei la întrecere1 cu cedrul?... Dar tu

n-ai ochi și inimă decât pentru pofta ta și ca să verși sânge nevinovat și să

întrebuințezi asuprire și violență ca să ți-o împlinești.” (traducere literală din

King James.) (Ieremia 22, 423.)

Lucrarea vânzătorului de băuturi alcoolice

Acest text din Scriptură descrie lucrarea celor care produc și vând

băuturi îmbătătoare. Afacerea lor înseamnă jaf. Pentru banii pe care îi

primesc, ei nu oferă nimic de pe urma căruia se poate câștiga ceva. Fiecare

dolar pe care îl adaugă la câștigul lor a adus un blestem asupra celui care l-a

cheltuit.

Dumnezeu și-a revărsat cu mână liberă binecuvântările asupra

oamenilor. Dacă darurile Sale ar fi folosite cu înțelepciune, cât de puțin ar

cunoaște lumea sărăcia și nenorocirea! Ticăloșia oamenilor face ca

binecuvântările Sale să se preschimbe într-un blestem. Prin foamea de câștig

și pofta pătimașă, cerealele și fructele, ce au fost date pentru alimentația

noastră, sunt schimbate în otrăvuri care aduc nenorocire și ruină.

În fiecare an sunt consumate milioane și milioane de galoane1 de

276

băuturi amețitoare. Milioane și milioane de dolari sunt cheltuiți pentru a

cumpăra nenorocire, sărăcie, boală, degradare, lascivitate, crimă și moarte.

De dragul câștigului, vânzătorul de băutură oferă victimelor sale ceea ce

corupe și distruge mintea și trupul. El aduce sărăcia și nenorocirea asupra

familiei bețivului.

Când victima lui este moartă, stoarcerea de bani nu încetează. El o

jefuiește pe văduvă și îi face pe copii să cerșească. Nu ezită să lipsească

familia nevoiașă chiar de cele trebuincioase traiului, pentru a achita creditul

pentru băutură acordat soțului și tatălui. Plânsul copiilor care suferă și

lacrimile mamei chinuite nu reușesc decât să-l enerveze. Și ce-l privește pe el

dacă acești bieți suferinzi sunt lihniți de foame? Ce-l privește pe el dacă și ei

sunt aduși la ruină și degradare? El se îmbogățește de pe urma venitului

mizer al celor pe care îi duce la pierzare.

Casele de prostituție, bârlogurile viciului, tribunalele, închisorile,

azilurile pentru săraci, azilurile de nebuni, spitalele, toate sunt pline într-o

mare măsură din cauza lucrării vânzătorului de alcool. Asemenea

Babilonului misterios al Apocalipsei, el face comerț cu „sclavi și cu sufletele

oamenilor”. În spatele vânzătorului de alcool stă puternicul nimicitor al

sufletelor și este folosită fiecare viclenie pe care o poate născoci pământul

sau iadul pentru a atrage ființele omenești sub puterea sa. Capcanele sale

sunt așezate la oraș și la țară, în trenuri, pe marile vapoare, acolo unde se

încheie afaceri, în budoarele plăcerii, în dispensarul medical și chiar în

biserică, pe masa Sfintei Cine. Nimic nu rămâne nefăcut pentru a stârni și

nutri dorința după băuturi amețitoare. Aproape la fiecare colț se înalță o

cârciumă, cu luminile ei strălucitoare, cu urarea de bun venit și voioșia ei,

invitându-l pe muncitor, pe cel trândav și bogat și pe tinerii încrezători.

La bufetele particulare și în stațiuni de odihnă mondene, doamnele sunt

servite cu băuturi la modă, care poartă vreun nume atrăgător — de fapt,

băuturi amețitoare. Pentru cei bolnavi și epuizați, există mult trâmbițatele

277

„bitters”2, constând în cea mai mare măsură din alcool.

Pentru a naște pofta pentru alcool la copiii mici, el este introdus în

produsele de cofetărie. Aceste produse sunt vândute în magazine. Iar prin

darul care constă în aceste bomboane, vânzătorul de băutură îi ademenește pe

copii în elementul său.

Zi după zi, lună după lună, an după an, lucrarea aceasta continuă. Tații,

soții și frații, sprijinul, nădejdea și mândria națiunii, intră cu consecvență în

bârlogul de hoți al comerciantului de băuturi spirtoase, pentru ca mai apoi să

fie trimiși înapoi, nenorociți și ruinați.

Și mai teribil încă, blestemul lovește chiar în inima căminului. Tot mai

multe femei își formează obiceiul de a bea alcool. În multe gospodării, copiii

mici, chiar și cei aflați în nevinovăția și neajutorarea prunciei, sunt în

primejdie în fiecare zi din pricina neglijenței, brutalității și ticăloșiei

mamelor bețive. Fii și fiice cresc în umbra acestui teribil rău. Ce perspectivă

să fie pentru viitorul lor, dacă nu aceea de a se scufunda și mai mult decât

părinții lor?

Din țările așa-numite creștine, blestemul este purtat în teritoriile

idolatre. Bieții sălbatici neștiutori sunt învățați să folosească alcoolul. Chiar

și printre păgâni, oameni inteligenți îl recunosc ca fiind o otravă mortală și

protestează împotriva lui; însă, în zadar au căutat ei să-și protejeze țările de

ravagiile produse de acesta. Tutunul, băutura și opiul sunt aduse cu forța de

popoarele civilizate în națiunile păgâne. Patimile nestăpânite ale sălbaticilor,

stimulate de băutură, îi târăsc într-o degradare nemaicunoscută până atunci,

iar a trimite misionari către aceste ținuturi devine o acțiune aproape lipsită de

orice speranță.

Prin contactul pe care l-au stabilit cu popoare care ar fi trebuit să li-L

278

prezinte pe Dumnezeu, păgânii sunt conduși să fie stăpâniți de vicii care se

dovedesc a fi spre distrugerea unor triburi și rase întregi. Iar în locurile

întunecate ale pământului, oamenii din națiunile civilizate sunt urâți din

această pricină.

Responsabilitatea bisericii

Interesul pentru băutură este o putere în lume. Are de partea sa tăria

însumată a banilor, obiceiului și a apetitului. Puterea lui se face simțită chiar

și în biserică. Oameni ai căror bani provin direct sau indirect din comerțul cu

băuturi alcoolice sunt membri ai bisericilor, „cu o ținută corectă, normală”.

Mulți dintre ei dau cu mână largă pentru opere de binefacere. Contribuțiile

lor bănești ajută la sprijinirea acțiunilor întreprinse de biserică și la susținerea

lucrătorilor ei. Ei inspiră considerația arătată față de puterea banilor.

Bisericile care acceptă asemenea membri susțin practic comerțul cu băuturi

alcoolice. Prea ades se întâmplă ca pastorul să nu aibă curajul să se ridice

pentru ceea ce este drept. El nu face cunoscut poporului pe care-l păstorește

ce a spus Dumnezeu în legătură cu lucrarea vânzătorului de băuturi alcoolice.

A vorbi deschis ar însemna jignirea adunării sale, sacrificarea popularității

sale, pierderea salariului său.

Însă deasupra tribunalului bisericii se află tribunalul lui Dumnezeu. El,

care a spus primului criminal: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ

la Mine.” (Geneza 4, 10.), nu va accepta la altarul Său darurile

comerciantului de băuturi spirtoase. Mânia Sa se aprinde împotriva celor

care încearcă să-și acopere vina cu veșmântul liberalismului. Banii lor sunt

mânjiți de sânge. Blestemul este asupra acestor bani.

„Izbăvește pe cei târâți la moarte, și scapă pe cei ce sunt aproape să fie

junghiați. Dacă zici: „Ah! n-am știut!”... Crezi că nu vede Cel ce cântărește

inimile și Cel ce veghează asupra sufletului tău? Și nu va răsplăti El fiecăruia

279

după faptele lui?” (Proverbe 24, 11.12.)

„Ce-mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul.... Când

veniți să vă înfățișați înaintea Mea, Cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi

spurcați curțile? Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare ... Când vă

întindeți mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; Și oricât de mult v-ați ruga, n-

ascult: Căci mâinile vă sunt pline de sânge!” (Isaia 1, 11-15.)

Bețivul este capabil de lucruri mai bune. El a fost înzestrat cu talente

prin care să-L onoreze pe Dumnezeu și să binecuvânteze lumea; dar semenii

lui au întins o capcană pentru sufletul său și au prosperat de pe urma

degradării sale. Ei au trăit în lux, în timp ce bietele victime pe care le-au

jefuit au viețuit în sărăcie și nenorocire. Însă Dumnezeu va cere răsplata

pentru acest lucru din mâna celui care l-a ajutat pe bețiv să se grăbească

înspre ruină. El, care domnește în ceruri, nu a pierdut din vedere cauza

primară și nici efectul final al beției. El, care are grijă de vrabie și dă un

veșmânt ierbii de pe câmp, nu va trece pe lângă aceia care au fost creați după

propriul Său chip, răscumpărați cu propriul Său sânge; nu va trece fără să ia

aminte la strigătele lor. Dumnezeu vede toată această ticăloșie care

perpetuează crima și mizeria.

Lumea și biserica pot găsi cu cale să-l aprobe pe omul care a făcut

avere, degradând sufletul omenesc. Ei pot zâmbi aceluia prin care oamenii

sunt conduși pas cu pas, jos, pe cărarea rușinii și degradării. Dar Dumnezeu

ia notă de toate acestea și face judecată cu dreptate. Vânzătorul de băuturi

alcoolice poate fi numit de lume un bun om de afaceri; însă Domnul spune:

„Vai lui”. El va fi acuzat de deznădejdea, mizeria și suferința aduse în lume

prin comerțul cu alcool. El nu va putea da nici un răspuns în legătură cu

lipsurile și nenorocirea mamelor și copiilor care au suferit de pe urma lipsei

de hrană, îmbrăcăminte și adăpost și care și-au îngropat orice nădejde și

bucurie. El va trebui să răspundă pentru sufletele pe care le-a trimis în

veșnicie nepregătite. Și aceia care îl susțin pe vânzătorul de băuturi alcoolice

280

în lucrarea sa împart vina cu el. Lor, Dumnezeu le spune: „Mâinile voastre

sunt pline de sânge”.

Legi de autorizare

Autorizarea comerțului cu alcool este sprijinită de mulți ca fiind utilă

pentru restrângerea răului reprezentat de alcoolism. Dar autorizarea traficului

comercial îl plasează sub protecția legii. Guvernul îi recunoaște legal

existența și încurajează astfel răul pe care declară că îl îngrădește. Sub

protecția legilor de autorizare, iau ființă în toată țara distileriile, fabricile de

vin și cele de bere, iar vânzătorul de băuturi alcoolice își desfășoară lucrarea

chiar la ușile noastre.

Adesea i se interzice să vândă băutură unui om beat sau despre care se

știe că este un bețiv notoriu; dar lucrarea de a face bețivi în rândurile

tineretului merge înainte fără oprire. Însăși viața comerțului cu alcool

depinde de crearea poftei de băutură la tineri. Tineretul este condus pas cu

pas, până când obiceiul de a bea este instalat și este creată o sete care trebuie

satisfăcută cu orice preț. Ar fi mai puțin dăunător să i se dea de băut bețivului

recunoscut ca atare — a cărui ruină este în cele mai multe cazuri un lucru

deja hotărât — decât să se accepte ca floarea tineretului nostru să fie

ademenită la distrugere prin acest obicei îngrozitor.

Prin autorizarea traficului de alcool, ispita este pusă necurmat înaintea

celor care încearcă să se schimbe. Au fost fondate instituții acolo unde

victimele alcoolismului pot fi ajutate să-și biruie pofta. Aceasta este o lucrare

nobilă; dar atâta vreme cât vânzarea de băutură este sub protecția legii,

alcoolul primește puține beneficii de pe urma instituțiilor de dezintoxicare.

Ei nu pot rămâne mereu acolo. Trebuie să-și reia locul în societate. Pofta de

băuturi amețitoare, chiar dacă este atenuată, nu este cu desăvârșire nimicită;

iar când ispita îi asaltează la orice pas — cum se întâmplă, ei cad ca o pradă

281

ușoară.

Un om care are un animal rău și care, cunoscându-i năravul, îl lasă în

liberate este considerat vinovat, după legile țării, pentru răul pe care l-ar

putea face animalul. În legile date lui Israel, Domnul a lăsat ca, atunci când

animalul știut ca fiind nărăvaș provoca moartea unei ființe omenești,

proprietarul să plătească cu viața lui pentru neglijența sau răutatea sa. După

același principiu, guvernul care îl autorizează pe vânzătorul de alcool ar

trebui să fie considerat răspunzător de rezultatele comerțului practicat de

acesta. Și dacă a lăsa în libertate un animal rău este un delict vrednic de

pedeapsa cu moartea, cu cât mai mare este crima de a autoriza lucrarea

vânzătorului de băuturi alcoolice!

Licențele sunt eliberate pe motivul că producătorii aduc un venit

tezaurului de stat. Dar ce este acest venit în comparație cu cheltuielile

enorme suportate pentru criminalii, nebunii și săracii care sunt rodul

traficului cu alcool! Un om aflat sub influența alcoolului comite o crimă; este

adus la judecată; iar cei care au legalizat traficul sunt nevoiți să se ocupe de

rezultatul propriei lor lucrări. Ei au autorizat vânzarea unei duști care face ca

un om sănătos să înnebunească; iar acum este nevoie ca să-l trimită pe acest

om la închisoare sau la spânzurătoare, în timp ce, adesea, soția și copiii lui

sunt lăsați fără sprijin, pentru a rămâne în grija comunității în care trăiesc.

Luând în calcul numai aspectul financiar al problemei, ce nebunie este

să îngădui o asemenea afacere! Și ce venit ar putea compensa pierderea

rațiunii unui om, ștergerea și deformarea chipului lui Dumnezeu în om, ruina

copiilor ajunși în pragul sărăciei și degradării, care vor transmite copiilor lor

tendințele rele ale taților lor bețivi?

282

Prohibiția

Omul care și-a format obiceiul de a folosi băuturi amețitoare este într-o

situație disperată. Creierul său este îmbolnăvit, puterea voinței îi este slăbită.

Iar dacă vorbim despre puterea de stăpânire, apetitul lui este scăpat de sub

control. Nu se poate discuta cu el în mod rațional și nici nu poate fi convins

să se tăgăduiască pe sine. Atras în bârlogurile viciului, cineva care a luat

hotărârea să renunțe la băut este ademenit să pună iarăși mâna pe pahar și, cu

prima înghițitură din băutura amețitoare, orice hotărâre bună este călcată în

picioare, orice urmă de voință este nimicită. O sorbitură din licoarea

înnebunitoare și orice gând legat de rezultatele acestui pas a dispărut. Soția,

sfâșiată de durere, este uitată. Tatălui pervertit nu-i mai pasă de copiii săi,

care sunt înfometați și dezbrăcați. Legalizând traficul cu alcool, legea își dă

consimțământul pentru această prăbușire a sufletului și refuză stoparea

comerțului care umple lumea de rele.

Trebuie ca acest lucru să continue mereu? Vor fi întotdeauna sufletele

nevoite să se lupte pentru biruință, având ușa ispitei deschisă larg înaintea

lor? Trebuie să rămână blestemul alcoolismului pentru totdeauna ca o pată

asupra lumii civilizate? Trebuie să continue să spulbere în fiecare an, ca un

foc nesățios, mii și mii de cămine fericite? Când un vas eșuează în apropiere

de țărm, oamenii nu privesc cu mâinile în sân. Ei își riscă viețile, încercând

să-i salveze pe naufragiați dintr-un mormânt de ape. Cu cât mai mult este

necesar efortul de a-i salva de soarta bețivului!

Nu doar bețivul și familia sa sunt puși în primejdie de către lucrarea

vânzătorului de băuturi spirtoase și nici povara banilor cheltuiți nu reprezintă

răul principal pe care traficul cu alcool îl aduce asupra comunității. Noi toți

suntem în legătură unii cu alții în țesătura rasei umane. Răul care lovește

oricare parte a marii frățietăți umane aduce primejdia pentru toți.

283

Mulți dintre cei care, din pricina iubirii de câștiguri sau de trai tihnit, n-

au vrut să aibă de-a face cu acțiunea de interzicere a traficului cu alcool au

descoperit — prea târziu — că traficul a avut de-a face cu ei. El i-a văzut pe

propriii săi copii abrutizați și ruinați. Nelegiuirea abundă. Proprietatea

particulară este amenințată. Viața este nesigură. Accidentele pe mare și pe

uscat se înmulțesc. Bolile care se dezvoltă în vizuini ale murdăriei și

nenorocirii își croiesc calea către căminele luxoase ale domnilor. Viciile

nutrite de copiii destrăbălării și crimei îi infectează pe fiii și fiicele familiilor

rafinate și cultivate.

Nu există vreun om ale cărui interese să nu fie primejduite de traficul

cu alcool. Nu există nici un om care nu ar trebui să se ridice pentru a-l

nimici, pentru propria lui siguranță.

Mai presus de orice alte locuri care au de-a face numai cu interese

laice, sălile legislative și curțile de justiție ar trebui să fie eliberate de

blestemul patimii băuturii. Guvernatorii, senatorii, membrii Camerei

Reprezentanților, judecătorii, oamenii care adoptă și veghează la corecta

aplicare a legilor unei țări, oamenii care țin în mâinile lor viețile, bunul nume

și averile semenilor lor ar trebui să fie persoane care să nu consume deloc

băuturi alcoolice. Numai în felul acesta mințile lor pot fi limpezi pentru a

discerne între bine și rău. Numai în felul acesta pot avea niște principii

nestrămutate și înțelepciunea de a face dreptate și de a arăta clemență. Dar

cum stau de fapt lucrurile? Câți oameni dintre aceștia au mințile întunecate,

discernământul de a distinge binele și răul — confuz, din cauza băuturilor

tari! Cât de multe legi opresive sunt adoptate și cât de multe persoane

nevinovate sunt condamnate la moarte din pricina nedreptății legiuitorilor

băutori, a martorilor, juraților, avocaților și chiar judecătorilor! Mulți sunt

„tari când este vorba de băut vin și viteji când este vorba de amestecat

băuturi tari”, „care numesc răul bine și binele rău”, „care îndreptățesc pe cel

vinovat pentru mită și iau drepturile celor nevinovați!” Despre aceștia,

Dumnezeu spune:

284

„Vai de cei tari când este vorba de băut vin, Și viteji când este vorba de

amestecat băuturi tari; De aceea, cum mistuie o limbă de foc miriștea, Și cum

arde flacăra iarba uscată, tot așa: Ca putregaiul le va fi rădăcina lor, Și

floarea li se va risipi în vânt ca țărâna, Căci au nesocotit Legea Domnului

oștirilor, Și au disprețuit cuvântul Sfântului lui Israel.” (Isaia 5, 22-24.)

Onoarea lui Dumnezeu, stabilitatea națiunii, bunăstarea comunității, a

căminului și a individului cer să se facă orice efort pentru conștientizarea

poporului față de răul provocat de alcoolism. Curând vom vedea rezultatul

acestui rău îngrozitor așa cum nu-l vedem acum. Cine va depune un efort

hotărât pentru a opri lucrarea de distrugere? Deocamdată, lupta abia a

început. Să se formeze o armată care să oprească vânzarea băuturilor cu efect

amețitor, care îi face pe oameni să înnebunească. Pericolul reprezentat de

traficul cu alcool să fie arătat cu claritate și să fie creat un simțământ general

în inimile tuturor, care să ceară interzicerea lui. Oamenilor înnebuniți de

băutură să li se dea o ocazie să scape din robia ei. Glasul națiunii să ceară

legiuitorilor ei să pună capăt acestui trafic infam.

Dacă eviți1 să-i salvezi pe cei târâți la moarte Și pe cei ce sunt aproape

să fie înjunghiați. Dacă zici: „Ah, n-am știut!”... Crezi că nu vede Cel ce

cântărește inimile Și Cel ce veghează asupra sufletului tău? Și ce vei zice

când te va pedepsi? 2 (Proverbe 24, 11.12; Ieremia 13, 21.)

Căminul

„Viața este o școală a pregătirii, din care părinții și copiii trebuie să

promoveze pentru a urma cursurile școlii superioare, în locurile pregătite de

Dumnezeu.”

285

Capitolul 28

Lucrarea în cămin

„Nu există un câmp misionar mai important decât acela încredințat

taților și mamelor.”

„Să-i înveți cu stăruință pe copiii tăi” poruncile Domnului. Refacerea și

înălțarea oamenilor încep în cămin. Lucrarea părinților este temelia tuturor

celorlalte. Societatea este compusă din familii, și ea este ceea ce o fac să fie

capii familiilor. Din inimă „ies izvoarele vieții” (Proverbe 4, 23); iar inima

comunității, a bisericii și a națiunii este familia. Bunăstarea societății,

succesul bisericii, prosperitatea națiunii depind de influențele căminului.

Importanța și ocaziile vieții de cămin sunt ilustrate în viața lui Isus. El,

care a venit din cer să ne fie exemplu și învățător, a petrecut treizeci de ani

ca membru al familiei din Nazaret. În legătură cu acești ani, raportul biblic

este foarte sumar. Nici o minune nemaivăzută nu a atras atenția mulțimii.

Oamenii nu-l urmau în număr mare și nici nu ascultau cuvintele Sale. Și

totuși, în acești ani, El Își împlinea misiunea divină. El a trăit ca unul dintre

noi, participând la viața familială, fiind supus disciplinei ei, îndeplinindu-și

sarcinile și purtând poverile ei. La adăpostul grijii unui cămin umil,

participând la tot ce este partea noastră în viață, El „creștea în înțelepciune,

în statură și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și față de oameni”

(Luca 2, 52.)

În toți acești ani de viață retrasă, existența Sa a curs în râuri de

compasiune și ajutorare. Altruismul, răbdarea Sa neostoită, curajul și

credincioșia Sa, împotrivirea înaintea ispitei, pacea necurmată și voioșia Sa

liniștită erau o inspirație continuă. El a adus o atmosferă curată, delicată, în

286

cămin, iar viața Sa era asemenea aluatului, lucrând printre membrii societății.

Nimeni nu a spus că făcuse vreun miracol; cu toate acestea, puterea — aceea

a iubirii vindecătoare, dătătoare de viață — curgea dinspre El către cei

ispitiți, bolnavi și deznădăjduiți. Într-un mod discret, încă din copilăria Sa, El

a slujit altora și, din această pricină, când și-a început lucrarea publică, mulți

L-au ascultat cu bucurie.

Primii ani din viața Mântuitorului sunt mai mult decât un exemplu

pentru tineret. Ei constituie o lecție și ar trebui să fie o încurajare pentru

fiecare părinte. Cercul familial și îndatoririle față de cei din vecinătate

constituie primul câmp de concentrare a eforturilor acelora care doresc să

lucreze pentru ridicarea semenilor lor. Nu există un câmp misionar mai

important în care să fie nevoie de efort ca acela încredințat întemeietorilor și

păzitorilor căminelor. În nici o lucrare încredințată ființelor omenești nu sunt

implicate rezultate mai mari sau cu consecințe mai importante decât în cazul

lucrării taților și mamelor.

Viitorul societății trebuie să fie hotărât de tineretul și copiii de astăzi,

iar ceea ce vor fi acești tineri și acești copii depinde de cămin. Lipsei

pregătirii corecte din cămin i se poate atribui cea mai mare parte a bolilor,

mizeriei și crimelor cu care este blestemată omenirea. Dacă viața de cămin ar

fi curată și deschisă, dacă copiii care au ieșit de sub grija ei ar fi pregătiți să

înfrunte răspunderile și primejdiile vieții, ce schimbare s-ar vedea în lume!

Se fac eforturi mari, se cheltuiesc bani, timp și muncă aproape fără

limită în cadrul programelor și instituțiilor pentru readaptarea victimelor

obiceiurilor rele. Și chiar aceste eforturi sunt nepotrivite pentru întâmpinarea

acestei mari nevoi. Cu toate acestea, cât de redus este rezultatul! Cât de

puțini sunt cei recuperați sută la sută!

Mulțimi de oameni tânjesc după o viață mai bună, însă le lipsește

287

curajul și hotărârea de a se rupe de puterea obiceiului. Ei se trag înapoi

dinaintea efortului, luptei și sacrificiului cerut, iar viețile lor sunt distruse și

ruinate. Astfel, chiar și oameni cu minți dintre cele mai strălucite, oameni cu

aspirații înalte și puteri nobile, oameni altminteri potriviți din fire și prin

educație să ocupe poziții de încredere și răspundere, sunt degradați și pierduți

pentru viața aceasta și pentru viața care va veni.

Pentru aceia care își reformează viețile, cât de amară este lupta de a-și

recâștiga bărbăția! Și în tot restul vieții, într-o constituție ruinată, o voință

șovăielnică, un intelect redus și o putere slăbită a sufletului, mulți culeg

recolta răului pe care l-au semănat. Cu cât mai mult s-ar putea realiza dacă s-

ar trata răul de la început!

Această lucrare le revine într-o mare măsură părinților. În eforturile

depuse în scopul de a stăvili înaintarea alcoolismului și a altor rele care rod

ca un cancer în corpul social, dacă s-ar da mai multă atenție instruirii

părinților în ce privește modul în care să formeze obiceiurile și caracterul

copiilor lor, binele care ar rezulta ar fi însutit. Ei pot face dintr-un obicei,

care este o forță atât de îngrozitoare pentru rău, o forță pentru bine. Ei au dea

face cu râul chiar de acolo de unde izvorăște și depinde de ei ca acesta să

curgă în matca potrivită.

Părinții pot pune pentru copiii lor temelia pentru o viață sănătoasă,

fericită. Ei îi pot trimite din căminele lor cu rezistența morală cu care să se

poată împotrivi ispitei și cu tărie și curaj pentru a lupta cu succes cu

problemele vieții. Ei le pot inspira scopul și pot dezvolta în ei puterea de a

face ca viețile lor să fie spre onoarea lui Dumnezeu și spre binecuvântarea

lumii. Pot face cărări drepte pentru picioarele lor, fie vreme bună, fie vreme

rea, către lucrurile slăvite de sus.

Misiunea căminului se întinde mai departe de membrii lui. Căminul

288

creștin trebuie să constituie o pildă spre învățătură, care să ilustreze

perfecțiunea strălucită a adevăratelor principii ale vieții. O asemenea

ilustrație va fi o putere pentru bine în lume. Influența unui adevărat cămin

asupra inimilor și vieților omenești este mai puternică decât orice predică.

Când tineretul se desprinde dintr-un astfel de cămin, lecțiile pe care le-au

învățat sunt împărtășite și altora. Principii de viață cu mult mai nobile sunt

introduse și în alte familii, iar în comunitate lucrează o influență înălțătoare.

Sunt mulți cei pentru care am putea face în așa fel, încât căminele

noastre să fie o binecuvântare. Momentele noastre de destindere socială1 nu

ar trebui să fie guvernate de prescripțiile de obicei lumesc, ci de Duhul lui

Hristos și de învățătura din Cuvântul Său. Israeliții îi includeau în toate

sărbătorile lor pe cei săraci, pe străin și pe levit, care era atât ajutorul

preotului în Sanctuar, cât și învățător și misionar religios. Aceștia erau priviți

ca oaspeți ai poporului, cărora să le ofere ospitalitatea în toate ocaziile de

bucurie socială (Idem) și religioasă și care să fie îngrijiți cu tandrețe în caz de

boală sau de nevoie. Asemenea persoane ar trebui să fie binevenite în

căminele noastre. Cât de mult ar însemna o asemenea ospitalitate pentru

infirmiera misionară sau pentru învățător, pentru mama muncitoare

împovărată de griji sau pentru cei slabi și în vârstă, deseori lipsiți de cămin și

luptându-se cu sărăcia și multe descurajări.

„Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații

tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați”, spune Hristos, „ca nu

cumva să te cheme și ei, la rândul lor, pe tine și să iei astfel o răsplată pentru

ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe

orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se

va răsplăti la învierea celor neprihăniți.” (Luca 14, 12-14.)

Aceștia sunt oaspeți a căror primire nu te va împovăra mult. Nu vei fi

nevoit să pregătești un „tratament” sofisticat sau costisitor pentru ei. Nu va

trebui să faci nici un efort pentru „a ieși bine”. Căldura unei întâmpinări

289

pline de amabilitate, un loc în fața căminului tău, un scaun la masa ta,

privilegiul părtășiei la binecuvântarea orei de rugăciune ar fi pentru mulți

dintre aceștia ca o sclipire venită din ceruri.

Afecțiunea noastră trebuie să depășească granițele eului și ale cercului

reprezentat de zidurile căminului. Există ocazii prețioase pentru aceia care

vor dori să facă din căminele lor o binecuvântare pentru alții. Influența

socială este o putere minunată. O putem folosi, dacă dorim, ca un mijloc de

a-i ajuta pe cei din jurul nostru.

Căminele noastre ar trebui să fie un loc de refugiu pentru tineretul

asaltat de ispite. Sunt mulți aceia care stau la răscruce de drumuri. Fiecare

influență, fiecare impresie duce la luarea hotărârii care va modela atât

destinul acestei vieți, cât și pe cel viitor. Răul îi curtează. Lucrurile la care

recurge acesta sunt făcute strălucitoare și atrăgătoare. Ele îmbie pe fiecare

oaspete. Pretutindeni în jurul nostru sunt tineri care nu au un cămin și mulți

ale căror cămine nu au nici o putere de ridicare și ajutorare, iar tinerii

alunecă înspre rău. Ei se prăbușesc în ruină chiar la umbra propriilor noastre

uși.

Acești tineri au nevoie de o mână care să le fie întinsă cu simpatie.

Cuvinte pline de bunătate, rostite cu simplitate, și mici atenții, acordate cu

aceeași simplitate, vor risipi norii ispitei care se adună deasupra sufletului.

Adevărata expresie a simpatiei de sorginte cerească are puterea de a deschide

ușa inimilor care au nevoie de mirosul plăcut al cuvintelor creștinești și de

atingerea simplă și delicată a spiritului iubirii lui Hristos. Dacă doriți să

arătați interes pentru tineri, invitați-i în căminele voastre și înconjurați-i cu

influențe înviorătoare, care le vor fi de ajutor, și vor fi mulți care își vor

întoarce cu bucurie pașii către cărarea care duce sus.

290

Ocaziile vieții

Timpul pe care-l trăim aici este scurt. Nu putem trece prin această lume

decât o dată; și, trecând, să ne trăim viața cât mai bine. Lucrarea la care

suntem chemați nu necesită bogăție, poziție socială sau o mare pricepere. Ea

cere un spirit binevoitor, de jertfire de sine, și un țel urmărit fără șovăială. O

lampă, oricât de mică, dacă este ținută arzând fără întrerupere, poate fi

mijlocul prin care pot fi aprinse și alte lămpi. Sfera noastră de influență poate

părea redusă, priceperea mică, ocaziile puține, realizările limitate; și cu toate

acestea, ne sunt asigurate posibilități minunate printr-o folosire credincioasă

a ocaziilor oferite de propriile noastre cămine. Dacă vrem să ne deschidem

inimile și căminele înaintea principiilor de viață divine, vom deveni canale

prin care să curgă puterea unor curenți dătători de viață. Din căminele

noastre se vor revărsa râuri de vindecare, aducând viața, frumusețea și

rodirea acolo unde acum nu este decât pustietate și dezolare.

291

Capitolul 29

Ziditorii căminului

„Prin înțelepciune se înalță o casă și prin pricepere se întărește.”

(Proverbe 24, 3.)

Cel care i-a dat-o pe Eva ca ajutor lui Adam a făcut prima Sa minune la

o nuntă. În sala unde se sărbătorea și unde prietenii și rudele se veseleau

împreună, Hristos și-a început lucrarea publică. În felul acesta, El a aprobat

căsătoria, recunoscând-o ca instituție pe care El Însuși o stabilise. El a

hotărât ca bărbații și femeile să fie uniți prin căsătorie sfântă, pentru a forma

familii ai căror membri, încununați cu cinste, să fie recunoscuți ca membri ai

familiei de sus.

Hristos a onorat relația de căsătorie, făcând-o de asemenea un simbol al

unirii dintre El și cei răscumpărați ai Săi. El Însuși este Mirele; mireasa este

biserica, despre care, ca aleasă a Sa, El spune: „Ești frumoasă de tot, iubito,

și n-ai nici un cusur.” (Cântarea Cântărilor 4, 7.)

„Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească

după ce a curățat-o ... pentru ca s-o înfățișeze ... sfântă și fără prihană.”

(Efeseni 5, 25-27.) „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele.”

(Efeseni 5, 28.)

„Cei doi pot fi lipsiți de avere lumească, dar ar trebui să aibă cu mult

mai marea binecuvântare a sănătății.” Dragostea omenească ar trebui să-și

formeze cele mai strânse legături pe temeiul iubirii divine.

Legătura familială este cea mai strânsă, mai gingașă și mai sfântă din

292

câte există pe pământ. A fost destinată să fie o binecuvântare pentru omenire.

Și este o binecuvântare ori de câte ori legământul căsătoriei este încheiat cu

înțelepciune, în frică de Dumnezeu și luând în considerație în același fel

răspunderile acestuia.

Cei care au în vedere căsătoria ar trebui să țină seama de caracterul și

influența pe care le va avea căminul pe care-l întemeiază. Când devin părinți,

li se încredințează o răspundere sfântă. De ei depinde într-o mare măsură

bunăstarea copiilor lor în această lume și fericirea lor în lumea viitoare. Ei

determină într-un înalt grad caracteristicile fizice și morale pe care le

primesc micuții. Iar de ceea ce este căminul depinde starea societății;

greutatea influenței fiecărei familii va trage mai mult sau mai puțin la cântar.

Alegerea unui tovarăș de-o viață ar trebui făcută în așa fel, încât să se

asigure bunăstarea fizică, intelectuală și spirituală atât pentru părinți, cât și

pentru copiii lor — așa încât să-i facă în stare și pe părinți, și pe copii să-și

binecuvânteze semenii și să-I facă cinste Creatorului lor.

Înainte de a-și asuma răspunderile presupuse de actul căsătoriei, tinerii

și tinerele ar trebui să aibă o asemenea experiență în latura practică a vieții,

încât să-i pregătească pentru datoriile și poverile acesteia. Căsătoriile

timpurii nu trebuie încurajate. O legătură atât de importantă cum este cea a

căsătoriei și atât de plină de implicații ulterioare nu ar trebui încheiată în

grabă, fără o pregătire suficientă și înainte ca puterile fizice și intelectuale să

fie bine dezvoltate.

Cei doi pot fi lipsiți de avere lumească, dar ar trebui să aibă cu mult

mai marea binecuvântare a sănătății. Și, în general, nu ar trebui să existe o

mare diferență de vârstă. O neglijare a acestei reguli poate avea ca efect o

serioasă înrăutățire a sănătății celui mai tânăr dintre ei. Și adesea, copiii sunt

jefuiți de tăria fizică și intelectuală. Ei nu pot primi din partea unui părinte

293

înaintat în vârstă grija și tovărășia pe care o reclamă vârsta lor fragedă și pot

fi lipsiți de unul dintre părinți, prin moartea acestuia, chiar atunci când

iubirea sau călăuzirea se fac cel mai mult simțite.

O unire prin căsătorie nu se poate realiza în siguranță decât în Hristos.

Dragostea omenească ar trebui să-și formeze cele mai strânse legături pe

temeiul iubirii divine. Numai acolo unde domnește Hristos poate exista o

afecțiune adâncă, sinceră și lipsită de egoism.

Dragostea este un dar prețios pe care-l primim de la Isus. Afecțiunea

curată și sfântă nu este un sentiment, ci un principiu. Cei care sunt înrâuriți

de o dragoste adevărată nu sunt nici iraționali, nici orbi. Învățați de Duhul

Sfânt, ei Îl iubesc nețărmurit pe Dumnezeu, iar pe aproapele lor ca pe ei

înșiși.

Cei care au în vedere căsătoria să-și cântărească fiecare sentiment și să

urmărească fiecare manifestare a caracterului celui cu care s-au gândit să-și

unească destinul vieții. Fiecare pas în direcția unei uniri prin căsătorie să fie

caracterizat de modestie, simplitate, sinceritate și de scopul sincer de a-I face

pe plac și a-L onora pe Dumnezeu. Căsătoria afectează viața ulterioară atât în

lumea aceasta, cât și în lumea ce va veni. Un creștin sincer nu va face nici un

plan pe care Dumnezeu nu-l poate aproba.

„Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat

pe Sine pentru ea.” (Efeseni 5, 24.)

Dacă ești binecuvântat să ai parte de părinți temători de Dumnezeu,

caută sfaturile lor. Pune-le înainte speranțele și planurile tale, învață lecțiile

pe care le-au primit din experiențele lor de viață și vei fi cruțat de multe

dureri care sfâșie inima. Mai presus de toate, fă din Hristos sfetnicul tău.

Studiază Cuvântul Său cu rugăciune.

294

Sub o asemenea călăuzire, o tânără va accepta ca tovarăș de viață

numai pe acela care posedă trăsături de caracter pure, bărbătești, care este

sârguitor și cinstit, care Îl iubește pe Dumnezeu și se teme de El. Un tânăr va

căuta ca alături de el să stea o tânără pregătită să-și poarte partea din poverile

vieții, o tânără a cărei influență să îl înnobileze și să îi aducă rafinament și

care să-l facă fericit în iubirea ei.

„O nevastă pricepută este un dar de la Domnul.” (Proverbe 9, 14.)

„Inima bărbatului ei se încrede în ea.... Ea îi face bine, și nu rău, în toate

zilele vieții sale.” (Proverbe 31, 11.12.) „Ea deschide gura cu înțelepciune și

învățături plăcute îi sunt pe limbă. Ea veghează asupra celor ce se petrec în

casa ei și nu mănâncă pâinea lenevirii. Fiii ei se scoală și o numesc fericită;

bărbatul ei se scoală și-i aduce laude, zicând: «Multe fete au o purtare

cinstită, dar tu le întreci pe toate.»” (Proverbe 31, 26-29.) Cel care câștigă o

asemenea soție „găsește fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul.”

(Proverbe 18, 22.)

Cu oricâtă grijă și oricâtă înțelepciune s-ar fi încheiat o căsătorie,

puține cupluri sunt unite pe deplin când are loc ceremonia căsătoriei. Unirea

reală a celor doi în căsnicie este lucrarea anilor următori.

Pe măsură ce perechea nou formată se confruntă cu povara de

nedumeriri și griji ale vieții, romantismul în care imaginația învăluie atât de

adesea căsătoria dispare. Soțul și soția descoperă fiecare caracterul celuilalt,

așa cum n-ar fi fost posibil s-o facă în întovărășirea lor de mai înainte.

Aceasta este perioada cea mai critică din experiența lor. Fericirea și însăși

rațiunea de a exista pentru tot restul vieții lor depind de decizia de acum de a

urma o cale corectă. Adesea, ei descoperă fiecare în celălalt slăbiciuni și

defecte nebănuite; însă inimile pe care le-a unit dragostea vor descoperi

calități de asemenea necunoscute până atunci. Toți să caute să descopere

295

calitățile mai degrabă decât defectele. Adesea, propria noastră atitudine,

atmosfera care ne înconjoară pe noi înșine este ceea ce determină ce ni se va

descoperi în celălalt. Există mulți care consideră că exprimarea deschisă a

iubirii este o slăbiciune, și aceștia păstrează o rezervă care îi respinge pe

ceilalți. Acest spirit secătuiește izvorul afecțiunii. Pe măsură ce își reprimă

manifestările de sociabilitate și generozitate, ei se ofilesc și inima devine

pustie și rece. Ar trebui să ne ferim de această greșeală. Dragostea nu poate

dăinui mult fără a fi exprimată liber. Nu lăsa ca inima celui unit cu tine să

flămânzească din pricina lipsei de bunătate și afecțiune.

Cu toate că pot să se ivească dificultăți, nedumeriri și descurajări, nici

soțul, nici soția să nu îmbrățișeze ideea că unirea lor este o greșeală sau o

dezamăgire. Hotărâți-vă să fiți tot ceea ce este cu putință să fiți unul pentru

celălalt. Continuați să vă purtați curtenitor, ca la început. În toate privințele,

încurajați-vă unul pe altul în luptele vieții. Studiați cum să sporiți fericirea

celuilalt. Să fie iubire reciprocă, îngăduință reciprocă. Atunci, căsătoria, în

loc să fie sfârșitul iubirii, va fi începutul ei. Căldura prieteniei adevărate,

iubirea care leagă o inimă de cealaltă reprezintă o pregustare a bucuriilor

cerului.

În jurul fiecărei familii există un cerc sacru, care ar trebui păstrat intact.

Nici o altă persoană nu are dreptul să intre în acest cerc. Nici soțul, nici soția

să nu permită cuiva să aibă acces la confidențe care ar trebui păstrate numai

pentru ei.

Fiecare să dăruiască iubire mai degrabă decât s-o pretindă. Cultivați

ceea ce este nobil în voi și fiți prompți în recunoașterea calităților celuilalt.

Certitudinea de a fi apreciat este o satisfacție și un stimulent minunat.

Afecțiunea și respectul încurajează străduințele de a deveni desăvârșit și

dragostea însăși crește pe măsură ce activează dorința de a atinge țeluri

nobile.

296

Nici soțul, nici soția nu ar trebui să-și dizolve individualitatea în

personalitatea celuilalt. Fiecare are o relație personală cu Dumnezeu. Fiecare

trebuie să-L întrebe: „Ce este bine?” „Ce este rău?” „Cum pot împlini cel

mai bine dezideratul vieții?” Lăsați bogăția afecțiunii voastre să se reverse

către Acela care și-a dat viața pentru voi. Faceți ca Hristos să fie primul,

ultimul și cel mai bun în toate. Pe măsură ce dragostea pentru El devine mai

adâncă și mai puternică, dragostea fiecăruia dintre voi pentru celălalt va fi

curățită și întărită.

Spiritul pe care-l manifestă Hristos față de noi este spiritul pe care soțul

și soția au datoria de a-l manifesta unul față de celălalt. „Trăiți în dragoste

după cum și Hristos ne-a iubit”, „umblați în dragoste”. „Și după cum

Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților

lor în toate lucrurile. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos

Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.” (Efeseni 5, 24.25.)

Nici soțul, nici soția nu ar trebui să încerce să exercite asupra celuilalt

un control arbitrar. Nu încercați să-l siliți pe celălalt să cedeze în fața

dorințelor voastre. Nu puteți face aceasta și să aveți în continuare iubire unul

pentru celălalt. Fiți blânzi, răbdători și îngăduitori, atenți și curtenitori. Prin

harul lui Dumnezeu puteți reuși să vă faceți fericiți unul pe celălalt, așa cum

ați făgăduit în jurământul de căsătorie.

Fericire din slujire altruistă

Dar amintiți-vă că fericirea nu va fi dobândită dacă vă limitați la

intimitatea voastră, fiind satisfăcuți să vă revărsați toată afecțiunea unul

asupra celuilalt. Profitați de orice ocazie de a contribui la fericirea celor din

jurul vostru. Amintiți-vă că bucuria adevărată poate fi găsită numai în slujire

altruistă.

297

Îngăduința și lipsa de egoism își pun amprenta asupra cuvintelor și

faptelor tuturor celor care duc viața cea nouă în Hristos. În timp ce căutați să

trăiți viața pe care a trăit-o El, străduindu-vă să biruiți eul și egoismul și să

slujiți în vederea satisfacerii nevoilor altora, veți câștiga victorie după

victorie. Astfel, influența voastră va binecuvânta lumea.

Oamenii pot atinge idealul pe care îl are Dumnezeu pentru ei, dacă vor

face din Hristos ajutorul lor. Ceea ce înțelepciunea omenească nu poate face

va reuși să împlinească harul Său, pentru aceia care se dăruiesc Lui cu iubire

încrezătoare. Providența Sa poate uni inimile cu legături de origine divină.

Iubirea nu va fi doar un schimb de vorbe dulci și lingușitoare. Războiul de

țesut al cerului lucrează cu o urzeală și o bătătură mai fină și, cu toate

acestea, mai rezistentă decât pot țese războaiele de țesut de pe pământ.

Rezultatul nu va fi o țesătură de rând, ci una care va rezista la uzură și

încercări grele. O inimă va fi legată de cealaltă cu legăturile de aur ale

dragostei ce nu se va stinge.

298

Capitolul 30

Alegerea și pregătirea căminului

„Domnul a sădit o grădină.... Și a pus acolo pe om.”

Evanghelia simplifică într-un mod minunat problemele vieții.

Ascultată, învățătura ei ar risipi cu ușurință multe nedumeriri și ne-ar feri de

multe greșeli. Ea ne învață să apreciem lucrurile la justa lor valoare și să

depunem cele mai statornice eforturi pentru lucrurile care sunt de cel mai

mare preț — cele ce nu vor trece. De această lecție au nevoie cei asupra

cărora apasă răspunderea alegerii unui cămin. Ei nu ar trebui să-și îngăduie

să se abată de la cel mai înalt țel. Să-și aducă aminte că familia de pe pământ

trebuie să fie un simbol al celei din ceruri, iar în cadrul ei, să se facă

pregătirea pentru familia de sus. Viața este o școală a pregătirii, din care

părinți și copii trebuie să promoveze pentru a urma cursurile școlii superioare

în locurile pregătite de Dumnezeu. Când căutăm un loc pentru viitorul nostru

cămin, acest țel să stea la baza alegerii. Să nu fiți stăpâniți de dorința după

bogăție, de dictatele modei sau de obiceiurile societății. Aveți în vedere ceea

ce va favoriza simplitatea, curățenia, sănătatea și adevăratele valori.

Peste tot în lume, marile orașe devin focare de viciu. La tot pasul se

desfășoară priveliștile și se aud zgomotele răului. Pretutindeni ești ademenit

la senzualitate și viață de plăceri. Curentul corupției și crimei crește

continuu. Fiecare zi își aduce raportul violenței din ajun — jafuri, crime,

sinucideri și fărădelegi care nu pot fi numite.

Viața în marile orașe este falsă și artificială. Pasiunea arzătoare pentru

câștigarea de bani, vâltoarea senzațiilor puternice și căutarea plăcerii, setea

de etalare ostentativă, luxul și extravaganța sunt toate forțe care, acaparând

299

masele de oameni, deturnează mintea de la scopul adevărat al vieții. Ei

deschid ușa pentru o mie de rele. Asupra tineretului, acestea au o putere

aproape irezistibilă.

Una dintre cele mai subtile și mai periculoase ispite care îi asaltează pe

copiii și tinerii din marile orașe este iubirea de plăceri. Sărbătorile sunt

numeroase; jocurile și cursele de cai atrag mii de persoane, iar vâltoarea

senzațiilor puternice și a plăcerii îi distrage de la datoriile serioase ale vieții.

Banii care ar fi trebuit economisiți pentru întrebuințări mai folositoare sunt

aruncați pe distracții.

Prin lucrarea trusturilor și în urma grevelor organizate de sindicate,

condițiile de trai din oraș sunt din ce în ce mai grele. Înaintea noastră stau

necazuri serioase; iar pentru multe familii va deveni o necesitate să se mute

din orașe.

Mediul înconjurător din marile orașe reprezintă adesea un pericol

pentru sănătate. Probabilitatea ridicată de a intra în contact cu persoane

bolnave, aerul poluat, apa murdară, hrana murdară, locuințele aglomerate,

întunecoase și insalubre sunt cauza multor rele care pot fi întâlnite.

Nu a fost scopul lui Dumnezeu ca oamenii să stea înghesuiți în orașe

mari, îngrămădindu-se unii într-alții pe străduțe și în apartamente închiriate.

La început, El i-a pus pe primii noștri părinți în mijlocul priveliștilor și

sunetelor de care dorește să ne bucurăm și astăzi. Cu cât ne armonizăm mai

mult cu planul originar al lui Dumnezeu, cu atât vom avea mai multe șanse

de a asigura sănătatea trupului, minții și sufletului.

O locuință scumpă, un mobilier deosebit, expunerea ostentativă, luxul

și confortul nu asigură condițiile esențiale pentru o viață fericită și

folositoare. Isus a venit pe acest pământ pentru a împlini cea mai mare

300

lucrare din toate câte s-au făcut printre oameni. El a venit ca ambasador al lui

Dumnezeu, pentru a ne arăta cum să trăim ca să avem cele mai bune realizări

în viață. Care au fost condițiile alese de Tatăl infinit pentru Fiul Său? Un

cămin izolat din munții Galileii; o familie susținută prin muncă cinstită și

demnă; lupta zilnică cu greutățile și condițiile vitrege; jertfirea de sine,

economia și slujirea făcută cu răbdare și bucurie; ora de studiu lângă mama

Sa, cu sulul Scripturii deschis înaintea lor; liniștea răsăritului sau apusului de

soare în vâlceaua verde; lucrările sfinte ale naturii; studierea creației și a

providenței și comuniunea sufletului cu Dumnezeu — acestea erau condițiile

și ocaziile vieții timpurii a lui Isus.

„Ca să învețe femeile mai tinere să-și iubească bărbații și copiii; să fie

cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bune, supuse

bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu.”

(Tit 2, 4.5.)

Tot așa a fost cu marea majoritate a celor mai buni și mai nobili bărbați

din toate veacurile. Citiți istoria lui Avraam, Iacov, Iosif, Moise, David și

Elisei. Studiați viețile bărbaților din vremurile de mai târziu, care au ocupat

cu multă vrednicie poziții de încredere și răspundere, bărbați a căror

influență a fost extrem de eficientă pentru înălțarea lumii.

Câți dintre aceștia au fost crescuți în căminuri aflate la țară! Erau

străini de ceea ce se numește lux. Ei nu și-au petrecut tinerețea în distracții.

Mulți au fost siliți să lupte cu sărăcia și vitregiile soartei. Ei au învățat de

timpuriu să muncească, iar viața lor activă, desfășurată în aer liber, a adus

vigoare și elasticitate tuturor capacităților lor. Nevoiți să depindă de propriile

lor resurse, ei au învățat să se lupte cu dificultățile și să depășească

obstacolele și au dobândit curaj și perseverență. Au învățat lecțiile încrederii

în sine și ale stăpânirii de sine. Aflați într-o mare măsură la adăpost de

tovărășiile rele, ei au fost mulțumiți cu plăcerile naturale și cu prieteniile

sănătoase. Erau simpli în ce privește gusturile și moderați în obiceiurile lor.

301

Se conduceau după principii și au crescut curați, puternici și cinstiți. Când au

fost chemați la lucrarea vieții lor, au adus pentru aceasta putere fizică și

intelectuală, un spirit optimist, abilitatea de a planifica și de a executa și

statornicia de a se împotrivi răului, lucru care a făcut din ei o putere pentru

bine în lume.

Cea mai bună moștenire pe care o puteți da copiilor voștri nu este

bogăția materială, ci un trup sănătos, o minte echilibrată și unui caracter

nobil. Cei care înțeleg în ce constă adevăratul succes al vieții se vor înțelepți

la timp. Ei vor avea în vedere care sunt cele mai bune lucruri ale vieții când

își vor alege căminul.

În loc de a viețui acolo unde nu pot fi văzute decât lucrările oamenilor,

unde priveliștile și sunetele nutresc adesea gânduri îndreptate către rău, unde

frământarea și zăpăceala aduc oboseală și tulburare, mergeți acolo unde

puteți contempla lucrările lui Dumnezeu. Găsiți-vă odihna spiritului în

frumusețea, liniștea și pacea naturii. Lăsați ca ochiul să se odihnească asupra

câmpurilor verzi, asupra dumbrăvilor și dealurilor. Priviți sus, la cerul

albastru, neacoperit de praful și fumul orașului, și respirați aerul înviorător al

cerului. Duceți-vă acolo unde, departe de zăpăceala și desfrâul vieții de la

oraș, le puteți oferi copiilor tovărășia voastră, unde îi puteți învăța despre

Dumnezeu prin lucrările Sale și pregăti pentru o viață integră și folositoare.

Simplitatea mobilierului

Obiceiurile noastre artificiale ne lipsesc de multe binecuvântări și multă

bucurie și ne fac incapabili de a duce o viață extrem de folositoare.

Mobilierul pretențios și costisitor este nu numai o risipă de bani, dar și o

pierdere a unui bun considerat de o mie de ori mai prețios. Este adusă în

cămin o grea povară de griji, muncă și încurcături.

302

Care sunt condițiile din multe cămine, chiar și în acelea în care

resursele sunt limitate, iar munca din gospodărie apasă mai ales asupra

mamei? Cele mai bune camere sunt mobilate într-un stil care depășește

mijloacele materiale ale proprietarilor și sunt nepotrivite pentru confortul și

satisfacția acestora. Există covoare scumpe, mobilă sculptată cu

minuțiozitate și tapițată cu finețe și draperii delicate. Mesele, căminurile și

oricare alt spațiu disponibil, toate sunt încărcate cu obiecte ornamentale, iar

pereții sunt acoperiți cu tablouri, până acolo încât devine obositor pentru

privire. Și câtă muncă este necesară pentru a le ține pe toate în ordine și

neprăfuite! Munca aceasta și celelalte obiceiuri artificiale ale familiei, care se

conformează modei, pretind o nesfârșită trudă din partea gospodinei.

În multe cămine, soția și mama nu are deloc timp să citească, să fie

bine informată, nu are deloc timp să fie în compania soțului, să păstreze

legătura cu mințile în dezvoltare ale copiilor ei. Nu există timp sau loc pentru

ca scumpul Mântuitor să fie un tovarăș apropiat și drag. Încetul cu încetul, ea

se afundă într-o corvoadă nesfârșită de cenușăreasă, tăria, timpul și interesul

ei fiind absorbite de lucrurile care pier o dată cu folosirea lor. Prea târziu se

trezește descoperind că este aproape o străină în propria ei casă. Nefolosite,

ocaziile prețioase pe care le-a avut odată — de a-i influența pe cei dragi ai ei

pentru viața de sus — au trecut pentru totdeauna.

Întemeietorii căminului să ia hotărârea de a trăi după un plan mai

înțelept. Primul vostru țel să fie acela de a face un cămin plăcut. Asigurațivă,

furnizând mijloacele care vor ușura munca și vor favoriza sănătatea și

confortul. Faceți planuri pentru primirea oaspeților pe care Hristos ne-a

îndemnat să-i poftim și despre care El spune: „Ori de câte ori ați făcut aceste

lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați

făcut.” (Matei 25, 40.)

Mobilați-vă căminul cu lucruri simple, lucruri care pot fi mutate ușor,

care pot fi curățate cu ușurință și care pot fi înlocuite fără mare cheltuială.

303

Recurgând la bun gust, puteți face ca un cămin foarte simplu să fie atrăgător

și plăcut, dacă iubirea și mulțumirea există deja.

Împrejurimi minunate

Dumnezeu iubește frumosul. El a înveșmântat pământul și cerurile cu

frumusețe și, cu bucuria unui Tată, El privește asupra copiilor Săi, încântați

de lucrurile pe care le-a făcut. El dorește ca noi să ne înconjurăm locuințele

cu frumusețea lucrurilor naturale.

Aproape toți cei ce locuiesc la țară, chiar dacă sunt săraci, ar putea avea

în jurul căminelor lor o mică peluză înverzită, câțiva copaci umbroși, arbuști

înfloriți sau flori parfumate. Iar acestea vor sluji spre fericirea familiei cu

mult mai mult decât orice podoabă artificială. Vor aduce în viața de familie o

influență liniștitoare, purificatoare, întărind dragostea pentru natură și

aducându-i pe membrii familiei mai aproape unii de alții și mai aproape de

Dumnezeu.

304

Capitolul 31

Mama

„Să păzească tot ce i-am poruncit ei.”

Ceea ce sunt părinții vor fi într-o mare măsură și copiii. Condiția fizică

a părinților, dispozițiile și poftele lor, tendințele lor intelectuale și morale

sunt reproduse în copii într-un grad mai mic sau mai mare.

Cu cât țelurile sunt mai nobile, cu cât sunt mai înalte capacitățile

intelectuale și spirituale și cu cât sunt mai bine dezvoltate puterile fizice ale

părinților, cu atât va fi mai bună înzestrarea pentru viață pe care o dau

copiilor lor. Cultivând ceea ce este cel mai bun în ei înșiși, părinții exercită o

influență de a modela societatea și de a înălța generațiile viitoare.

Tații și mamele trebuie să înțeleagă răspunderea pe care o au. Lumea

este plină de capcane puse pentru picioarele celor tineri. Mulțimi de oameni

sunt atrase de o viață de plăceri egoiste și senzuale. Ei nu pot vedea

primejdiile ascunse sau capătul înfricoșător al potecii care le pare calea

fericirii. Prin îngăduirea apetitului și pasiunii, energiile lor sunt irosite și

milioane de oameni sunt ruinați atât pentru lumea aceasta, cât și pentru cea

care va veni. Părinții ar trebui să-și amintească faptul că și copiii lor trebuie

să întâlnească aceste ispite. Chiar înainte de nașterea copilului, ar trebui să

înceapă o pregătire care îl va face în stare să lupte cu succes împotriva răului.

Răspunderea apasă mai ales asupra mamei. Ea, din al cărei sânge plin

de viață este hrănit copilul și îi este clădită constituția fizică, îi atribuie și

influențe intelectuale și spirituale, care contribuie la modelarea minții și

caracterului. Așa a fost Iochebed, mama evreică din care s-a născut Moise,

305

izbăvitorul lui Israel, care, puternică în credință, nu s-a lăsat înspăimântată

„de porunca împăratului”. (Evrei 11, 23.) Așa a fost Ana, o femeie a

rugăciunii și a jertfirii de sine, inspirată de cer, care i-a dat naștere lui

Samuel, copilul învățat de asemenea de cer, judecătorul incoruptibil și

întemeietorul școlilor sacre ale lui Israel. Și apoi Elisabeta (rudă în fapt, dar

și în spirit cu Maria din Nazaret), care a fost mama celui care a vestit venirea

Mântuitorului.

Cumpătare și stăpânire de sine

Grija cu care mama ar trebui să vegheze asupra obiceiurilor ei de

viețuire este învățată în Scripturi. Când Domnul îl ridica pe Samson ca

izbăvitor al lui Israel, „îngerul lui Iehova” i s-a arătat mamei, dându-i

acesteia instrucțiuni deosebite în ce privește obiceiurile ei și de asemenea

pentru copilul ei. „Femeia să se ferească”, a spus el, „să nu bea nici vin, nici

băutură tare și să nu mănânce nimic necurat”. (Judecători 13, 13.14.)

Efectul influențelor prenatale este privit de către mulți părinți ca fiind o

chestiune de mică importanță; dar cerul nu privește la fel acest lucru. Solia

trimisă printr-un înger al lui Dumnezeu, și dată de două ori într-un mod cât

se poate de solemn, arată că merită cea mai mare atenție din partea noastră.

Prin cuvintele adresate mamei evreice, Dumnezeu vorbește mamelor

din toate veacurile. „Ia bine seama”, a spus îngerul; „să păzească tot ce i-am

poruncit”. Bunăstarea copilului va fi influențată de obiceiurile mamei.

Poftele și pasiunile ei trebuie să fie sub controlul principiului. Dacă vrea să

împlinească scopul pe care l-a avut în vedere Dumnezeu pentru ea, când i-a

dat un copil, există lucruri pe care trebuie să le ocolească și altele împotriva

cărora să lupte. Dacă înainte de nașterea copilului ea cedează înaintea

plăcerilor, dacă este egoistă, nerăbdătoare și pretențioasă, aceste trăsături se

vor reflecta în dispoziția copilului. În acest fel, mulți copii au primit ca zestre

306

la naștere tendințe spre rău aproape de nebiruit.

Dar dacă mama primește fără șovăială principiile juste, dacă este

moderată și caracterizată prin tăgăduire de sine, dacă este bună, blândă și

lipsită de egoism, ea poate da copilului ei chiar aceste trăsături de caracter.

Foarte clară era porunca ce interzicea folosirea vinului de către mamă.

Fiecare picătură de băutură tare pe care o bea aceasta pentru a-și satisface

apetitul pune în pericol sănătatea fizică, mintală și morală a copilului ei și

este un păcat direct față de Creatorul ei.

Mulți povățuitori recomandă cu tărie ca fiecare dorință a mamei să fie

satisfăcută; ca, în cazul în care dorește vreun fel de aliment, oricât de

dăunător ar fi, să-și satisfacă apetitul fără să se înfrâneze. Asemenea sfat este

fals și vătămător. Nevoile fizice ale mamei nu ar trebui neglijate în nici un

caz. De ea depind două vieți și dorințele sale ar trebui luate în seamă cu

delicatețe, iar nevoile ei satisfăcute cu generozitate. Însă în această perioadă,

mai presus de orice, ea ar trebui să evite, în dietă și în oricare altă privință,

orice ar diminua tăria fizică sau intelectuală. Prin porunca venită direct de la

Dumnezeu, ea se află sub obligația cea mai solemnă de a-și exercita

stăpânirea de sine.

Munca peste măsură

Ar trebui să veghem cu tandrețe la păstrarea tăriei mamei. În loc să-i

irosim forțele prețioase printr-o muncă istovitoare, grija și poverile ei ar

trebui ușurate. Adesea, soțul și tatăl nu are cunoștință de legile sănătății

trupești, pe care ar trebui să le cunoască pentru bunăstarea familiei sale.

Absorbit în lupta pentru câștigarea celor necesare traiului sau aplecat asupra

planurilor de îmbogățire și încolțit de griji și încurcături, el lasă ca asupra

soției și mamei să apese poveri care îi secătuiesc puterile în perioada cea mai

critică, provocându-i slăbiciune și boală.

307

Mulți soți și tați ar putea învăța o lecție folositoare din grija păstorului

credincios. Iacov, când a fost îndemnat să facă o călătorie rapidă și dificilă, a

răspuns:

„Domnul meu vede că copiii sunt micșori, și am oi și vaci fătate; dacă

le-am sili la drum o singură zi, toată turma va pieri. Eu voi veni încet pe

urmă, la pas cu turma, care va merge înaintea mea, și la pas cu copiii.”

(Geneza 33, 13-14.)

Pe drumul obositor al vieții, soțul și tatăl „să meargă încet, la pas”,

după puterile celor care îl însoțesc în călătorie. În mijlocul goanei nesățioase

a lumii după avere și putere, el să învețe să-și domolească pașii, să o mângâie

și să o sprijine pe cea care este chemată să meargă alături de el.

Voioșia

Mama ar trebui să cultive o dispoziție caracterizată de voioșie,

mulțumire și fericire. Fiecare efort îndreptat în această direcție va fi răsplătit

din belșug atât prin bunăstarea fizică a copiilor ei, cât și prin caracterul lor

moral. Un spirit de voioșie va contribui la fericirea familiei sale și îi va

îmbunătăți într-o foarte mare măsură starea sănătății proprii.

Soțul să-și ajute soția prin căldura și afecțiunea lui constantă. Dacă

dorește să o păstreze plină de vioiciune și bucurie, astfel încât aceasta să fie

asemenea razelor de soare în cămin, să o ajute să-și ducă poverile. Bunătatea

și curtenia lui iubitoare vor fi pentru ea o încurajare prețioasă, iar fericirea pe

care o dăruiește va aduce bucurie și pace propriei lui inimi.

Soțul și tatăl care este ursuz, egoist și tiranic nu numai că este el însuși

nefericit, dar aruncă un val de tristețe peste toți membrii familiei sale. El va

308

culege rezultatele când își va vedea soția deprimată și lipsită de vlagă, iar pe

copiii săi marcați de propria sa dispoziție lipsită de iubire.

Dacă mama este lipsită de grija și înlesnirile pe care ar trebui să le aibă,

dacă este lăsată să-și epuizeze puterile prin muncă excesivă sau prin neliniște

și întristare, copiii ei vor fi jefuiți de forța vitală, de elasticitatea minții și de

optimismul pe care ar trebui să le moștenească. Cu mult mai bine ar fi să facă

astfel, încât viața mamei să fie strălucitoare și plină de voioșie, să fie ferită

de grijile apăsătoare, de lipsuri și de munca obositoare, iar copiii să poată

moșteni constituții bune, încât să-și poată croi drumul prin viață în propria

lor tărie.

Asupra taților și mamelor este pusă o mare cinste și responsabilitate,

constând în aceea că ei trebuie să stea în locul lui Dumnezeu înaintea

copiilor lor. Caracterul lor, viața lor de zi cu zi, metodele lor de educație vor

traduce cuvintele Sale pentru înțelegerea celor micuți. Influența lor va

câștiga sau va face să se piardă încrederea copilului în asigurările Domnului.

Privilegiul părinților în privința pregătirii copilului

Fericiți sunt părinții ale căror vieți sunt o reflectare fidelă a celei divine,

astfel încât făgăduințele și poruncile lui Dumnezeu trezesc în copil

recunoștința și respectul profund; părinții care manifestă tandrețe, dreptate și

îndelungă răbdare, prezentându-i copilului dragostea, dreptatea și îndelunga

răbdare a lui Dumnezeu, și care, învățându-și copilul să iubească, să aibă

încredere și să respecte aceste lucruri, îl învață să-L iubească, să se încreadă

și să se supună Tatălui său din cer; părinții care dau copilului un asemenea

dar l-au înzestrat pe acesta cu o comoară mai prețioasă decât bogăția tuturor

veacurilor — o comoară nesecată ca veșnicia însăși.

„Iată că cei ce spun zicători, vor spune despre tine zicătoarea aceasta:

309

«Cum este mama, așa și fata!»” (Ezechiel 16, 44.)

Pentru copiii încredințați în grija sa, fiecare mamă are o însărcinare

sfântă din partea lui Dumnezeu. „Ia pe fiul acesta, pe fiica aceasta”, spune

El; „educă-l pentru Mine; dă-i un caracter șlefuit după chipul unui palat,

pentru a putea străluci pe vecie în curțile Domnului.”

Adesea, mamei i se pare că lucrarea ei este o slujbă neimportantă. Este

o lucrare rareori apreciată. Alții știu prea puțin despre multele ei griji și

poveri. Zilele ei sunt ocupate de o avalanșă de lucrări mărunte, toate

necesitând un efort plin de răbdare, stăpânire de sine, tact, înțelepciune și

iubire jertfitoare de sine; cu toate acestea, ea nu se poate lăuda cu ceea ce a

făcut ca fiind vreo mare realizare. Tot ce a făcut e că a asigurat desfășurarea

în bune condiții a treburilor gospodăriei; adesea obosită și amețită, a încercat

să le vorbească cu blândețe copiilor, să-i țină ocupați și fericiți și să le

călăuzească piciorușele pe cărarea cea bună. Ea simte că nu a realizat nimic.

Dar nu este așa. Îngerii cerești veghează asupra mamei măcinate de griji,

observând poverile pe care le duce zi de zi. Chiar dacă numele ei nu este

cunoscut în lume, este scris în cartea vieții Mielului.1

Ocazia mamei

Este un Dumnezeu în cer, iar lumina și slava de la tronul Său se revarsă

asupra mamei credincioase, când aceasta încearcă să-și educe copiii să se

împotrivească influenței răului. Nici o altă lucrare nu o poate egala pe a ei în

importanță. Ea nu trebuie, asemenea unui artist, să picteze pe pânză o formă

a frumuseții și nici, asemenea sculptorului, să o scoată din marmură cu dalta.

Ea nu trebuie, asemenea scriitorului, să materializeze un gând nobil în

cuvinte cu greutate și nici, asemenea muzicianului, să exprime un sentiment

frumos printr-o melodie. Partea ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, este aceea de a

forma un suflet omenesc după asemănarea divină.

310

Mama care apreciază acest lucru își va considera ocaziile ca fiind

neprețuite. Ea va căuta, prin propriul ei caracter și prin metodele de educație,

să le înfățișeze copiilor săi idealul cel mai înalt. Cu seriozitate, cu răbdare și

curaj, ea se va strădui să-și îmbunătățească propriile aptitudini, pentru a-și

putea folosi cum se cuvine puterile superioare ale intelectului în pregătirea

copiilor ei. Ea va întreba la fiecare pas: „Ce a spus Dumnezeu?” Va studia cu

sârguință Cuvântul Său. Își va ține ochii ațintiți la Hristos, pentru ca

experiența ei zilnică, dobândită în cercul umil al grijilor și datoriilor ei, să

poată fi o reflectare a singurei vieți adevărate.

311

„Cum îl vom educa pe copil?”

Capitolul 32

Copilul

Instrucțiunile pe care le avea îngerul pentru părinții evrei prevedeau nu

numai modul de viețuire al mamei, ci și pregătirea copilului. Nu era de ajuns

ca Samson, copilul care trebuia să izbăvească pe Israel, să aibă o bună zestre

fizică la naștere. Acest lucru trebuia urmat de o educație atentă. Din pruncie,

el trebuia să fie obișnuit cu o viață de strictă cumpătare.

Instrucțiuni similare au fost date în legătură cu Ioan Botezătorul.

Înainte de nașterea sa, solia trimisă din cer pentru tatăl lui a fost:

„El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie; și mulți se vor

bucura de nașterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici

vin, nici băutură amețitoare și se va umplea de Duhul Sfânt încă din

pântecele maicii sale.” (Luca 1, 14-15.)

În rapoartele cerului despre oamenii nobili, Mântuitorul a declarat că

nu a existat cineva mai mare decât Ioan Botezătorul. Lucrarea ce-i fusese

încredințată necesita nu numai energie și rezistență fizică, ci și cele mai

înalte calități intelectuale și sufletești. Atât de importantă era problema unei

formări fizice corecte în vederea pregătirii pentru lucrarea sa, încât cel mai

înalt înger din cer a fost trimis cu o solie de instruire pentru părinții copilului.

Îndrumările date în privința copiilor evrei ne învață că nu trebuie

neglijat nimic din tot ceea ce influențează bunăstarea fizică a copilului.

Nimic nu este lipsit de importanță. Fiecare înrâurire care afectează sănătatea

312

trupului are efect și asupra minții și caracterului.

Nu se poate acorda îndeajuns de multă importanță formării timpurii a

copiilor. Lecțiile învățate, obiceiurile formate în anii de pruncie și copilărie

au de-a face mai mult cu formarea caracterului și cu stabilirea unei linii de

urmat în viață decât vor putea-o face învățătura și toată pregătirea din anii

următori.

Părinții trebuie să ia în considerație acest lucru. Ei ar trebui să înțeleagă

principiile care stau la baza îngrijirii și educației copiilor. Ei ar trebui să fie

în stare să-i crească în condiții de sănătate fizică, intelectuală și morală.

Părinții ar trebui să studieze legile după care se conduc funcțiile vitale. Ei ar

trebui să învețe despre organismul omenesc. Trebuie să înțeleagă funcțiile

diferitelor organe, legăturile dintre ele și interdependența lor. Ar trebui să

studieze legătura dintre puterile intelectului și cele ale trupului și condițiile

necesare funcționării sănătoase a fiecăreia dintre ele. A-ți asuma răspunderile

de părinte fără o asemenea pregătire este un păcat.

Prea puțină atenție este dată cauzelor care duc la moartea, boala și

degenerarea care există astăzi chiar și în țările cele mai civilizate și mai

favorizate. Rasa umană degenerează. Mai mult de o treime dintre copii mor

de mici; dintre cei care ating vârsta maturității, marea lor majoritate suferă de

diferite boli și numai câțiva ating limita vieții omenești.

Cele mai multe dintre relele care provoacă rasei umane nenorocirea și

ruina pot fi împiedicate, iar puterea de a lupta împotriva lor depinde într-o

mare măsură de părinți. Nu „providența misterioasă” îi ia pe copilași.

Dumnezeu nu le dorește moartea. El îi dă părinților pentru a fi instruiți în

scopul de a fi folositori aici și apoi în ceruri. Dacă ar face tații și mamele tot

ce pot pentru a le da o bună moștenire copiilor lor și apoi dacă s-ar strădui

printr-un plan iscusit să amelioreze toate neajunsurile survenite la nașterea

313

lor, la ce schimbare în bine ar fi lumea martoră!

Îngrijirea copiilor mici1

Cu cât viața copilului este mai liniștită și mai simplă, cu atât îi va fi mai

favorabilă dezvoltării fizice și intelectuale. Mama ar trebui să se străduiască

întotdeauna să fie liniștită, calmă și cu stăpânire de sine. Mulți copii sunt

predispuși într-o foarte mare măsură la stări de agitație pe bază nervoasă, iar

comportamentul blând și răbdător al mamei va avea o influență liniștitoare,

care va fi nespus de binefăcătoare pentru copil.

Sugarii au nevoie de căldură, însă adesea este comisă o greșeală când

sunt ținuți în camere încălzite peste măsură, fiind într-o mare măsură lipsiți

de aer proaspăt. Practica de a acoperi fața copilașului în timp ce doarme este

dăunătoare, întrucât împiedică respirația liberă.

Copilul mic ar trebui ferit de orice influență care i-ar putea slăbi sau

otrăvi organismul. Ar trebui avută cea mai mare grijă ca tot ceea ce-l

înconjoară să fie curat și cu miros plăcut. Deși ar putea fi necesar să-i ferim

pe cei mici de schimbările de temperatură prea mari sau prea bruște, ar trebui

avut grijă ca, fie că sunt treji, fie că dorm, noapte sau zi, să respire un aer

curat, înviorător.

Când pregătim trusoul nou-născutului, ar trebui să căutăm utilitatea,

confortul și sănătatea mai degrabă decât satisfacerea cerințelor modei sau ale

dorinței de a stârni admirația. Mama nu ar trebui să piardă timp cu broderii

sau artificii care să înfrumusețeze micile articole de îmbrăcăminte,

solicitându-se astfel printr-o muncă inutilă, cu prețul sănătății proprii și a

copilului ei. Nu ar trebui să stea aplecată asupra unor cusături care îi țin ochii

și nervii încordați peste măsură — aceasta într-o perioadă în care are nevoie

de multă odihnă și de exercițiu fizic plăcut. Ea ar trebui să-și dea seama de

314

obligația ei de a-și cruța puterile, pentru a putea fi în stare să facă față

cerințelor cu care va fi confruntată.

Dacă îmbrăcămintea copilului oferă și căldură, și protecție, și confort,

una dintre cauzele principale ale nervozității și neliniștii va fi eliminată.

Micuțul va avea o sănătate mai bună și mama nu va considera că îngrijirea

copilului ei reprezintă o cheltuială prea mare de energie și timp.

Feșele și cingătorile strânse împiedică activitatea inimii și a plămânilor

și ar trebui evitate. Nici o parte a corpului nu ar trebui să fie vreun moment

jenată de îmbrăcăminte care apasă asupra vreunui organ sau îi reduce

libertatea de mișcare. Îmbrăcămintea tuturor copiilor ar trebui să fie suficient

de lejeră, pentru a permite o respirație deplină și liberă, și dispusă în așa fel,

încât umerii să poarte greutatea.

În unele țări, se menține încă obiceiul de a lăsa neacoperiți umerii,

mâinile și picioarele copiilor mici. Acest obicei nu poate fi condamnat cu

îndeajuns de multă severitate. Membrele, fiind mai departe de centrul

sistemului circulator, cer o protecție mai mare decât celelalte părți ale

corpului. Arterele care transportă sângele către extremități sunt groase,

asigurând o cantitate suficientă de sânge pentru a furniza căldură și hrană.

Dar când membrele sunt lăsate neprotejate sau sunt insuficient acoperite,

arterele și venele se contractă, părțile sensibile ale corpului se răcesc, iar

circulația sângelui este stingherită.

La copiii aflați în creștere, toate forțele organismului au nevoie de orice

înlesnire pentru a le ajuta să desăvârșească structura fizică. Dacă membrele

sunt insuficient protejate, copiii — și mai ales fetele — nu pot ieși din casă

dacă vremea nu este blândă. Astfel, sunt ținuți în casă de teama frigului.

Dacă sunt bine îmbrăcați, copiilor le va prinde bine să facă mișcare după plac

în aer liber, fie iarnă, fie vară.

315

Mamele care doresc ca băieții și fetele lor să aibă vigoarea sănătății ar

trebui să-i îmbrace corespunzător și să-i încurajeze să stea mult timp în aer

liber, ori de câte ori vremea permite acest lucru. Poate că va fi nevoie de

efort pentru a rupe lanțurile obiceiului și a-i îmbrăca și educa pe copii ținând

seama de sănătate; dar rezultatul va răsplăti din plin acest efort.

Alimentația copilului

Cea mai bună hrană pentru un nou-născut este aceea pe care o

furnizează organismul mamei. El nu trebuie privat în mod inutil de aceasta.

Este o cruzime din partea mamei ca, din comoditate sau pentru a se bucura

de compania cunoscuților, să caute să se elibereze de datoria gingașă de a-și

alăpta micuțul.

Mama care îngăduie să-i fie alăptat copilul de o altă femeie ar trebui să

se gândească bine care ar putea fi urmările. Într-o măsură mai mică sau mai

mare, doica transmite copilului pe care-l alăptează dispoziția și

temperamentul său.

Nu vom putea prețui niciodată îndeajuns importanța formării unor

obiceiuri corecte de alimentare la copii. Micuții au nevoie să învețe că

mănâncă pentru a trăi, nu trăiesc pentru a mânca. Pregătirea ar trebui să

înceapă când copilul este încă sugar, în brațele mamei sale. Copilului ar

trebui să i se dea să mănânce numai la intervale regulate și din ce în ce mai

rar, pe măsură ce crește. Nu ar trebui să i se dea dulciuri sau alimente pe care

le consumă cei mari, el nefiind în stare să le digere. Grija și regularitatea

meselor pentru cei mici nu numai că le vor asigura sănătatea și vor avea ca

rezultat faptul că vor sta cuminți și liniștiți, dar vor pune și temelia

obiceiurilor care vor fi o binecuvântare pentru ei în anii următori.

316

„Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va îmbătrâni,

nu se va abate de la ea.” (Proverbe 22, 6.)

Când copiii trec de perioada prunciei, ar trebui avut încă mare grijă în

privința educării gusturilor și poftelor lor. Adesea li se permite să mănânce

ce doresc și când doresc, fără a ține cont de sănătatea lor. Osteneala și banii

atât de des aruncați pe dulciuri nehrănitoare îi aduc pe cei mici la concluzia

că cel mai înalt obiectiv în viață și lucrul care oferă cea mai mare fericire

este acela de a putea să-ți satisfaci apetitul. Rezultatul acestei formări este

lăcomia, urmată de boală, care la rândul ei precedă folosirea medicamentelor

otrăvitoare.

Părinții ar trebui să educe poftele copiilor lor și să nu le îngăduie

folosirea alimentelor nehrănitoare. Însă, în efortul de a stabili reguli în

alimentație, ar trebui să fim cu luare aminte să nu cădem în greșeala de a cere

copiilor să mănânce ceea ce nu are gust bun sau să mănânce mai mult decât

este nevoie. Copiii au drepturi și preferințe, iar când aceste preferințe sunt

rezonabile, ele ar trebui respectate.

Regularitatea în alimentație ar trebui să fie păzită cu grijă. N-ar trebui

să se consume nimic între mese, nici un fel de produse de cofetărie sau

patiserie, nuci, fructe sau vreun alt fel de alimente. Mâncatul la ore

neregulate distruge tonusul sănătos al organelor digestive, cu efect asupra

sănătății și stării de voioșie. Iar când se așează la masă, copiii nu simt plăcere

pentru alimentele hrănitoare; poftele lor se îndreaptă către ceea ce este

dăunător pentru ei.

Mamele care satisfac dorințele copiilor lor cu prețul sănătății și bunei

dispoziții seamănă semințele răului, care vor crește și vor da rod. Îngăduința

de sine crește în ritmul creșterii celor mici, iar vigoarea intelectuală și cea

fizică sunt amândouă sacrificate. Mamele care înfăptuiesc această lucrare

317

culeg cu amărăciune roadele seminței pe care au semănat-o. Ele își văd copiii

crescând cu o minte și un caracter nepotrivite pentru ca ei să poată avea un

rol nobil și folositor în societate sau în familie. Puterile spirituale, cât și cele

intelectuale și fizice suferă sub influența hranei nesănătoase. Conștiința este

inhibată, iar calitatea de a fi mișcați de ceea ce este bine este slăbită.

Câtă vreme este adevărat că ar trebui să-i învățăm pe copii să-și

stăpânească apetitul și să mănânce ținând seama de sănătate, să le fie explicat

lămurit că ei nu se abțin decât de la ceea ce le-ar face rău. Ei renunță la

lucruri dăunătoare pentru a avea ceva mai bun. Masa să fie atrăgătoare și

apetisantă, căci este plină de lucrurile bune pe care Dumnezeu ni le-a dăruit

cu atâta generozitate. Ora mesei să fie un moment fericit, de voioșie. În timp

ce ne bucurăm de darurile venite de la Dumnezeu, să răspundem cu

mulțumiri pline de recunoștință Dătătorului acestora.

Îngrijirea copiilor în caz de boală

În multe cazuri, boala copiilor se poate datora unor greșeli de îngrijire.

Cauzele necazului pot fi mesele neregulate, îmbrăcămintea insuficientă în

serile răcoroase, lipsa exercițiului fizic serios, care să pună în mod sănătos

sângele în circulație, sau lipsa unei cantități îndestulătoare de aer necesar

pentru curățirea lui. Părinții să cerceteze atent problema, pentru a găsi

cauzele îmbolnăvirii, și apoi să îndrepte cât mai curând posibil ce este greșit.

Stă în puterea tuturor părinților să învețe multe despre îngrijirea

bolnavului, despre prevenirea și chiar despre tratarea bolii. Mama ar trebui în

special să știe ce să facă în cazurile obișnuite de boală ale celor din familia

sa. Ea ar trebui să știe cum să-și îngrijească copilul bolnav. Dragostea și

priceperea ei ar trebui s-o facă în stare să împlinească pentru copil lucrări

care nu ar putea fi la fel de bine încredințate în mâna unui străin.

318

Studierea fiziologiei

Părinții ar trebui să caute de timpuriu să le trezească interesul copiilor

lor pentru studiul fiziologiei și ar trebui să-i învețe principiile sale simple.

Învățați-i cum să-și păstreze cel mai bine puterile fizice, intelectuale și

spirituale și cum să-și folosească înzestrările, astfel încât viețile lor să poată

aduce binecuvântări unul altuia și să-L onoreze pe Dumnezeu. Aceste

cunoștințe sunt neprețuite pentru cei tineri. Educația în lucrurile ce privesc

viața și sănătatea este mai importantă decât cunoașterea multor științe

predate în școli.

Părinții ar trebui să trăiască mai mult pentru copiii lor și mai puțin

pentru societate. Studiați subiecte legate de igienă și puneți cunoștințele în

practică. Învățați-i pe copiii voștri să raționeze de la cauză la efect. Învățați-i

că, dacă doresc sănătate și fericire, trebuie să respecte legile firii. Deși s-ar

putea să nu vedeți rezultate atât de rapid cum ați dori, nu vă descurajați, ci

continuați-vă lucrarea cu răbdare și perseverență.

Încă din leagăn, învățați-vă copiii să practice tăgăduirea și stăpânirea de

sine. Învățați-i să se bucure de frumusețile naturii și să-și exerseze în mod

sistematic toate puterile trupului și ale minții în ocupații folositoare. Creșteții

astfel, încât să aibă o constituție fizică robustă și obiceiuri bune, o

dispoziție senină și o fire blândă. Întipăriți în mințile lor fragede adevărul că

Dumnezeu nu intenționează ca noi să trăim numai pentru o răsplată în timpul

de acum, ci pentru binele nostru veșnic. Învățați-i că a ceda în fața ispitei este

un lucru rău și care arată slăbiciune; a rezista în fața ei înseamnă noblețe și

bărbăție. Aceste lecții vor fi asemenea seminței semănate într-un pământ

bun, și ele vor aduce roade care ne vor înveseli inimile.

Mai presus de orice altceva, părinții să-și înconjoare copiii cu o

atmosferă de voioșie, amabilitate și iubire. Căminul în care locuiește

319

dragostea, și în care aceasta este exprimată în priviri, cuvinte și fapte, este

locul în care îngerii sunt încântați să-și manifeste prezența.

Părinți, lăsați ca razele luminoase ale iubirii, voioșiei și mulțumirii

bucuroase să intre în inimile voastre și influența lor gingașă, înviorătoare, să

cuprindă căminul vostru. Manifestați un spirit de blândețe și răbdare; și

încurajați aceasta și în copiii voștri, cultivând toate calitățile care vor aduce

strălucire în viața de familie. Atmosfera astfel creată va fi pentru copii ceea

ce sunt aerul și soarele pentru lumea vegetală, susținând sănătatea și vigoarea

minții și a trupului.

320

Capitolul 33

Influențele din cămin

Mai puternică decât orice altă influență pământească manifestată

asupra inimilor și vieților omenești este cea a unui cămin adevărat.

Căminul ar trebui să fie pentru copii locul cel mai atrăgător din lume,

iar prezența mamei, cea mai mare atracție a sa. Copiii au firi sensibile,

iubitoare. Ei pot fi mulțumiți cu ușurință și pot fi făcuți nefericiți la fel de

ușor. Printr-o disciplină în spiritul blândeții, cu cuvinte și fapte iubitoare,

mamele îi pot lega pe copii de inimile lor.

Copiii mici iubesc tovărășia și rareori se pot simți bine singuri. Ei

tânjesc după simpatie și tandrețe. Ei cred că lucrurile care le fac plăcere lor îi

vor face plăcere și mamei; și li se pare un lucru normal să meargă la ea cu

micile lor bucurii și tristeți. Mama nu ar trebui să le rănească inimile

sensibile, tratând cu indiferență lucruri care, deși pentru ea sunt nimicuri,

pentru ei sunt de mare importanță, ca de exemplu simpatia și aprobarea ei. O

privire de aprobare, un cuvânt de încurajare sau de laudă vor fi asemenea

razelor de soare în inimile lor, adesea umplându-le cu bucurie toată ziua.

În loc să-i îndepărteze pentru a nu fi necăjită de zgomotul lor sau

deranjată de măruntele lor cereri, mama să găsească ceva care să le facă

plăcere sau lucrări ușoare pentru a da ceva de făcut mâinilor și minților.

Pătrunzând în lumea sentimentelor lor și orientându-i în jocurile și

micile treburi încredințate lor, mama va câștiga încrederea copiilor săi și va

putea corija cu mai multă eficiență obiceiurile greșite sau cenzura

manifestările de egoism sau pasionale. Un cuvânt de atenționare sau de

321

reproș rostit la timpul potrivit va fi de mare preț. Printr-o iubire răbdătoare,

atentă, ea poate întoarce mințile copiilor în direcția cea bună, cultivând în ei

trăsături de caracter frumoase, atrăgătoare.

Mamele ar trebui să fie cu băgare de seamă să nu-și învețe copiii să fie

dependenți și preocupați numai de propria lor persoană. Nu-i faceți niciodată

să își imagineze că ei sunt centrul și că totul trebuie să graviteze în jurul lor.

Unii părinți acordă mult timp și atenție amuzamentului copiilor lor, însă

copiii ar trebui să fie obișnuiți să-și facă de joacă singuri, să-și exerseze

propria ingeniozitate și îndemânare. Astfel, ei vor învăța să fie mulțumiți cu

plăceri foarte simple. Ei ar trebui să fie învățați să suporte cu bravură micile

lor dezamăgiri și încercări. În loc să le fixați atenția asupra oricărei dureri sau

suferințe neînsemnate, îndreptați-le mintea în altă parte, învățați-i să treacă

ușor peste micile supărări sau necazuri. Cercetați cum să le sugerați căi prin

care copiii să poată învăța să fie atenți față de alții.

Însă copiii să nu fie neglijați. Împovărate cu multe griji, mamele simt

uneori că nu-și pot face timp pentru a-și instrui cu răbdare micuții și a le

oferi dragoste și căldură sufletească. Dar ele ar trebui să-și aducă aminte că,

dacă nu găsesc în părinții și în căminul lor ceea ce le va satisface dorința de

tovărășie și compasiune, copiii vor privi înspre alte surse, unde atât mintea,

cât și caracterul pot fi primejduite.

Din lipsă de timp și cumpănire a problemei, multe mame refuză

copiilor lor vreo plăcere nevinovată, în timp ce degete ocupate și ochi obosiți

sunt prinși cu totul într-o lucrare care are ca scop numai împodobirea, o

lucrare care, în cel mai bun caz, va servi doar la încurajarea mândriei și

extravaganței în inimile lor tinere. Pe măsură ce copiii se apropie de

împlinirea lor ca bărbați și femei, aceste lecții aduc ca roade vanitatea și

incapacitatea morală. Mama este sfâșiată din pricina greșelilor copiilor, dar

nu își dă seama că recolta pe care o strânge provine din sămânța pe care ea

însăși a sădit-o.

322

Unele mame nu sunt consecvente în modul în care își tratează copiii.

Uneori le îngăduie lucruri care sunt spre răul lor; și, din nou, cum am mai

spus, le refuză o plăcere nevinovată oarecare, ce ar face inima de copil foarte

fericită. Prin aceasta, ele nu se aseamănă cu Hristos; El i-a iubit pe copii; le-a

înțeles sentimentele și a fost alături de ei în încercările și plăcerile lor.

Răspunderea tatălui

Soțul și tatăl este capul familiei. Soția așteaptă de la el dragoste,

înțelegere și ajutor pentru educarea copiilor; și este corect să fie așa. Copiii

sunt ai lui în aceeași măsură în care sunt și ai ei, iar el este la fel de interesat

de bunăstarea lor. Copiii așteaptă de la tatăl lor sprijin și călăuzire; el trebuie

să aibă o concepție corectă despre viață și despre înrâuririle și legăturile care

ar trebui să existe în jurul familiei sale; mai presus de toate, el ar trebui să fie

stăpânit de iubirea și teama de Dumnezeu și de învățăturile Cuvântului Său

pentru a putea călăuzi picioarele copiilor săi pe drumul cel bun.

Tatăl este legiuitorul familiei sale; și, asemenea lui Avraam, ar trebui să

facă din Legea lui Dumnezeu regula căminului său. Dumnezeu a spus despre

Avraam: „Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după

el să țină Calea Domnului.” (Geneza 18, 19.) Nu există nici o neglijare

păcătoasă de a îngrădi răul, nici un favoritism neînțelept, indulgent și trădând

slăbiciune; iar înaintea pretențiilor ridicate de o „afecțiune” rău înțeleasă, nu

există nici o abdicare de la convingerile legate de datoria sa. Avraam nu se

mărginea doar la a comunica instrucțiunile juste, ci, de asemenea, susținea

autoritatea legilor drepte. Dumnezeu a dat reguli pentru călăuzirea noastră.

Copiii nu ar trebui lăsați să rătăcească departe de poteca sigură descoperită în

Cuvântul lui Dumnezeu, pe cărări primejdioase, cărări care se arată în orice

loc. Cu blândețe, dar ferm, cu efort perseverent însoțit de rugăciune,

dorințele lor greșite ar trebui înfrânate, iar înclinațiile lor refuzate.

323

„Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i, cu

mustrarea și învățătura Domnului.” (Efeseni 6, 4.)

Tatăl ar trebui să impună în familia sa virtuțile bărbăției — energia,

integritatea, onestitatea, răbdarea, curajul, sârguința și calitatea de a fi

folositor în mod practic. Și ceea ce cere de la copiii săi ar trebui să practice el

însuși, ilustrând aceste virtuți în postura propriei sale bărbății.

Dar, taților, nu vă descurajați copiii. Combinați afecțiunea cu

autoritatea, bunătatea și compasiunea cu restricțiile hotărâte. Dăruiți-le

copiilor voștri din ceasurile voastre de răgaz; familiarizați-vă cu ei; alăturațivă

lor în lucrul și în jocurile lor și câștigați-le încrederea. Cultivați prietenia

cu ei, mai ales cu fiii voștri. În acest fel, veți fi o puternică influență spre

bine.

Tatăl ar trebui să-și facă partea sa în privința fericirii din cămin.

Oricare ar fi grijile și greutățile sale în afaceri, acestor lucruri nu ar trebui să

li se îngăduie să arunce o umbră asupra familiei; ar trebui să intre în casă

împărțind zâmbete și cuvinte plăcute.

Într-un anumit sens, tatăl este preotul familiei, aducând la altarul

familial jertfa de dimineață și de seară. Însă soția și copiii ar trebui să se

unească în rugăciune și în cântări de laudă. Dimineața, înainte de a pleca de

acasă la munca de fiecare zi, tatăl să-și adune copiii în jurul său și, plecânduse

înaintea lui Dumnezeu, să-i încredințeze grijii Tatălui din cer. Când grijile

zilei au trecut, familia să se unească, înălțând rugăciuni pline de recunoștință

și cântece de laudă, recunoscând purtarea de grijă divină din cursul zilei.

Tați și mame, oricât de presante ar fi treburile voastre, nu uitați să vă

adunați familia în jurul altarului lui Dumnezeu. Cereți paza îngerilor sfinți în

324

căminul vostru. Amintiți-vă că cei dragi ai voștri sunt expuși ispitelor.

Supărările zilnice îi așteaptă pe cărare și pe cei tineri, și pe cei vârstnici. Cei

care doresc să ducă vieți răbdătoare, pline de iubire și voioșie trebuie să se

roage. Numai primind ajutor neîncetat de la Dumnezeu putem câștiga

biruința asupra eului.

Căminul ar trebui să fie locul în care domnesc voioșia, politețea și

iubirea; și acolo unde se află aceste virtuți, se vor afla și fericirea și pacea.

Necazurile pot invada căminul, dar de ele au parte toți oamenii. Răbdarea,

recunoștința și iubirea să păstreze lumina soarelui în inimă, chiar dacă ziua

poate fi foarte întunecată. În asemenea cămine stau îngerii lui Dumnezeu.

Soțul și soția să caute fiecare fericirea celuilalt, neuitând niciodată

micile amabilități și măruntele dovezi de afecțiune care înseninează și

luminează viața. Între soț și soție ar trebui să existe o încredere desăvârșită.

Ei ar trebui să-și cerceteze responsabilitățile împreună. Împreună ar trebui să

lucreze pentru binele suprem al copiilor lor. Ei nu ar trebui niciodată să-și

critice unul altuia planurile sau să-și conteste unul altuia judecata în prezența

copiilor. Soția să aibă grijă să nu facă mai dificilă lucrarea soțului pentru

copii. Soțul să țină ridicate mâinile soției, dându-i sfaturi înțelepte și

încurajări pline de iubire.

Nu ar trebui să fie îngăduită înălțarea nici unui zid de răceală și reținere

între părinți și copii. Părinții să se familiarizeze cu copiii lor, căutând să le

înțeleagă gusturile și dispozițiile sufletești, pătrunzând în sentimentele lor și

scoțând la iveală ceea ce este în inimile lor.

Părinți, copiii voștri trebuie să vadă că îi iubiți și că veți face tot ce stă

în puterile voastre să-i faceți fericiți. Dacă faceți așa, restricțiile pe care le

veți găsi necesare vor avea mult mai multă greutate în mințile lor tinere.

Conduceți-vă copiii cu blândețe și înțelegere, amintindu-vă că „îngerii lor în

325

ceruri văd pururea fața Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 18, 10.) Dacă

doriți ca îngerii să înfăptuiască pentru copiii voștri lucrarea ce le-a fost

încredințată de către Dumnezeu, cooperați cu ei, făcând partea ce vă revine.

Crescuți sub călăuzirea înțeleaptă și iubitoare a unui cămin adevărat,

copiii nu vor simți nici o dorință de a rătăci în căutarea plăcerii și a altor

tovărășii. Răul nu-i va atrage. Spiritul care este precumpănitor în cămin le va

modela caracterele; ei își vor forma obiceiuri și principii care vor constitui o

apărare puternică împotriva ispitei, când vor părăsi adăpostul căminului și își

vor lua locul în lume.

Copiii, ca și părinții, au îndatoriri importante în cămin. Ar trebui să fie

învățați că fac și ei parte din „firma” familiei. Sunt hrăniți, îmbrăcați, iubiți și

îngrijiți; și ei ar trebui să reacționeze la aceste binecuvântări, ducând partea

lor din poverile căminului și aducând cât mai multă fericire posibil în familia

ai cărei membri sunt.

Copiii sunt uneori ispitiți să se supere în fața restricțiilor; însă, mai

târziu în viață, își vor binecuvânta părinții pentru grija lor plină de

credincioșie și vegherea strictă prin care au fost păziți și călăuziți în anii în

care le lipsea experiența.

326

Capitolul 34

Adevărata educație — O instruire misionară

„Orice creștin adevărat este o mână de ajutor a lui Dumnezeu.”

Adevărata educație este o pregătire misionară. Fiecare fiu și fiică a lui

Dumnezeu este chemat să fie misionar; suntem chemați în slujba lui

Dumnezeu și a semenilor noștri; iar obiectul educației noastre ar trebui să fie

pregătirea pentru această slujire.

Pregătirea pentru slujire

Acest deziderat ar trebui avut în vedere continuu de către părinții și

învățătorii creștini. Nu știm în ce ramură pot sluji copiii noștri. Ei își pot

petrece viețile în cercul căminului lor; se pot angaja în ocupațiile obișnuite

ale vieții sau pot merge ca învățători ai Evangheliei în țări păgâne; dar toți

sunt chemați deopotrivă să fie misionari ai lui Dumnezeu, slujitori ai

îndurării revărsate către lume.

Copiii și tineretul, cu talentul, energia și curajul lor viu, cu marea lor

disponibilitate, sunt iubiți de Dumnezeu și El dorește să îi aducă în armonie

cu uneltele divine. Ei trebuie să obțină o educație care îi va ajuta să se alăture

lui Hristos în slujire altruistă.

Despre toți copiii Săi de la sfârșitul timpului, Hristos a spus ca și

despre primii Săi ucenici: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am

trimis și Eu pe ei în lume” (Ioan 17, 18), ca să fie reprezentanți ai lui

Dumnezeu, să descopere Duhul Său, să dea pe față caracterul Său, să facă

lucrarea Sa.

327

Copiii noștri se află, ca să zicem așa, la răscruce de drumuri. La tot

pasul, atracția pe care o exercită lumea către lăcomie și îngăduință de sine îi

abate de la poteca așternută pentru răscumpărații Domnului. Dacă viețile lor

vor fi o binecuvântare sau un blestem, depinde de alegerea pe care o fac.

Plini de energie, dornici să-și pună la lucru calitățile neîncercate încă, ei

trebuie să găsească un făgaș în care să reverse preaplinul vieții lor. Și vor fi

activități fie pentru bine, fie pentru rău.

Cuvântul lui Dumnezeu nu oprește acțiunea, ci îi dă o direcție corectă.

Dumnezeu nu-i îndeamnă pe tineri să fie mai puțin cutezători. Elementele de

caracter care fac ca un om să fie cu adevărat plin de succes și onorat printre

oameni — dorința de neînfrânt de a realiza un mai mare bine, voința

nestrămutată, zelul înfocat și perseverența neobosită — nu trebuie

descurajate. Prin harul lui Dumnezeu, ei trebuie să fie călăuziți către

atingerea unor obiective care sunt tot atât de departe de obișnuitele interese

egoiste și lumești cum este cerul față de pământ.

Ca părinți și creștini, noi avem datoria de a-i îndruma corect pe copiii

noștri. Ei trebuie să fie călăuziți cu grijă, cu înțelepciune și cu blândețe pe

cărările lucrării creștine. Ne aflăm sub un legământ sacru cu Dumnezeu, de a

ne crește copiii pentru a-I sluji. Prima datorie pe care o avem este aceea de a-

i înconjura de influențe care îi vor conduce să aleagă o viață de slujire și de a

le asigura pregătirea necesară.

„Atât de mult a iubit Dumnezeu ...”, încât a dat — „a dat pe singurul

Său Fiu născut”, ca să nu pierim, ci să avem viață veșnică. (Ioan 3, 16.)

„Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi.” (Efeseni 5, 2.) Dacă iubim,

vom dărui. „Nu ca să I se slujească, ci El să slujească.” (Matei 20, 28.) —

aceasta este marea lecție pe care avem datoria să o învățăm și să o predicăm.

328

Tinerii să se lase pătrunși de gândul că ei nu își aparțin. Ei Îi aparțin lui

Hristos. Ei sunt răscumpărați cu sângele Său, sunt pretinși de iubirea Sa. Ei

trăiesc pentru că El îi păstrează prin puterea Sa. Timpul lor, tăria și calitățile

lor sunt ale Lui, pentru a fi dezvoltate, educate și folosite pentru El.

Alături de ființele angelice, familia omenească, făcută după chipul lui

Dumnezeu, este cea mai nobilă din toate lucrările create. Dumnezeu dorește

ca membrii ei să devină tot ceea ce El a făcut cu putință ca ei să fie și să-și

folosească puterile pe care li le-a dat în modul cât mai eficient posibil.

Viața este tainică și sfântă. Ea este manifestarea lui Dumnezeu Însuși,

Izvorul oricărei vieți. Ocaziile ei sunt prețioase și ar trebui folosite cu

seriozitate. O dată pierdute, acestea sunt pierdute pe vecie.

Dumnezeu pune înaintea noastră veșnicia, cu realitățile ei solemne, și

ne oferă o înțelegere a temelor eterne. El ne pune înainte un adevăr valoros,

care înnobilează, pentru ca noi să putem înainta pe o potecă sigură, în

urmărirea unui obiectiv vrednic de angajarea cea mai serioasă a tuturor

aptitudinilor noastre.

Dumnezeu privește în mica sămânță pe care El a făcut-o și vede

ascunsă în ea floarea frumoasă, arbustul sau copacul semeț, cu coroana sa

impunătoare. Așa vede El și posibilitățile fiecărei ființe omenești. Noi ne

aflăm aici cu un scop. Dumnezeu ne-a dat planul Său pentru viețile noastre și

El dorește ca noi să atingem standardul cel mai înalt de dezvoltare.

El dorește ca noi să creștem continuu în sfințenie, în fericire și în

măsura în care putem fi folositori. Toți oamenii au calități pe care trebuie să

fie învățați să le vadă ca fiind înzestrări sacre, să le aprecieze ca daruri de la

Domnul și să le folosească așa cum se cuvine. El dorește ca tineretul să

cultive fiecare putere a ființei lor și să folosească direct orice facultate. El

329

dorește ca ei să se bucure de tot ceea ce este prețios în această viață, să fie

buni și să facă binele, strângându-și o comoară în ceruri pentru viața viitoare.

„Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți, prin

înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea

bună, plăcută și desăvârșită.” (Romani 12, 2.)

Ambiția lor ar trebui să fie aceea de a excela în tot ceea ce este lipsit de

egoism, care este înalt și nobil. Să privească la Hristos ca la un Model după

care urmează să fie formați. Ei trebuie să nutrească ambiția sfântă pe care El

a descoperit-o în viața Sa — ambiția de a face lumea mai bună, atâta timp cât

le este dat să trăiască în ea. Aceasta este lucrarea la care sunt chemați.

O temelie largă

Cea mai înaltă știință dintre toate este aceea de salvare de suflete. Cea

mai măreață lucrare la care pot aspira ființele omenești este lucrarea de a

câștiga oamenii de la păcat la sfințenie. Pentru împlinirea acestei lucrări

trebuie așezată o temelie largă. Este nevoie de o educație cuprinzătoare — o

educație care va cere din partea părinților și învățătorilor o asemenea gândire

și efort cum nu sunt pretinse în cadrul pregătirii științifice obișnuite. Se cere

ceva mai mult decât cultura intelectuală. Educația nu este completă dacă

trupul, mintea și inima nu sunt educate în egală măsură. Caracterul trebuie să

primească o disciplină corectă pentru a se dezvolta în mod deplin și în gradul

cel mai înalt. Toate facultățile minții și trupului trebuie să fie dezvoltate și

educate corect. Este o datorie aceea de a cultiva și de a folosi fiecare putere

care ne va face lucrători și mai eficienți pentru Dumnezeu.

Educația adevărată se extinde la întreaga ființă. Ea ne învață care este

întrebuințarea corectă a făpturii noastre. Ne face în stare să folosim în mod

perfect creierul, oasele și mușchii, trupul, mintea și inima. Facultățile

330

mintale, fiind puteri superioare, trebuie să cârmuiască „împărăția” trupului.

Poftele și pasiunile firii trebuie aduse sub controlul conștiinței și percepțiilor

spirituale. Hristos Se află la conducerea neamului omenesc și scopul Său este

de a ne conduce în serviciul Său pe cărări înalte și sfinte ale purității. Prin

lucrarea neasemuită a harului Său, trebuie să ajungem desăvârșiți în El.

Isus și-a împlinit educația în cămin. Mama Sa a fost primul Său

învățător dintre oameni. De pe buzele ei și din sulurile cu scrierile profeților,

El a învățat despre lucrurile cerești. A trăit în căminul unui om de la țară și a

luat parte cu credință și voioșie la sarcinile gospodăriei. El, care fusese

comandantul cerului, era acum un slujitor de bunăvoie, un fiu iubitor și

ascultător. A învățat o meserie și a lucrat cu propriile mâini în atelierul de

tâmplărie, cu Iosif. În veșmintele lucrătorului de rând, El umbla pe străzile

orășelului, ducându-Se și întorcându-Se de la lucrul Său umil.

Pentru oamenii din acel timp, valoarea lucrurilor era estimată în funcție

de înfățișarea exterioară. Pe măsură ce își pierduse puterea, religia sporise în

etalarea pompei. Educatorii din acele vremuri au căutat să impună respectul

prin înfățișare exterioară și ostentație. Viața lui Isus constituia un contrast

izbitor cu toate aceste lucruri. Viața Sa a demonstrat deșertăciunea acelor

lucruri pe care oamenii le priveau ca fiind valorile esențiale ale vieții. El nu

căuta școlile timpului Său, care înălțau în slăvi lucrurile mărunte și făceau să

pară neînsemnate lucrurile mari. Educația Sa era câștigată din sursele

indicate de cer, din munca folositoare, din studiul Scripturilor, din natură și

din experiențele vieții — manualele lui Dumnezeu, pline de învățături pentru

toți cei ce le deschid cu o mână binevoitoare, cu un ochi scrutător și cu o

inimă înțelegătoare.

„Iar pruncul creștea și Se întărea; era plin de înțelepciune, și harul lui

Dumnezeu era peste El.” (Luca 2, 40.)

331

Astfel pregătit, El și-a început lucrarea, în orice contact cu oamenii

exercitând asupra lor o influență spre a binecuvânta și o putere spre a

transforma cum lumea nu mai văzuse niciodată.

Căminul este prima școală a copilului, și aici ar trebui pusă temelia

pentru o viață de slujire. Principiile ei trebuie expuse nu numai în teorie. Ele

trebuie să modeleze pregătirea întregii vieți.

„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul

Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17, 3.)

Copilul trebuie învățat foarte de timpuriu lecția de a fi folositor. De

îndată ce tăria fizică și puterea rațiunii sunt dezvoltate îndeajuns, el ar trebui

să primească însărcinări în cămin. El ar trebui să fie încurajat să încerce să-și

ajute tatăl și mama, încurajat în tăgăduirea și stăpânirea de sine, încurajat să

pună fericirea și bunăstarea altora înaintea fericirii și bunăstării proprii, să

folosească ocaziile de a-și încuraja și ajuta frații, surorile și prietenii de joacă

și să manifeste bunătate față de cei în vârstă, cei bolnavi și cei nenorociți. Cu

cât spiritul de slujire adevărată este dat pe față mai mult în cămin, cu atât se

va dezvolta mai mult în viețile copiilor. Ei vor învăța să găsească plăcere în

slujirea și jertfirea pentru binele altora.

Lucrarea școlii

Pregătirea din cămin ar trebui întregită prin lucrarea școlii. Dezvoltarea

întregii ființe, fizică, intelectuală și spirituală, și lecțiile de slujire și jertfire

de sine ar trebui avute în vedere neîncetat.

Mai presus de oricare alt mijloc, slujirea pentru Hristos prin lucrurile

mărunte ale experienței de fiecare zi are puterea de a modela caracterul și de

a îndrepta viața pe făgașele lucrării altruiste. Este lucrarea părintelui și a

332

învățătorului aceea de a trezi acest spirit, de a-l încuraja și a-l călăuzi corect.

Nu li se poate încredința o lucrare mai importantă. Spiritul de slujire este

spiritul cerului și îngerii se vor alătura fiecărui efort de a-l dezvolta și

încuraja.

O asemenea educație trebuie să fie întemeiată pe Cuvântul lui

Dumnezeu. Numai aici sunt date principiile ei în toată plinătatea lor. Biblia

ar trebui să fie temelia studiului și învățăturii. Cunoașterea esențială este o

cunoaștere a lui Dumnezeu și a Celui pe care L-a trimis.

Fiecare copil și fiecare tânăr ar trebui să se cunoască pe sine însuși. Ar

trebui să înțeleagă locuința fizică pe care i-a dat-o Dumnezeu și legile după

care este menținută în stare de sănătate. Totul ar trebui să fie bine întemeiat

pe ramurile obișnuite ale educației. Și ei ar trebui să posede o instruire într-o

meserie anume, lucru care îi va face bărbați și femei înzestrați cu abilitate

practică, pregătiți pentru datoriile vieții de zi cu zi. La aceasta ar trebui

adăugate pregătirea și experiența practică în diferite linii de activitate

misionară.

Învățând prin împărtășirea celor învățate

Tinerii să progreseze cât de repede și cât de mult pot în dobândirea

cunoștințelor. Câmpul lor de studiu să fie tot atât de întins pe cât poate fi

cuprins prin puterile lor. Iar pe măsură ce învață, să facă și altora parte din

cunoștințele lor. În acest fel vor deveni mințile lor disciplinate și puternice.

Modul în care se vor folosi de cunoștințele dobândite va hotărî valoarea

educației lor. A petrece un timp îndelungat studiind, fără a face vreun efort

de a împărtăși și altora ceea ce s-a câștigat prin învățătură, se dovedește

adesea o piedică în calea unei dezvoltări reale, iar nu un ajutor pentru

aceasta. Atât în cămin, cât și la școală, elevul (studentul) ar trebui să depună

un efort pentru a învăța cum să studieze și cum să ofere și altora cunoștințele

333

dobândite. Oricare ar fi chemarea sa, el trebuie să fie și elev, și profesor,

toată viața lui. În felul acesta, el poate progresa neîncetat, punându-și

încrederea în Dumnezeu și prinzându-se de Acela care este infinit în

înțelepciune, care poate descoperi secrete ascunse de veacuri și dezlega cele

mai dificile probleme pentru mințile care cred în El.

Cuvântul lui Dumnezeu pune mare accent pe influența anturajului chiar

și în cazul adulților, bărbați și femei. Cu cât mai mare este puterea acestuia

asupra dezvoltării minții și caracterului copiilor și tineretului! Compania pe

care o agreează, principiile pe care le adoptă, obiceiurile pe care și le

formează vor hotărî rațiunea lor de a exista pentru aici și problema

interesului lor viitor, veșnic.

Este un lucru îngrozitor, și încă unul care ar trebui să facă să tremure

inimile părinților, acela că în atât de multe școli și colegii la care sunt trimiși

tinerii pentru a dobândi cultură și disciplină intelectuală, cele mai multe

influențe sunt dintre acelea care formează greșit caracterul, îndepărtează

mintea de la adevăratele ținte ale vieții și strică moralitatea. Venind în

contact cu cei necredincioși, cu cei iubitori de plăceri și cei stricați, mulți,

mulți tineri își pierd simplitatea și puritatea, credința în Dumnezeu și spiritul

de jertfire de sine pe care tații și mamele lor creștine le-au nutrit și le-au păzit

printr-o instruire atentă și rugăciune serioasă.

Mulți care încep studiile cu scopul de a se pregăti pentru o ramură

anume de slujire altruistă devin absorbiți de învățătura laică. Sunt cuprinși de

ambiția de a dobândi distincția reprezentată de burse și de a câștiga poziție și

onoare în lume. Ei pierd din vedere scopul pentru care au început școala, iar

viața este jertfită prin urmărirea unor țeluri egoiste și lumești. Și adesea se

formează obiceiuri care aduc la ruină viața atât pentru lumea aceasta, cât și

pentru lumea care va veni.

334

De regulă, bărbații și femeile care au idei largi, scopuri lipsite de

egoism, aspirații nobile sunt aceia în care aceste caracteristici s-au dezvoltat

în cadrul tovărășiilor pe care le-au avut în prima parte a vieții. În tot ceea ce

stabilea cu Israel, Dumnezeu susținea importanța vegherii asupra prieteniilor

copiilor lor. Toate prevederile vieții civile, religioase și sociale erau date în

scopul de a-i feri pe copii de tovărășii păgubitoare și de a-i familiariza încă

din primii lor ani de viață cu preceptele și principiile Legii lui Dumnezeu.

Pilda spre învățătură dată la nașterea națiunii a fost de natură să le miște

profund inimile. Înainte ca ultima judecată îngrozitoare să vină asupra

egiptenilor, constând în moartea primilor născuți, Dumnezeu a poruncit

poporului să-și strângă copiii în propriile lor cămine. Tocul ușii fiecărei case

a fost însemnat cu sânge și toți aveau să se afle sub protecția asigurată de

acest simbol. În același fel, părinții de azi care Îl iubesc pe Dumnezeu și se

tem de El trebuie să-și țină copiii sub „obligația legământului” — în cercul

protector al acelor influențe sacre care sunt cu putință prin sângele

răscumpărător al lui Hristos.

Despre ucenicii Săi, Hristos a spus: „Le-am dat Cuvântul Tău și ... ei

nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17, 14.)

„Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia,” ne îndeamnă

Dumnezeu; „ci să vă prefaceți, prin înnoirea minții voastre.”(Romani 12, 2.)

Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși. Căci ce legătură

este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu

întunericul?... Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi

suntem Templul Dumnezeului celui viu, după cum a zis Dumnezeu: „Eu voi

locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi

poporul Meu.” De aceea:

„Ieșiți din mijlocul lor și despărțiți-vă de ei ... nu vă atingeți de ce este

335

necurat, Și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată Și voi Îmi veți fi fii și fiice, Zice

Domnul Cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6, 14-18.)

„Strângeți copiii.” (Ioel 2, 16.) „Faceți-le1 cunoscut hotărârile lui

Dumnezeu și legile Lui.” (Exod 18, 16.)

„Astfel să pună2 Numele Meu peste copiii lui Israel, și Eu îi voi

binecuvânta.” (Numeri 6, 27.)

„Toate popoarele vor vedea că tu porți Numele Domnului, și se vor

teme de tine.” (Deuteronom 28, 10.)

„Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, Ca o rouă care

vine de la Domnul, Ca ploaia măruntă pe iarbă, Care nu se bizuie pe nimeni,

Și nu atârnă de copiii oamenilor.” (Mica 5, 7.)

Noi suntem numărați împreună cu Israel. Toate instrucțiunile date

israeliților din vechime în ceea ce privește educația și pregătirea copiilor lor,

toate făgăduințele de binecuvântare obținută prin ascultare sunt pentru noi.

Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi este: „Te voi binecuvânta ... și vei fi

o binecuvântare.” (Geneza 12, 2.)

Despre primii ucenici și despre toți cei care aveau să creadă în El prin

cuvântul lor, Hristos a spus: „Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu,

pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una, Eu în ei, și Tu în Mine;

pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai

trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 22-23.)

Minunate, minunate cuvinte, aproape mai presus de ceea ce poate

concepe credința! Creatorul tuturor lumilor îi iubește pe aceia care se

336

consacră slujirii Sale tot așa cum Își iubește Fiul. Chiar aici și acum,

favoarea Sa plină de îndurare este revărsată asupra noastră, în această măsură

minunată. Ne-a dat Lumina și Splendoarea cerului, iar o dată cu El a revărsat

toată comoara cerului. Cu multe din cele făgăduite pentru viața viitoare, ne

copleșește în viața aceasta, sub forma unor daruri princiare. Ca supuși ai

harului Său, El dorește ca noi să ne bucurăm de tot ceea ce va înnobila,

îmbogăți și înălța caracterele noastre. El este gata să insufle tinerilor putere

de sus, pentru ca ei să poată sta sub steagul stropit cu sânge al lui Hristos, să

lucreze așa cum a lucrat El, să conducă suflete pe cărări sigure, să pună ferm

picioarele multora pe Stânca Veacurilor.

Toți cei care caută să lucreze în armonie cu planul de educație al lui

Dumnezeu vor avea sprijinul harului Său, prezența Sa continuă, puterea Sa

păstrătoare. El spune fiecăruia:

„Fii puternic și curajos. Nu te înspăimânta și nu te îngrozi, căci

Domnul Dumnezeul tău este cu tine.” „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.”

(Iosua 1, 9.5.)

„Căci, după cum ploaia și zăpada se coboară din ceruri Și nu se mai

întorc înapoi, Ci udă pământul și-l fac să rodească și să odrăslească, Pentru

ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui care mănâncă, Tot așa și

Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, Nu se întoarce la Mine fără rod, Ci va

face voia Mea Și va împlini planurile Mele. Da, veți ieși cu bucurie, Și veți fi

călăuziți în pace. Munții și dealurile vor răsuna de veselie înaintea voastră, Și

toți copacii din câmpie vor bate din palme. În locul spinului se va înălța

chiparosul, În locul mărăcinilor va crește mirtul. Și lucrul acesta va fi o slavă

pentru Domnul, Un semn veșnic, nepieritor.” (Isaia 55, 10-13.)

Pretutindeni în lume, societatea este în neorânduială și este nevoie de o

transformare profundă. Educația dată tinerilor trebuie să prefacă întreaga

337

structură socială.

„Ei vor zidi iarăși vechile dărâmături, Vor ridica iarăși năruirile din

vechime, Vor înnoi cetăți pustiite, rămase pustii din neam în neam.... Și veți

fi numiți slujitori ai Dumnezeului nostru ... Vor avea o bucurie veșnică. Căci

Eu, Domnul, iubesc dreptatea.

Le voi da cu credincioșie răsplata Și voi încheia cu ei un legământ

veșnic. Sămânța lor va fi cunoscută între neamuri, Și urmașii lor printre

popoare; toți cei ce-i vor vedea, Vor cunoaște că sunt o sămânță

binecuvântată de Domnul.”... „Căci, după cum pământul face să răsară

lăstarul lui, Și după cum o grădină face să încolțească semănăturile ei, Așa

va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea Și lauda, în fața tuturor

neamurilor.” (Isaia 61, 4.6-11.)

Cunoașterea fundamentală

„Lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu”

338

Capitolul 35

O adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu

„Toate lucrurile ne sunt date prin cunoașterea Lui.”

Asemenea Mântuitorului nostru, ne aflăm în această lume pentru a face

lucrare pentru Dumnezeu. Suntem aici pentru a deveni ca Dumnezeu în

caracter și, printr-o viață de slujire, să-L descoperim lumii. Pentru a fi

împreună lucrători cu Dumnezeu, pentru a deveni ca El și a descoperi

caracterul Său, trebuie să-L cunoaștem așa cum este în realitate. Trebuie să-L

cunoaștem așa cum Se descoperă El Însuși.

O cunoaștere a lui Dumnezeu este temelia oricărei educații adevărate,

oricărei slujiri adevărate. Aceasta este singura apărare reală împotriva ispitei.

Numai ea ne poate face asemenea lui Dumnezeu în caracter.

Aceasta este cunoașterea de care au nevoie toți aceia care lucrează

pentru ridicarea semenilor lor. Transformarea caracterului, puritatea vieții,

eficiența slujirii, îmbrățișarea principiilor corecte, toate depind de o

cunoaștere exactă a lui Dumnezeu. Această cunoaștere este pregătirea

esențială atât pentru viața aceasta, cât și pentru viața viitoare.

„Știința sfinților este priceperea.” (Proverbe 9, 10.)

„Tot ce privește viața și evlavia” (2 Petru 1, 3) ne sunt date printr-o

cunoaștere a Sa.

„Și viața veșnică este aceasta”, a spus Isus, „să Te cunoască pe Tine,

singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”

339

(Ioan 17, 3.)

”Așa vorbește Domnul: «Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui,

Cel tare să nu se laude cu tăria lui, Bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci,

cel ce se laudă, să se laude Că are pricepere și că Mă cunoaște, Că știe că Eu

sunt Domnul, care fac milă, Judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea

găsesc plăcere Eu», zice Domnul.” (Ieremia 9, 23-34.)

Avem nevoie să studiem descoperirile despre Dumnezeu pe care El

Însuși le-a dat.

„Împrietenește-te acum cu Dumnezeu Și fii în pace: În felul acesta

fericirea va veni la tine. Primește Legea din gura Lui, te rog1, Și pune-ți în

inimă cuvintele Lui....”

„Și atunci Cel Atotputernic va fi bogăția ta; Căci atunci Cel

Atotputernic va fi desfătarea ta, Și îți vei ridica fața spre Dumnezeu. Îl vei

ruga și El te va asculta, Și îți vei împlini promisiunile. Vei hotărî un lucru și

îți va reuși, Pe cărările tale va străluci lumina. Când aceste căi vor fi smerite,

atunci vei spune: Ridică-te! Și pe cel cu ochii plecați, El îl va mântui.” (Iov

22, 21-29.)

„Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și divinitatea Lui se

văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înțelese de minte prin lucrurile făcute

de El.” (Romani 1, 20.)

Lucrurile din natură pe care le privim acum nu ne dau decât o idee vagă

despre slava Edenului. Păcatul a întunecat frumusețea pământului; asupra

tuturor lucrurilor se pot vedea urmele lucrării răului. Și totuși, mult din ceea

ce este frumos rămâne. Natura dă mărturie că Cineva infinit în putere, mare

în bunătate, îndurare și dragoste a creat pământul și l-a umplut cu viață și

340

bucurie. Chiar și în starea lor degenerată, toate lucrurile dezvăluie atingerea

marelui Maestru. Ori încotro ne-am întoarce, putem auzi glasul lui

Dumnezeu și vedea dovezile bunătății Sale.

De la prăvălirea solemnă, cu tonalități grave, a tunetului și urletul

neîncetat al bătrânului ocean până la ciripitul vesel care umple pădurile de

cântec, zecile de mii de voci ale naturii înalță lauda Sa. Pe pământ, în mare și

în cer, cu coloritul și nuanțele lor minunate — fie aflându-se într-un contrast

superb, fie topindu-se armonios unele într-altele, privim slava Sa. Munții cei

veșnici ne spun despre puterea Sa. Copacii care își flutură verzile lor

stindarde în lumina soarelui și florile cu frumusețea lor delicată arată către

Creatorul lor. Verdele viu care acoperă ca un covor pământul brun vorbește

despre grija lui Dumnezeu pentru cele mai umile creaturi ale Sale. Peșterile

submarine și adâncimile pământului descoperă comorile Sale. El, care a pus

perlele în ocean și ametistul și hrizolitul printre stânci, este un iubitor de

frumos. Soarele care se înalță pe cer este o reprezentare a Celui care este

viața și lumina a tot ceea ce a creat. Toată strălucirea și frumusețea care

împodobesc pământul și luminează cerurile vorbesc despre Dumnezeu.

„Măreția Lui acoperă cerurile și slava Lui umple pământul.” (Habacuc

3, 3.)

„Pământul este plin de făpturile Tale.” (Psalmii 104, 24.)

„O zi istorisește alteia acest lucru, O noapte îl face cunoscut altei nopți,

Fără grai, fără cuvinte; Totuși glasul lor este auzit. Răsunetul lor străbate tot

pământul Și glasul lor până la marginile lumii.” (Psalmii 19, 2-4.)

Toate lucrurile vorbesc despre grija Sa gingașă de Părinte și despre

dorința Sa de a-i face pe copiii Lui fericiți.

341

Puterea copleșitoare care lucrează în toată natura și susține toate

lucrurile nu este, cum susțin unii oameni de știință, doar un principiu

răspândit pretutindeni, o energie motrice. Dumnezeu este Duh; așa fiind, El

este o Persoană — căci așa S-a descoperit pe Sine:

„Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, El este un Dumnezeu viu și

un Împărat veșnic ... Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul,

Vor pieri de pe pământ și de sub ceruri.”

„Dar Cel ce este partea lui Iacov nu este ca ei; Căci El a întocmit totul.”

„El a făcut pământul prin puterea Lui, A întemeiat lumea prin

înțelepciunea Lui, A întins cerurile prin priceperea Lui.” (Ieremia 10, 10-

11.16.12.)

Natura nu este Dumnezeu

Lucrările lui Dumnezeu din natură nu sunt Dumnezeu Însuși în natură.

Lucrurile din natură sunt o expresie a caracterului și a puterii lui Dumnezeu;

dar nu trebuie să privim natura ca fiind Dumnezeu. Îndemânarea artistică a

ființelor omenești produce lucrări foarte frumoase, lucruri care încântă

privirile, și acestea ne descoperă ceva din modul de gândire ale autorului; dar

obiectul făcut nu este făcătorul lui. Nu lucrarea, ci lucrătorul este considerat

vrednic de cinste. Astfel încât, de vreme ce natura reprezintă o expresie a

gândirii lui Dumnezeu, nu natura, ci Dumnezeul naturii trebuie înălțat.

„Veniți să ne închinăm și să ne smerim, Să ne plecăm genunchiul

înaintea Domnului, Făcătorului nostru.” (Psalmii 95, 6.)

„El ține în mână adâncimile pământului Și vârfurile munților sunt ale

Lui. A Lui este marea, El a făcut-o; Și mâinile Lui au întocmit uscatul.”

342

(Psalmii 95, 4-5.)

„El a făcut Cloșca cu pui și Orionul, El preface întunericul în zori, Iar

ziua în noapte neagră. (Amos 5, 8.)

El a întocmit munții, a făcut vântul Și spune omului până și gândurile

lui. (Amos 4, 13.)

El și-a zidit cămara în ceruri, Și-a întemeiat bolta deasupra pământului;

Cheamă apele mării și le varsă pe fața pământului. Domnul este Numele Lui!

(Amos 9, 6.)

Crearea pământului

Lucrarea creației nu poate fi explicată de către știință. Ce știință poate

explica misterul vieții?

„Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui

Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”

(Evrei 11, 3.)

„Eu întocmesc lumina și fac întunericul ..., Eu, Domnul, fac toate

aceste lucruri.... Eu am făcut pământul Și am făcut pe om pe el; Eu, cu

mâinile Mele, am întins cerurile Și am așezat toată oștirea lor.” (Isaia 45, 7-

12.)

„Cum le-am chemat, s-au și înfățișat îndată.” (Isaia 48, 13.)

Pentru crearea pământului, Dumnezeu nu a rămas dator materiei

preexistente. „El a zis și s-a făcut; a poruncit și a luat ființă.” (Psalmii 33, 9.)

Toate lucrurile, materiale sau spirituale, s-au înfățișat înaintea lui Iehova,

343

Domnul, la cuvântul Său și au fost create pentru un scop care Îi aparține

personal. Cerurile și toată oștirea lor, pământul și toate lucrurile de pe el șiau

început existența prin suflarea gurii Sale.

La crearea omului s-a descoperit puterea unui Dumnezeu existent ca

Persoană. Când Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, forma umană

era perfectă în toate întocmirile ei, însă era fără viață. Atunci, un Dumnezeu

personal, existent prin Sine Însuși, a suflat asupra acelei forme suflarea de

viață și omul a devenit o ființă vie, inteligentă. Toate părțile organismului

uman au fost puse în mișcare. Inima, arterele, venele, limba, mâinile,

picioarele, simțurile, facultățile mintale, toate și-au început lucrul și toate au

fost condiționate de niște legi. Omul a devenit un suflet viu. Prin Hristos -

Cuvântul, Dumnezeu ca Persoană l-a creat pe om și l-a înzestrat cu

inteligență și putere.

Făptura noastră nu era ascunsă de privirile Sale când eram concepuți în

taină; ochii Săi vedeau ființa noastră, încă nedesăvârșită, iar în cartea Sa erau

consemnate toate mădularele noastre încă pe când nu exista nici unul.

Deasupra tuturor celorlalte categorii de făpturi inferioare, Dumnezeu a

plănuit ca omul, lucrarea care a încoronat creația Sa, să exprime gândirea Lui

și să dezvăluie slava Sa. Dar omul nu trebuie să se înalțe pe sine ca fiind

Dumnezeu.

”Strigați de bucurie către Domnul ... Slujiți Domnului cu bucurie,

Veniți înaintea Lui cu cântece de biruință. Să știți că Domnul este

Dumnezeu: El ne-a făcut, și nu noi înșine1. Noi suntem poporul Lui și turma

pășunii Lui. Intrați cu mulțumiri pe porțile Lui, Cu laude în curțile Lui!

Mulțumiți-I și binecuvântați-I Numele!” (Psalmii 100, 1-4.)

„Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru Și închinați-vă la muntele

344

sfințeniei Lui. Căci Domnul Dumnezeul nostru este sfânt!” (Psalmii 99, 9.)

Dumnezeu este ocupat fără încetare cu susținerea și folosirea ca

slujitori ai Săi a lucrurilor pe care le-a făcut. El lucrează prin legile naturii,

folosindu-le ca unelte ale Sale. Acestea nu funcționează prin ele însele. În

lucrarea ei, natura mărturisește despre prezența și influența activă a unei

Ființe care pune în mișcare toate lucrurile după voia Sa.

„Cuvântul Tău, Doamne, Dăinuiește în veci în ceruri. Credincioșia Ta

ține din neam în neam; Tu ai întemeiat pământul și el rămâne tare. După

legile Tale stă în picioare totul astăzi, Căci toate lucrurile îți sunt supuse.”

(Psalmii 119, 89-91.)

„Domnul face tot ce vrea în ceruri Și pe pământ, în mări și în toate

adâncurile.” (Psalmii 135, 6.)

„El a poruncit și au fost făcute, Le-a întărit pe veci de veci; Le-a dat

legi și nu le vor călca.” (Psalmii 148, 5.6.)

Nu prin propria sa putere își dă pământul bogățiile an după an și își

continuă drumul în jurul soarelui. Mâna Celui Nesfârșit este neîncetat la

lucru, călăuzind această planetă. Exercitarea continuă a puterii lui Dumnezeu

face ca pământul să-și păstreze poziția în timpul rotației. Dumnezeu face ca

soarele să răsară pe cer. El deschide ferestrele cerului și dă ploaie.

16.)

„El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenușa.” (Psalmii 147,

„La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile

pământului, Dă naștere fulgerelor și ploii Și scoate vântul din cămările Lui.”

(Ieremia 10, 13.)

345

Prin puterea Sa se dezvoltă vegetația, apare fiecare frunză, se deschide

fiecare floare, crește fiecare fruct.

Mecanismul corpului omenesc nu poate fi înțeles pe deplin; el prezintă

mistere care îi deconcertează și pe cei mai inteligenți. Pulsul nu încetează și

fiecare respirație este urmată de o alta, nu ca în cazul unui mecanism care, o

dată pus în mișcare, își continuă lucrarea. În Dumnezeu trăim, ne mișcăm și

ne continuăm existența. Inima care bate, pulsul viu, fiecare nerv și mușchi

din organismul viu, toate sunt păstrate în bună rânduială și active de către

puterea unui Dumnezeu veșnic prezent.

Biblia ni-L arată pe Dumnezeu în locul Său înalt și sfânt, nu într-o stare

de inactivitate, nu în tăcere și singurătate, ci înconjurat de zeci de mii de ori

zece mii și mii de mii de făpturi sfinte, toate așteptând să împlinească voia

Sa. Prin intermediul acestor mesageri, El este în legătură neîntreruptă cu

fiecare colț al împărăției Sale. Prin Duhul Său, El este prezent pretutindeni.

Prin mijlocirea Duhului Său și a îngerilor Săi, El lucrează pentru copiii

oamenilor.

El stă pe tron, deasupra frământărilor de pe pământ; toate lucrurile sunt

descoperite cercetării Sale divine; și, din veșnicia Sa măreață și netulburată,

El poruncește ceea ce providența Sa vede că este cel mai nimerit.

„Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; Nici nu stă în

puterea omului, când umblă să-și îndrepte pașii spre țintă.”

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta; ... Recunoaște-L în toate căile

tale Și El îți va netezi cărările.”

„Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El, Peste cei care

346

nădăjduiesc în bunătatea Lui, Ca să le scape sufletul de la moarte Și să-i țină

cu viață în mijlocul foametei.”

„Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale

găsesc fiii oamenilor adăpost.” „Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul

lui Iacov, Ferice de cine-și pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său.

„Pământul, Doamne, este plin de bunătatea Ta. Tu iubești «dreptatea și

neprihănirea». Tu ești «nădejdea tuturor marginilor pământului și mării! El

întărește munții prin tăria Lui, Și este încins cu putere. El potolește urletul

mărilor ... Și zarva popoarelor».”

„Tu faci să cânte de veselie răsăritul și apusul îndepărtat. Încununezi

anul cu bunătățile Tale Și pașii Tăi varsă grăsimea.”2

„Domnul sprijină pe toți cei ce cad Și îndreaptă pe toți cei încovoiați.

Ochii tuturor se așteaptă de la Tine Și Tu le dai hrana la timpul ei. Îți

deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață.” (Ieremia 10, 23);

(Proverbe 3, 5-6); (Psalmii 33, 18-19); (Psalmii 36, 7); (Psalmii 146, 5);

(Psalmii 119, 64); (Psalmii 33, 5); (Psalmii 65, 5-7); (Psalmii 65, 8.11);

(Psalmii 145, 14-16.)

Personalitatea lui Dumnezeu descoperită în Hristos

Dumnezeu S-a descoperit în Fiul Său ca fiind o Persoană. Strălucire a

slavei Tatălui „și reprezentarea exactă a Ființei Lui.” (Evrei 1, 3.) Isus,

Mântuitor ca persoană, a venit în lume. Ca Mântuitor — persoană — a urcat

în înalt. Ca Mântuitor — persoană — mijlocește în curțile cerești. Înaintea

tronului lui Dumnezeu, în favoarea noastră, slujește „Cineva care seamănă cu

Fiul omului.” (Apocalipsa 1, 13.)

347

„Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu, și aveți

credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa,

v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă

voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt

Eu, să fiți și voi.” (Ioan 14, 1-3.)

Hristos, Lumina lumii, și-a acoperit splendoarea orbitoare a divinității

Sale și a venit să locuiască în chip de om printre oameni, pentru ca ei să-L

poată cunoaște pe Creatorul lor fără să fie mistuiți de strălucirea Sa. Întrucât

păcatul a creat o ruptură între om și Făcătorul lui, nimeni nu L-a văzut

vreodată pe Dumnezeu, exceptând modul în care S-a făcut cunoscut prin

Hristos.

„Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), a declarat Hristos. „Nimeni nu

cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin

pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11,

27.)

Hristos a venit să învețe ființele omenești ceea ce dorește Tatăl ca ele

să știe. În cerurile înalte, pe pământ, în apele cele multe ale oceanului vedem

lucrările lui Dumnezeu. Toate lucrurile create mărturisesc despre puterea Sa,

înțelepciunea și iubirea Sa. ȘI totuși nu de la stele, de la ocean sau de la

cascade putem învăța despre Dumnezeu ca Persoană, așa cum a fost

descoperit în Hristos.

Dumnezeu a văzut că era nevoie de o descoperire mai clară decât cea

prin natură pentru a zugrăvi atât individualitatea, cât și caracterul Său. El a

trimis pe Fiul Său în lume pentru a face cunoscut, așa cum putea suporta mai

bine privirea omenească, natura și atributele Dumnezeului Celui nevăzut.

348

Descoperit ucenicilor

Să studiem cuvintele pe care le-a spus Hristos în camera de sus, în

noaptea dinaintea răstignirii Sale. El Se apropia de ceasul încercării Sale și

căuta să-și mângâie ucenicii, care aveau să fie ispitiți și încercați atât de greu.

„Să nu vi se tulbure inima!” a spus El. „Aveți credință în Dumnezeu, și

aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi

așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc....

«Doamne», I-a zis Toma, «nu știm unde Te duci; cum putem să știm

calea într-acolo?» Isus i-a zis: «Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu

vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut

și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo, Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.»

«Doamne», I-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns». Isus i-a

zis: «De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut

pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl”? Nu crezi că

Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu

le spun de la Mine; ci Tatăl care locuiește în Mine, El face aceste lucrări».”

(Ioan 14, 1-10.)

Ucenicii încă nu înțelegeau cuvintele lui Hristos referitoare la legăturile

dintre El și Dumnezeu. O mare parte din învățătura Sa era încă întunecată

pentru ei. Hristos dorea ca ei să aibă o cunoaștere mai clară, mai amănunțită

a lui Dumnezeu.

„V-am spus aceste lucruri în pilde”, a zis El; „vine ceasul când nu vă

voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi pe față despre Tatăl.” (Ioan 16, 25.)

Când, în Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a fost turnat peste ucenici, ei

349

au înțeles mai bine adevărurile pe care Hristos le spusese în pilde. Multe

dintre învățăturile care fuseseră un mister pentru ei au fost lămurite. Dar nici

atunci n-au primit ucenicii împlinirea deplină a făgăduinței lui Hristos. Ei au

primit toată cunoașterea lui Dumnezeu pe care o puteau purta, însă

împlinirea deplină a făgăduinței — anume că Hristos le va vorbi pe față

despre Tatăl — era încă în viitor. Și astăzi este la fel. Cunoașterea lui

Dumnezeu este, în ce ne privește, parțială și nedesăvârșită. Când conflictul se

va sfârși și Omul Hristos Isus îi va mărturisi înaintea Tatălui pe lucrătorii Săi

credincioși, care au dat o mărturie adevărată despre El într-o lume a

păcatului, ei vor înțelege cu claritate ceea ce acum este un mister pentru ei.

Hristos a luat cu Sine în curțile cerești firea Sa umană proslăvită. Celor

care Îl primesc, El le dă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu, pentru ca, la

sfârșit, Dumnezeu să-i poată primi ca fiind ai Săi și să locuiască împreună cu

El toată veșnicia. Dacă Îi sunt credincioși lui Dumnezeu în această viață, ei

vor vedea, la sfârșit, „fața Sa; iar Numele Său va fi pe frunțile lor.”

(Apocalipsa 22, 4.) Și care să fie fericirea cerului, dacă nu aceea de a-L

vedea pe Dumnezeu? Și ce bucurie mai mare ar putea avea păcătosul mântuit

prin harul lui Hristos, dacă nu aceea de a privi la fața lui Dumnezeu și a-L

cunoaște ca Tată?

Scripturile arată lămurit legătura dintre Dumnezeu și Hristos și scot la

iveală la fel de clar personalitatea și individualitatea fiecăruia.

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe

rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit

prin Fiul, ... care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care

ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a

șezut la dreapta Măririi, în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai pe sus

de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci,

căruia dintre îngeri a zis El vreodată:

350

«Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut»?

Și iarăși:

«Eu Îi voi fi Tată Și El Îmi va fi Fiu»?” (Evrei 1, 1-5.)

Individualitatea Tatălui și cea a Fiului și, de asemenea, unitatea care

există între ele sunt prezentate în capitolul șaptesprezece din Ioan, în

rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi:

„Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine

prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu

în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai

trimis.” (Ioan 17, 20-21.)

Unitatea care există între Hristos și ucenicii Săi nu anulează

individualitatea vreunuia dintre ei. Ei sunt una în scopuri, gândire, caracter,

dar nu ca persoană. În acest fel Dumnezeu și Hristos sunt una.

Caracterul lui Dumnezeu descoperit în Hristos

Luând natura umană asupra Sa, Hristos a venit să fie una cu omenirea

și în același timp să-L descopere pe Tatăl nostru ceresc ființelor omenești

păcătoase. El, care a fost în prezența Tatălui de la început, El, care era chipul

perfect al Dumnezeului nevăzut, era singurul capabil să descopere omenirii

caracterul Dumnezeirii. El a fost făcut în toate asemenea fraților noștri. El S-

a făcut trup, întocmai cum sunt trupurile noastre. I-a fost foame și sete și a

fost obosit. A fot întărit prin hrană și înviorat prin somn. A împărtășit aceeași

soartă cu oamenii; cu toate acestea, El era Fiul Cel fără vină al lui

Dumnezeu. El era un străin și un trecător pe pământ — în lume, dar nu

351

lumesc; ispitit și încercat tot așa cum sunt ispitiți și încercați bărbații și

femeile de astăzi, și, cu toate acestea, trăind o viață fără păcat. Blând,

simțitor, înțelegător, mereu atent față de ceilalți, El a reprezentat caracterul

lui Dumnezeu și a fost neîncetat angajat în lucrarea de slujire — lui

Dumnezeu și oamenilor.

„«Iehova M-a uns», a spus El, «Să aduc vești bune celor nenorociți: El

M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, Să vestesc robilor slobozenia

Și prinșilor de război izbăvirea.»” „Și orbilor căpătarea vederii.” „Să vestesc

un an de îndurare al Domnului;.... Să mângâi pe toți cei întristați.” (Isaia 61,

1); (Luca 4, 18); (Isaia 61, 2.)

„Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă

blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc

și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face

să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei

drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5, 44.45.)

„Iubiți pe vrăjmașii voștri”, ne îndeamnă El; „binecuvântați pe cei care

vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă

asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri;”

(Matei 5, 44-45.) „căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (Luca 6, 35.)

„El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste

cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5, 45.) „Fiți dar îndurători, cum și

Tatăl vostru este îndurător.” (Luca 6, 36.)

„Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, ... Ne-a cercetat Soarele

care răsare din înălțime, Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul Și în

umbra morții Și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii.” (Luca 1, 78-79.)

352

Slava crucii

Descoperirea iubirii lui Dumnezeu față de om își are originea la cruce.

Limba nu are cuvinte pentru a exprima pe de-a-ntregul semnificația ei, tocul

nu o poate descrie, mintea omului nu o poate înțelege. Privind la crucea de

pe Calvar, nu putem spune decât: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că

a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă

viața veșnică.” (Ioan 3, 16.)

Hristos răstignit pentru păcatele noastre, Hristos ridicat dintre cei morți,

Hristos proslăvit, aceasta este știința mântuirii, pe care trebuie să o învățăm

și să o predicăm.

Hristos a fost acela

„El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de

apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat1 pe Sine Însuși și a

luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca

un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de

cruce.” (Filipeni 2, 6-8.)

„Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui

Dumnezeu.” (Romani 8, 34.) „De aceea și poate să mântuiască în chip

desăvârșit2 pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește

pururea, ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7, 25.)

„N-avem un Mare Preot care să n-aibă milă3 de slăbiciunile noastre, ci

unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4,

15.)

În aceste lucruri este o înțelepciune infinită, dragoste, dreptate și milă

353

infinită — „adâncul bogăției înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu”.

Primim fiecare binecuvântare prin darul lui Hristos. Prin acel dar

ajunge la noi, zi după zi, izvorul nesecat al bunătății lui Iehova. Fiecare

floare, cu nuanțele ei delicate și cu parfumul ei, ne este oferită pentru a ne

bucura — prin același Dar unic. Soarele și luna au fost făcute de El. Nu

există nici o stea, din toate câte înfrumusețează cerul, care să nu fi fost creată

de El. Fiecare picătură de ploaie care cade, fiecare rază de lumină aruncată

peste lumea noastră nemulțumitoare mărturisește despre dragostea lui

Dumnezeu arătată prin Hristos. Totul ne este asigurat prin acest unic Dar de

nespus, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a fost bătut în cuie pe cruce,

pentru ca aceste bogății să se poată revărsa către lucrarea mâinilor lui

Dumnezeu.

„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui

Dumnezeu!” (1 Ioan 3, 1.)

„Nici nu s-a auzit vorbindu-se și Nici n-a văzut vreodată ochiul așa

ceva: Anume ca un alt dumnezeu afară de Tine Să fi făcut asemenea lucruri,

Pentru cei ce se încred în El.” (Isaia 64, 4.)

Cunoașterea care produce transformarea

Cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum ne este descoperit în Hristos, este

cunoașterea pe care trebuie s-o aibă toți cei care sunt mântuiți. Este

cunoașterea care produce transformarea caracterului. Primirea acestei

cunoașteri va reface sufletul după chipul lui Dumnezeu. Ea va aduce în

întreaga făptură o putere de natură divină.

„Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului,

și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă prin Duhul

354

Domnului.” (2 Corinteni 3, 18.)

Mântuitorul a spus despre propria Sa viață: „Eu am păzit poruncile

Tatălui Meu.” (Ioan 15, 10.) „Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna

fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8, 29.) Dumnezeu dorește ca, în același fel în care

a umblat Isus în natura umană, să umble și urmașii Săi. În tăria Sa, noi

trebuie să ducem viața curată și plină de noblețe pe care a dus-o Mântuitorul.

„Iată de ce”, spune Pavel, „îmi plec genunchii înaintea Tatălui

Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie, în

ceruri și pe pământ, și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să

vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să

locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca având rădăcina și temelia

pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea,

lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care

întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui

Dumnezeu.” (Efeseni 3, 14-19.)

Noi „nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de

cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească;

pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți

plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în

cunoștința lui Dumnezeu: întăriți, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei

Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie.” (Coloseni 1, 9-

11.)

Aceasta este cunoașterea pe care Dumnezeu ne invită s-o primim și pe

lângă care orice altceva este deșertăciune și nimicnicie.

355

Capitolul 36

Primejdia reprezentată de cunoașterea speculativă

„Mărturisind că sunt înțelepți, au devenit absurzi în raționamentele lor,

iar inima lor lipsită de judecată s-a întunecat.”

Unul dintre cele mai mari rele care țin de dorința de a cunoaște și de

cercetările științifice este înclinația de a înălța capacitatea omenească de

judecată mai presus de adevărata ei valoare și dincolo de sfera sa legitimă de

cuprindere. Mulți încearcă să facă aprecieri cu privire la Creator și la

lucrările Sale, folosindu-se de cunoștințele lor științifice imperfecte. Ei

încearcă să determine natura, atributele și prerogativele lui Dumnezeu și își

permit să se lanseze în teorii speculative în privința Celui Nesfârșit. Cei care

se angajează în acest domeniu de studiu pășesc pe un teren interzis.

Cercetările lor nu vor oferi rezultate de valoare, ele putând fi întreprinse

numai cu riscul pierderii sufletului.

Primii noștri părinți au fost duși în păcat prin îngăduința unei dorințe de

cunoaștere a ceea ce Dumnezeu le interzisese. Căutând să dobândească

această cunoaștere, ei au pierdut tot ce le-ar fi fost de folos. Dacă Adam și

Eva nu s-ar fi atins niciodată de pomul oprit, Dumnezeu le-ar fi oferit

cunoștința neatinsă de blestemul păcatului, cunoștința care le-ar fi adus

bucuria veșnică. Tot ce au câștigat ascultând de ispititorul a fost cunoașterea

păcatului și a rezultatelor lui. Prin neascultare, omenirea s-a înstrăinat de

Dumnezeu, iar pământul a fost despărțit de cer.

Lecția aceasta este pentru noi. Terenul pe care i-a condus Satana pe

primii noștri părinți este tot acela pe care îi ademenește pe oamenii de astăzi.

El umple lumea cu povești plăcute. Prin orice mijloc pe care îl are la

356

îndemână, el îi ispitește pe oameni să facă speculații în privința lui

Dumnezeu. În felul acesta, el îi împiedică să obțină acea cunoaștere a lui

Dumnezeu care înseamnă mântuire.

Teoriile panteiste

În ziua de azi, intră în instituțiile de învățământ și în bisericile de

pretutindeni învățături spiritiste care subminează credința în Dumnezeu și în

Cuvântul Său. Teoria că Dumnezeu este o „esență” răspândită peste tot în

natură este primită de mulți dintre cei care mărturisesc că au credință în

Scripturi; însă, oricât ar fi de frumos înveșmântată, această teorie este o

amăgire dintre cele mai periculoase. Ea Îl înfățișează în mod greșit pe

Dumnezeu și reprezintă o dezonoare la adresa măreției Sale. Și cu siguranță

că scopul acestei teorii nu este doar de a-i călăuzi greșit pe oameni, ci și de a-

i strica. Elementul său este întunericul, sfera sa de acțiune — senzualitatea.

Rezultatul acceptării ei este despărțirea de Dumnezeu. Iar pentru natura

umană căzută, aceasta înseamnă ruina.

Starea în care ne aflăm prin păcat nu este normală, iar puterea care ne

reface trebuie să fie supranaturală, căci altfel nu are nici o valoare. Nu există

decât o singură putere în stare să rupă legăturile pe care le are răul asupra

inimilor oamenilor, și aceea este puterea lui Dumnezeu în Isus Hristos.

Numai prin sângele Celui răstignit există curățire de păcat. Numai harul Său

ne poate face să ne împotrivim tendințelor firii noastre căzute și să le biruim.

Teoriile spiritiste referitoare la Dumnezeu fac ca harul Său să nu mai aibă

nici un efect. Dacă Dumnezeu este o „esență” răspândită peste tot în natură,

atunci El Se găsește în toți oamenii; iar pentru a obține sfințenia, omul nu are

altceva de făcut decât să dezvolte puterea care este în el.

Aceste teorii, analizate până la concluzia logică ce se desprinde din ele,

suprimă tot sistemul religios creștin. Ele se dispensează de necesitatea

357

ispășirii și fac din om propriul său mântuitor. Aceste teorii privitoare la

Dumnezeu lipsesc Cuvântul Său de orice putere, iar aceia care le acceptă se

află în marea primejdie de a ajunge în cele din urmă să privească întreaga

Biblie ca fiind ficțiune. Ei chiar pot privi virtutea ca fiind mai bună decât

viciul; însă, înlăturându-L pe Dumnezeu din poziția de suveran ce I se cuvine

pe drept, ei acceptă să devină dependenți de puterea omenească, putere care

nu are nici o valoare fără Dumnezeu. Voința omenească lipsită de ajutor nu

are în mod real putere să se împotrivească răului și să-l biruie. Sistemele

defensive ale sufletului sunt anihilate. Omul nu mai are nici o apărare

împotriva păcatului. O dată ce restricțiile Cuvântului lui Dumnezeu și ale

Duhului Său sunt respinse, nu știm până la ce adâncimi se poate scufunda

cineva.

„Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. Este un scut pentru cei ce

se încred în El. N-adăuga nimic la cuvintele Lui, Ca să nu te pedepsească, și

să fii găsit mincinos.” (Proverbe 30, 5-6.)

„Cel rău este prins în înseși nelegiuirile lui, Și este apucat de legăturile

păcatului lui.” (Proverbe 5, 22.)

A cerceta tainele divine

„Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar

lucrurile descoperite sunt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie.”

(Deuteronom 29, 29.) Descoperirea pe care a dat-o Dumnezeu în Cuvântul

Său despre Sine Însuși este pentru studiul nostru. Aceasta poate fi cercetată

pentru înțelegerea noastră. Dincolo de ea însă, nu avem voie să pătrundem.

Cel mai strălucit intelect se poate strădui până la surmenare, făcând supoziții

privitoare la natura lui Dumnezeu, dar efortul va fi neroditor. Această

problemă nu ni s-a dat spre rezolvare. Nici o minte omenească nu-L poate

cuprinde pe Dumnezeu. Nimeni nu trebuie să-și îngăduie speculații cu

358

privire la natura Sa. Aici, tăcerea vorbește. Cel Atotștiutor este mai presus de

orice discuție.

Nici chiar îngerilor nu li s-a permis să participe la sfatul dintre Tatăl și

Fiul când a fost făcut planul de mântuire. Iar ființele omenești nu trebuie să

se amestece în secretele Celui Prea Înalt. Suntem tot atât de neștiutori în ce-L

privește pe Dumnezeu ca și copilașii; dar, asemenea copilașilor, Îl putem iubi

și asculta de El. În loc să facem speculații în legătură cu natura sau

prerogativele Sale, să luăm aminte la cuvintele pe care le-a spus El:

„Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, Că poți

ajunge la cunoștința desăvârșită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de

înaltă: ce poți face? Mai adâncă decât Locuința morților: ce poți ști?

Întinderea ei este mai lungă decât pământul Și mai lată decât marea.” (Iov

11, 7-9.)

„Dar înțelepciunea unde se găsește? Unde este locuința priceperii?

Omul nu-i cunoaște prețul, ea nu se găsește în pământul celor vii. Adâncul

zice: «Nu este în mine»; Și marea zice: «Nu este la mine». Ea nu se dă în

schimbul aurului curat, Nu se cumpără cântărindu-se cu argint; Nu se

cântărește pe aurul din Ofir, Nici pe onixul cel scump, nici pe safir. Nu se

poate asemăna cu aurul, nici cu diamantul, Nu se poate schimba cu un vas de

aur ales. Mărgeanul și cristalul nu sunt nimic pe lângă ea: Înțelepciunea

prețuiește mai mult decât mărgăritarele. Topazul din Etiopia nu este ca ea Și

aurul curat nu se cumpănește cu ea. De unde vine atunci înțelepciunea? Unde

este locuința priceperii?... Adâncul și moartea zic: «Noi am auzit vorbindu-se

de ea.» Dumnezeu îi știe drumul, El îi cunoaște locuința. Căci El vede până

la marginile pământului, Zărește totul sub ceruri.... Când a dat legi ploii Și

când a însemnat drumul fulgerului și al tunetului, Atunci a văzut

înțelepciunea Și a arătat-o, i-a pus temeliile și a pus-o la încercare. Apoi a zis

omului: «Iată, frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; Depărtarea de rău

este pricepere.»” (Iov 28, 12-28.)

359

Înțelepciunea nu va fi descoperită nici cercetând adâncimile

pământului, nici prin străduințe deșarte de a pătrunde tainele ființei lui

Dumnezeu. Va fi de găsit mai degrabă prin primirea cu umilință a revelației

pe care a avut El plăcerea să o dea și prin supunerea vieții după voința Sa.

Nici oamenii cu mintea cea mai pătrunzătoare nu pot înțelege tainele

lui Iehova, așa cum se arată ele în natură. Inspirația divină pune multe

întrebări la care nici cel mai înțelept învățat nu poate răspunde. Aceste

întrebări n-au fost puse pentru ca noi să le aflăm un răspuns, ci pentru a ne

atrage atenția asupra tainelor adânci ale lui Dumnezeu și a ne învăța că

înțelepciunea noastră este limitată; că, în ceea ce întâlnim în viața de zi cu zi,

există multe lucruri care se află dincolo de înțelegerea ființelor limitate.

Scepticii refuză să creadă în Dumnezeu pentru că ei nu pot să înțeleagă

puterea infinită prin care Se descoperă El. Însă Dumnezeu trebuie recunoscut

tot atât de bine prin ceea ce nu dezvăluie despre Sine, cât prin ceea ce este

descoperit înțelegerii noastre limitate. Atât în revelația divină, cât și în

natură, Dumnezeu a lăsat taine care să ne suscite credința. Și așa și trebuie să

fie. Putem fi într-o continuă căutare, punându-ne mereu întrebări, învățând

mereu, și totuși, dincolo de acestea, întinzându-se infinitul.

„Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma Și

a strâns țărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munții cu

cântarul, și dealurile cu cumpăna? Cine a cercetat Duhul Domnului Și cine

L-a luminat cu sfaturile lui?... Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din

vadră, Sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip.

Libanul n-ajunge pentru foc Și dobitoacele lui n-ajung pentru arderea de tot.

Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, Nu sunt decât nimicnicie și

deșertăciune. Cu cine voiți să asemănați pe Dumnezeu? Și cu ce asemănare Îl

veți asemăna?... «Nu știți? N-ați auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la

360

început? Nu v-ați gândit niciodată la întemeierea pământului?» El șade

deasupra cercului pământului Și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea

Lui; El întinde cerurile ca o mahramă subțire Și le lățește ca un cort, ca să

locuiască în el.... «Cu cine Mă veți asemăna?» ... zice Cel Sfânt. «Ridicați-vă

ochii în sus, și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă

după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; Așa de mare e

puterea și tăria Lui, Că una nu lipsește.»”

„Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este

ascunsă dinaintea Domnului Și dreptul meu este trecut cu vederea înaintea

Dumnezeului meu»? Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul Cel veșnic, Domnul a

făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; priceperea Lui

nu poate fi pătrunsă».” (Isaia 40, 12-28.)

Să cunoaștem măreția Dumnezeului nostru din reprezentările date de

Duhul Sfânt profeților Săi. Proorocul Isaia scrie:

„În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un

scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul.

Serafimii stăteau deasupra Lui, și fiecare avea șase aripi: cu două își

acopereau fața, cu două își acopereau picioarele, și cu două zburau. Strigau

unul la altul, și ziceau: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot

pământul este plin de mărirea Lui!» Și se zguduiau ușiorii ușii de glasul care

răsuna, și casa s-a umplut de fum.

Atunci am zis: «Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze

necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu

ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor!»

Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână,

pe care-l luase cu cleștele de pe altar. Mi-a atins gura cu el, și a zis: «Iată,

361

atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată

și păcatul tău ispășit!»” (Isaia 6, 1-7.)

„Nici unul nu este ca Tine, Doamne! Mare ești Tu, și mare este Numele

Tău prin puterea Ta. Cine să nu se teamă de Tine, Împărate al neamurilor?”

(Ieremia 10, 6-7.)

„Doamne, Tu mă cercetezi de aproape Și mă cunoști, știi când stau jos

și când mă scol, Și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când

mă culc, Și cunoști toate căile mele. Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, Și

Tu, Doamne, îl și cunoști în totul. Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte

Și-ți pui mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai pe sus de

puterile mele: Este prea înaltă ca s-o pot prinde.” (Psalmii 139, 1-6.)

„Mare este Domnul nostru și puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este

fără margini.” (Psalmii 147, 5.)

„Căci căile omului sunt lămurite înaintea ochilor Domnului și El vede

toate cărările lui.” (Proverbe 5, 21.)

„El descoperă ce este adânc și ascuns; El știe ce este în întuneric, și la

El locuiește lumina.” (Daniel 2, 22.)

„Cunoscute Îi sunt lui Dumnezeu toate lucrările Sale, de la începutul

lumii.”1 (Faptele Apostolilor 15, 18.) „Și în adevăr, «cine a cunoscut gândul

Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă

de primit înapoi?» Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să

fie slava în veci! Amin.” (Romani 11, 34-36.)

„A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, a nevăzutului” (1 Timotei

1, 17), „singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină, de care nu

362

poți să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, și

care are cinstea și puterea veșnică!” (1 Timotei 6, 16.)

„Nu vă înfricoșează măreția Lui? Și nu cade groaza Lui peste voi?”

(Iov 13, 11.)

„Nu este Dumnezeu sus în ceruri? Privește vârful stelelor ce înalt este!”

(Iov 22, 12.)

„Cine ar putea să-I numere oștirile? Și peste cine nu răsare lumina

Lui?” (Iov 25, 3.)

„El face lucruri mari Pe care noi nu le înțelegem. El zice zăpezii: „Cazi

pe pământ!” Și același lucru ploii, Chiar și celor mai puternice ploi.

Pecetluiește mâna tuturor oamenilor, Pentru ca toți să recunoască lucrarea

Lui.... Încarcă norii cu aburi, și-i risipește scânteietori; Mișcarea lor se

îndreaptă după planurile Lui, Pentru împlinirea a tot ce le poruncește El pe

fața pământului locuit. Îi face să pară ca o nuia cu care lovește pământul, Sau

ca un semn al dragostei Lui.... La aminte la aceste lucruri! Privește liniștit

minunile lui Dumnezeu! Știi cum cârmuiește Dumnezeu norii, Și cum face să

strălucească din ei fulgerul Său? Înțelegi tu plutirea norilor, minunile Aceluia

A cărui știință este desăvârșită?... Poți tu să întinzi cerurile ca El, Tari ca o

oglindă turnată? Arată-ne ce trebuie să-I spunem. Căci suntem prea neștiutori

ca să-I putem vorbi.... Acum, firește, nu putem vedea lumina soarelui care

strălucește în dosul norilor dar va trece un vânt și-l va curăți; De la

miazănoapte ne vine aurora, Și ce înfricoșată este măreția care înconjoară pe

Dumnezeu! Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, Căci este mare în tărie,

dar dreptul și dreptatea deplină El nu le frânge. De aceea oamenii trebuie să

se teamă de El.” (Iov 37, 5-24.)

„Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, Care locuiește atât de sus?

363

El Își pleacă privirile ca să vadă ce se face în ceruri și pe pământ.” (Psalmii

113, 5-6.)

„Domnul umblă în furtună și în vârtej, Și norii sunt praful picioarelor

Lui.” (Naum 1, 3.)

„Mare este Domnul și foarte vrednic de laudă, Și mărimea Lui este

nepătrunsă. Fiecare neam de om să laude lucrările Tale Și să vestească

isprăvile Tale cele mari! Voi spune strălucirea slăvită a măreției Tale, Și voi

cânta minunile Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoșată, Și eu

voi povesti mărimea Ta. Să se trâmbițeze aducerea aminte de nemărginita Ta

bunătate, Și să se laude dreptatea Ta....

Toate lucrările Tale Te vor lăuda, Doamne, Și credincioșii Tăi Te vor

binecuvânta. Vor spune slava împărăției Tale, și vor vesti puterea Ta, Ca să

facă cunoscut fiilor oamenilor puterea Ta, Și strălucirea plină de slavă a

împărăției Tale. Împărăția Ta este o împărăție veșnică și stăpânirea Ta

rămâne în picioare în toate veacurile ... Gura mea să vestească lauda

Domnului, Și orice făptură să binecuvânteze Numele Lui Cel sfânt în veci de

veci!” (Psalmii 145, 321.)

Descoperind din ce în ce mai multe lucruri privitoare la ceea ce este

Dumnezeu și ce suntem noi înșine înaintea Sa, ne vom înfricoșa și vom

tremura în fața Lui. Oamenii de astăzi să învețe din soarta celor care, în

vremurile străvechi, și-au permis libertăți cu ceea ce Dumnezeu declarase ca

fiind sacru. Când israeliții au îndrăznit să deschidă chivotul, în timp ce se

întorceau cu el din țara filistenilor, încumetarea lor nerușinată a fost

pedepsită pe loc.

Și iarăși, gândiți-vă la judecata care a căzut asupra lui Uza. În timp ce

chivotul era adus la Ierusalim, în timpul domniei lui David, Uza și-a întins

364

mâna ca să-l echilibreze. Pentru încumetarea de a atinge simbolul prezenței

lui Dumnezeu, el a fost lovit de o moarte instantanee.

La rugul arzând, când Moise, nedându-și seama de prezența lui

Dumnezeu, s-a întors să contemple minunata priveliște, a fost dată porunca:

„«Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți încălțămintea din picioare,

căci locul pe care calci este un pământ sfânt.»... Moise și-a ascuns fața, căci

se temea să privească la Dumnezeu.” (Exod 3, 5-6.)

„Iacov a plecat din Beer-șeba și și-a luat drumul spre Haran. A ajuns

într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfințise soarele. A luat o piatră

de acolo, a pus-o căpătâi și s-a culcat în locul acela.

Și a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer.

Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe scara aceea. Și Domnul stătea

deasupra ei și zicea:

«Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui

Isaac. Pământul pe care ești culcat, ți-l voi da ție și seminței tale.... Iată Eu

sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi

în țara aceasta; căci nu te voi părăsi până nu voi împlini ce-ți spun.»

Iacov s-a trezit din somn și a zis: «Cu adevărat, Domnul este în locul

acesta, și eu n-am știut!» I-a fost frică și a zis: «Cât de înfricoșat este locul

acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!»” (Geneza 28,

10-17.)

În sanctuarul din pustie și în templu — care erau simbolurile

pământești ale locuinței lui Dumnezeu, o parte a cortului era consacrată

prezenței Sale. Perdeaua ornamentată cu heruvimi, la intrarea în acea parte a

365

cortului, nu trebuia ridicată decât de o singură mână. Ridicarea acelei perdele

și pătrunderea fără o poruncă anume în taina sacră a Locașului Preasfânt

însemna moarte. Căci deasupra tronului îndurării se afla slava Celui

Preasfânt — slavă pe care nici un om nu o putea privi și trăi după aceea. În

unica zi din an stabilită pentru slujire în Locul Preasfânt, marele preot intra

cu cutremur în prezența lui Dumnezeu, în timp ce nori de tămâie fereau

privirile sale, acoperind slava. Peste tot în curțile templului înceta orice

zgomot. Nici un preot nu mai slujea înaintea altarelor. Ordia închinătorilor,

aplecați cu o teamă plină de respect, înălța rugăciuni pentru mila lui

Dumnezeu.

„Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au

fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile

veacurilor.” (1 Corinteni 10, 11.)

„Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă

înaintea Lui!” (Habacuc 2, 20.)

„Domnul împărățește: popoarele tremură; El șade pe heruvimi:

pământul se clatină. Domnul este mare în Sion și înălțat peste toate

popoarele. Să laude oamenii Numele Tău cel mare Și înfricoșat, căci este

sfânt!” (Psalmii 99, 1-3.)

„Domnul Își are scaunul de domnie în ceruri. Ochii Lui privesc, și

pleoapele Sale cercetează pe fiii oamenilor.” (Psalmii 11, 4.)

„Căci El privește din înălțimea sfințeniei Lui, Domnul privește ... pe

pământ.” (Psalmii 102, 19.)

„Din locașul locuinței Lui, El privește pe toți locuitorii pământului. El

le întocmește inima la toți, Și ia aminte la toate faptele lor.” (Psalmii 33, 14-

366

15.)

„Tot pământul să se teamă de Domnul! Toți locuitorii lumii să tremure

înaintea Lui!” (Psalmii 33, 8.)

Oamenii nu-L pot găsi pe Dumnezeu prin cercetare. Nimeni să nu caute

să ridice, cu o mână a încumetării, perdeaua care ascunde slava Sa. „Cât de

nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (Romani

11, 33.) Faptul că El Își ascunde puterea este o dovadă a îndurării Sale; căci

ridicarea vălului care ascunde prezența divină înseamnă moarte. Nici o minte

de muritor nu poate pătrunde taina în care este învăluit și lucrează Cel

Atotputernic. Putem înțelege despre El numai ceea ce găsește El potrivit să

ne descopere. Rațiunea trebuie să recunoască deasupra ei o autoritate

superioară. Inima și intelectul trebuie să se plece înaintea marelui Eu Sunt.

367

Capitolul 37

Fals și adevărat în educație

„De ce aș cheltui bani pentru ceea ce nu este pâine?”

Mintea conducătoare în confederația răului lucrează fără încetare,

pentru a lua dinaintea ochilor cuvintele lui Dumnezeu și a aduce în locul lor

părerile oamenilor. Intenția lui Satana este ca noi să nu auzim vocea lui

Dumnezeu spunând: „Iată drumul, mergeți pe el.” (Isaia 30, 21.) Prin

sistemele sucite de învățământ, el face tot ce poate pentru a stinge lumina

cerului.

Speculațiile filozofice și cercetările științifice în care nu este recunoscut

Dumnezeu creează sceptici cu miile. În școlile de astăzi, concluziile la care

au ajuns oamenii învățați, ca rezultat al cercetărilor lor științifice, sunt

predate cu grijă și explicate în amănunt; și aceasta, în timp ce este subliniată

în mod lămurit implicația că, dacă acești oameni învățați au dreptate, Biblia

nu poate fi corectă. Scepticismul este plăcut pentru mintea umană. Tinerii

văd în el o independență care pune stăpânire pe imaginație și sunt amăgiți.

Satana triumfă. El udă fiecare sămânță de îndoială care este sădită în inimile

tinere. O face să crească și să aducă roadă și curând se strânge o recoltă

îmbelșugată de necredință.

Motivul pentru care este atât de periculos să se sădească semințele

scepticismului în mințile tinere este acela că inima omului este înclinată spre

rău. Tot ce slăbește credința în Dumnezeu jefuiește sufletul de puterea de a

se împotrivi ispitei. Îndepărtează singura apărare reală împotriva păcatului.

Avem nevoie de școli în care tineretul să fie învățat că măreția constă în a-L

onora pe Dumnezeu, descoperind caracterul Său în viața de zi cu zi. Trebuie

368

să învățăm despre Dumnezeu prin Cuvântul și lucrările Sale, pentru ca viețile

noastre să poată împlini scopul Său.

Autorii necredincioși

Mulți cred că, pentru a obține o educație, este esențială studierea

scrierilor autorilor necredincioși, pentru că aceste lucrări conțin multe perle

strălucite ale gândirii. Dar cine a inspirat aceste perle ale gândirii?

Dumnezeu și numai Dumnezeu. El este sursa oricărei sclipiri de lumină. Și

atunci, de ce să ne chinuim să răzbatem prin masa enormă de erori ce se

găsesc în lucrările necredincioșilor de dragul câtorva adevăruri intelectuale,

când avem la dispoziție adevărul întreg?

Cum se face că oameni care sunt în război cu guvernarea lui Dumnezeu

ajung în posesia înțelepciunii pe care o etalează uneori? Însuși Satana a fost

educat în curțile cerești și el cunoaște atât binele, cât și răul. El amestecă

ceea ce este prețios cu ceea ce este ordinar, și acesta este lucrul care îi dă

puterea de a înșela. Să-l primim însă pe Satana ca fiind un înger de lumină

pentru motivul că s-a înveșmântat cu hainele strălucirii cerești? Ispititorul își

are agenții săi, educați după metodele lui, mișcați de duhul său și pregătiți

pentru lucrarea lui. Să conlucrăm cu ei? Să primim lucrările uneltelor sale ca

fiind esențiale pentru dobândirea unei educații?

Dacă timpul — și efortul — cheltuit în încercarea de a prinde înțelesul

ideilor strălucite ale necredincioșilor ar fi dăruit studiului prețioaselor lucruri

ale cuvântului lui Dumnezeu, mii de persoane care stau acum în întuneric și

în umbra morții s-ar bucura de slava Luminii vieții.

Lucrările istorice și teologice

Ca pregătire pentru lucrarea creștină, mulți cred că este esențial să

369

dobândească o cunoaștere aprofundată a scrierilor istorice și teologice. Ei

cred că aceste cunoștințe le vor fi un ajutor în predicarea Evangheliei. Însă

studiul lor laborios în ce privește părerile oamenilor tinde să ducă mai

degrabă la o slăbire a lucrării lor decât la o întărire a ei. Când văd librării

pline cu volume groase de lucrări istorice și teologice, mă gândesc: De ce aș

cheltui bani pentru ceea ce nu este pâine? Capitolul 6 din Ioan ne spune mai

mult decât poate fi găsit în asemenea lucrări. Hristos spune: „Eu sunt Pâinea

vieții. Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată, și cine crede în Mine nu

va înseta niciodată.” „Eu sunt Pâinea vie, care S-a coborât din cer. Dacă

mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac.” „Cel care crede în Mine

are viață veșnică.” „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și sunt

viață.” (Ioan 6, 35.51.47.63.)

Există un studiu al istoriei care nu trebuie condamnat. Istoria sacră era

una din materiile școlilor profeților. În raportul privitor la modul Său de a

proceda cu națiunile erau evidențiați pașii făcuți de Iehova Domnul. La fel și

astăzi, noi trebuie să luăm în considerație procedeele lui Dumnezeu folosite

cu națiunile pământului. Noi trebuie să vedem împlinirea profetică în istorie,

să studiem lucrările providenței în marile mișcări reformatoare și să

înțelegem desfășurarea evenimentelor în strângerea națiunilor pentru

conflictul final al marii controverse.

Un asemenea studiu va oferi perspective largi, cuprinzătoare, despre

viață. Ne va ajuta să înțelegem ceva din legăturile și interdependențele ei, să

înțelegem cât de minunat suntem întrețesuți în marea frățietate a societății și

a națiunilor și într-o cât de mare măsură oprimarea și degradarea unui singur

membru înseamnă o pierdere pentru toți.

„De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji, și puneți-vă

toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos. Ca

niște copii ascultători, nu vă lăsați târâți în poftele, pe care le aveați altădată,

când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi

370

sfinți în toată purtarea voastră.” (1 Petru 1, 13-15.)

Însă istoria, așa cum este studiată în mod curent, se ocupă cu realizările

omului, cu victoriile sale în bătălii, cu succesul dobândirii puterii și măreției.

Partea lui Dumnezeu în treburile oamenilor este pierdută din vedere. Puțini

studiază împlinirea scopurilor Sale în ridicarea și căderea națiunilor.

Și, într-o mare măsură, teologia, așa cum este studiată și predată, nu

este altceva decât un raport al speculațiilor omenești, care nu slujește decât

pentru a „întuneca sfatul prin cuvinte fără pricepere”. Prea adesea, motivul

pentru care sunt acumulate aceste multe cărți nu este atât din dorința de a

obține hrană pentru minte și suflet, cât din ambiția de familiarizare cu

filozofi și teologi, din dorința de a prezenta poporului creștinismul în termeni

și formulări elevate.

Nu toate cărțile pot servi scopului unei vieți sfinte. „Învățați de la

Mine”, a spus marele Învățător, „luați jugul Meu asupra voastră” și învățați

blândețea și smerenia Mea. Mândria voastră intelectuală nu vă va ajuta să

comunicați cu suflete care pier din lipsa pâinii vieții. Prin faptul că studiați

aceste cărți, înlocuiți astfel lecțiile practice pe care ar trebui să le învățați de

la Hristos. Poporul nu este hrănit cu rezultatele dobândite din acest studiu.

Foarte puțin din aceste cercetări, care sunt atât de obositoare pentru minte,

aduc ceea ce-i va fi de folos unei persoane, ca lucrător eficient pentru suflete.

Mântuitorul a venit să vestească „săracilor Evanghelia.” (Luca 4, 18.)

În învățătura Sa, El folosea cei mai simpli termeni și cele mai comune

simboluri. Și se spune că „gloata cea mare Îl asculta cu plăcere.” (Marcu 12,

37.) Cei care caută să facă lucrarea Sa pentru acest timp trebuie să analizeze

mai profund lecțiile pe care le-a dat El.

Cuvintele viului Dumnezeu sunt cea mai înaltă educație care poate fi

371

dobândită. Cei care slujesc poporul au nevoie să se hrănească ei înșiși cu

pâinea vieții. Aceasta le va da tărie spirituală; atunci vor fi pregătiți să

lucreze pentru toate felurile de oameni.

Clasicii

În colegii și universități, mii de tineri își consacră o mare parte a celor

mai buni ani pentru a studia scrierile autorilor greci și latini. Și, în timp ce

sunt angajați în aceste studii, mintea și caracterul sunt modelate de

sentimentele rele care răzbat din literatura păgână — a cărei citire este

privită, în general, ca o parte esențială a studiului acestor limbi.

Cei care sunt familiari cu clasicii declară că „tragedia greacă este plină

de incest, crimă și jertfe umane închinate unor dumnezei pătimași și

răzbunători”. Ar fi cu mult mai bine pentru lume dacă ne-am lipsi de

educația câștigată din asemenea surse. „Poate merge cineva pe cărbuni

aprinși, fără să-i ardă picioarele?” (Proverbe 6, 28.) „Cum ar putea să iasă

dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” (Iov 14, 4.)

Și atunci, cum să așteptăm ca tinerii noștri să dobândească un caracter

creștin, în timp ce educația lor este modelată de învățătura acelora care

nesocotesc principiile Legii lui Dumnezeu?

Renunțând la înfrânare și aruncându-se în distracții nesocotite, în viață

de plăceri și viciu, studenții nu fac decât să imite ceea ce este ținut înaintea

lor prin aceste studii. Există chemări pentru care este nevoie de cunoașterea

limbilor latină și greacă. Unii trebuie să studieze aceste limbi. Însă

cunoașterea lor, esențială în scopuri practice, ar putea fi dobândită fără

studierea literaturii corupte și corupătoare.

Iar cunoștințele de greacă și latină nu sunt necesare multora. Studiul

limbilor moarte ar trebui trecut pe planul al doilea, după studiul acelor

372

subiecte care învață folosirea corectă a tuturor puterilor trupului și minții.

Este o nebunie ca studenții să-și petreacă timpul învățând limbile moarte sau

dobândind cunoștințe teoretice într-o direcție sau alta, cu prețul neglijării

pregătirii pentru datoriile practice ale vieții.

Ce iau cu ei studenții când părăsesc școala? Unde merg? Ce trebuie să

facă? Au ei cunoștințele care îi va face în stare să-i învețe pe alții? Au fost ei

educați să fie adevărați tați și mame? Pot sta ei la cârma unei familii ca

instructori înțelepți? Singura educație vrednică de acest nume este aceea care

îi face pe tineri și tinere să fie asemenea lui Hristos, care îi pregătește să

poarte răspunderile vieții, îi pregătește să stea la conducerea familiilor lor. O

asemenea educație nu poate fi dobândită prin studiul clasicilor păgâni.

Literatura de senzație

Multe dintre publicațiile populare ale zilei sunt pline de povestiri

senzaționale care instruiesc tineretul în fărădelege, conducându-l pe căile

pierzării. Mulți sunt doar copii ca vârstă, dar maturi în cunoașterea crimei. Ei

sunt incitați la rele prin istorisirile pe care le citesc. În imaginația lor trăiesc

faptele descrise, până când li se trezește ambiția de a vedea ceea ce pot face

în făptuirea crimei, ca apoi să scape de pedeapsă.

Pentru mintea activă a copiilor și tineretului, scenele înfățișate în

descrierile închipuite ale viitorului sunt realități. Așa cum revoluțiile au

prezis și tot felul de procedee demonstrează înlocuirea barierelor legii și ale

înfrânării de sine, mulți sunt cuprinși de spiritul acestor reprezentări. Ei sunt

conduși la comiterea crimelor chiar mult mai rău, dacă este posibil, de cum

au înfățișat acești scriitori de senzație. Prin influențe de felul acesta,

societatea devine tot mai coruptă. Semințele fărădelegii se răspândesc

pretutindeni. Deci, nu trebuie să se mire nimeni că rezultatul este un seceriș

al crimei.

373

Lucrările romanțate, poveștile frivole, emoționante, nu reprezintă într-o

măsură mai mică un blestem pentru cititor. Autorul poate declara că expune

o lecție morală și poate presăra întreaga sa lucrare cu sentimente religioase;

însă, adesea, acestea slujesc numai camuflării nebuniei și nimicniciei de

dedesubt.

Lumea este invadată de un potop de cărți pline cu erori ademenitoare.

Tinerii primesc ca adevăr ceea ce Biblia denunță ca fiind fals și iubesc și se

prind de amăgirea care înseamnă ruină pentru suflet.

Există lucrări de ficțiune care au fost scrise în scopul de a scoate la

iveală adevărul sau a deconspira un mare rău. Unele lucrări dintre acestea au

făcut un mare bine. Totuși, au produs și nespus de mult rău. Ele cuprind

afirmații și tablouri descrise cu mare măiestrie, care stârnesc imaginația și

dau naștere unui mod de gândire foarte primejdios, mai ales pentru tineri.

Scenele zugrăvite sunt trăite iarăși și iarăși în mintea lor. O asemenea lectură

pune mintea în imposibilitatea de a fi de folos și o descalifică pentru

exercițiul spiritual. Risipește interesul pentru Biblie. Lucrurile cerești cu greu

își găsesc loc în gândurile lor. Pe măsură ce mintea se ocupă cu scenele de

desfrâu prezentate, pasiunea crește, iar rezultatul este păcatul.

Chiar ficțiunea care nu cuprinde nici măcar o aluzie la desfrâu și care

poate avea la origine dorința de a expune principii excelente, chiar și aceasta

este dăunătoare. Ea încurajează obiceiul cititului grăbit, superficial, numai de

dragul povestirii. În felul acesta, ea manifestă tendința de a nimici puterea

unei gândiri viguroase, capabile de a face legături; această ficțiune face

sufletul incapabil de a contempla marile probleme legate de datorie și destin.

Nutrind dragostea doar ca amuzament, cititul lucrărilor de ficțiune

creează dezgust față de datoriile practice ale vieții. Prin puterea-i incitantă,

374

îmbătătoare, nu este rareori cauza unor boli mintale și fizice. Cămine

nenorocite, neglijate, bolnavi mintali pe viață, pacienți ale ospiciilor, iată

efecte ale cititului de romane.

Se propune adesea să le oferim tinerilor un tip mai bun de ficțiune

pentru a-i îndepărta de literatura de senzație sau maculatura literară. Aceasta

este ca și cum am încerca să-l vindecăm pe bețiv, dându-i, în loc de whisky

sau coniac, băuturi mai slabe, ca vin, bere sau cidru. Folosirea acestora din

urmă n-ar face decât să țină în continuare trează pofta de stimulente mai tari.

Singura siguranță pentru cel dedat la băutură — și de asemenea pentru omul

cumpătat — este abstinența totală. Pentru iubitorul de ficțiune este adevărată

aceeași regulă. Abstinența totală este singura siguranță.

Mituri și basme

Basmelor, miturilor și povestirilor fictive li se acordă acum un loc

important în educarea copiilor și tinerilor. Cărți de acest fel sunt folosite în

școli și pot fi găsite în multe familii. Cum le pot permite părinții creștini

copiilor lor să citească asemenea cărți pline de minciună? Când copiii

întreabă care este înțelesul povestirilor atât de diferite de învățătura

părinților, răspunsul este acela că povestirile nu sunt adevărate; însă aceasta

nu înlătură rezultatele rele ale citirii lor. Ideile prezentate în aceste cărți îi

îndrumă greșit pe copii. Ele oferă perspective false ale vieții, nasc și nutresc

o dorință după ireal.

Răspândirea largă din zilele noastre a acestui fel de cărți este unul din

mijloacele viclene folosite de Satana. El caută să întoarcă mințile bătrânilor

și tinerilor de la marea lucrare de zidire a caracterului. El intenționează ca

tinerii și copiii noștri să fie furați de amăgirile care nimicesc sufletul, amăgiri

cu care umple lumea. În consecință, el caută să le abată mințile de la

Cuvântul lui Dumnezeu și să facă astfel ca ei să nu poată dobândi o

375

cunoaștere a acelor adevăruri care ar constitui apărarea lor.

În mâinile copiilor sau tinerilor nu ar trebui puse niciodată cărți care

conțin adevăruri denaturate. Nu permiteți ca, tocmai în procesul de obținere a

unei educații, copiii noștri să primească idei care se vor dovedi semințe ale

păcatului. Dacă cei cu minți mature n-ar avea deloc de-a face cu astfel de

cărți, ar fi mai întâi ei înșiși cu mult mai în siguranță, iar exemplul și

influența lor în bine ar face ca păzirea de ispită a tineretului să fie cu mult

mai puțin dificilă.

Avem din belșug lucruri reale, lucruri divine. Cei ce însetează după

cunoaștere nu trebuie să meargă la izvoare poluate. Domnul spune:

„Pleacă-ți urechea și ascultă cuvintele înțelepților Și ia învățătura mea

în inimă.... Pentru ca să-ți pui încrederea în Domnul, Vreau să te învăț eu

astăzi, da, pe tine. N-am așternut eu oare în scris pentru tine sfaturi și

cugetări, Ca să te învăț lucruri temeinice, cuvinte adevărate, Ca să răspunzi

cu vorbe adevărate celui ce te trimite?” (Proverbe 22, 17-21.)

„El a pus o mărturie în Iacov, A dat o lege în Israel, Și a poruncit

părinților noștri Să-și învețe în ea copiii ... Vom vesti neamului de oameni

care va veni laudele Domnului, Puterea Lui, și minunile pe care le-a făcut....

Ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, De copiii care se vor naște, Și

care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; Pentru ca

aceștia să-și pună încrederea în Dumnezeu, Să nu uite lucrările lui

Dumnezeu, și să păzească poruncile Lui.” (Psalmii 78, 5.4.6.7.)

„Binecuvântarea Domnului îmbogățește

Și El nu lasă să fie urmată de nici un necaz.” (Proverbe 10, 22.)

376

Învățătura lui Hristos

Hristos a prezentat în același fel principiile adevărului în Evanghelie. În

învățătura Sa, putem bea din undele curate care izvorăsc de la tronul lui

Dumnezeu. Hristos le-ar fi putut oferi oamenilor cunoștințe care ar fi întrecut

orice dezvăluiri anterioare și ar fi lăsat în urmă orice altă descoperire. El ar fi

putut dezlega taină după taină și ar fi putut concentra asupra acestor

descoperiri minunate gândirea activă, angajată, a unor generații întregi, până

la sfârșitul timpului. Însă El nu voia să piardă o clipă fără să ne învețe știința

mântuirii. Timpul, înzestrările și viața Sa au fost cântărite și folosite numai

ca mijloace pentru lucrarea de mântuire a sufletelor oamenilor. Venise pentru

a căuta și a salva ceea ce era pierdut și nu S-a lăsat îndepărtat de la scopul

Său. Nu a permis să fie abătut de nimic.

Hristos a dăruit numai acea cunoaștere care putea fi folosită. Instruirea

poporului era restrânsă la nevoile specifice condiției lor, în viața practică.

Domnul Isus nu a satisfăcut curiozitatea care îi împingea să vină la El cu

întrebări iscoditoare. A făcut din aceste momente în care I se puneau

întrebări ocazii pentru chemări solemne, vitale, puternice. Celor care erau

atât de dornici să culeagă din pomul cunoașterii, El le oferea fructul din

pomul vieții. Ei găseau închise toate drumurile, în afară de calea care duce la

Dumnezeu. Orice izvor era secat, în afară de izvorul vieții veșnice.

Mântuitorul nostru nu a încurajat pe nimeni să urmeze școlile rabinice

din vremea Sa, pentru că mințile lor ar fi fost corupte tot spunând: „Se zice”

sau „S-a spus”. Și atunci, noi de ce am accepta cuvintele nestatornice ale

oamenilor, înălțându-le la rangul de înțelepciune, când avem la îndemână o

înțelepciune sigură, mult mai mare?

Ceea ce am văzut despre lucrurile veșnice și despre slăbiciunea firii

omenești a făcut o impresie profundă asupra minții mele și mi-a influențat

377

lucrarea vieții. Nu văd nimic pentru care omul ar trebui lăudat sau slăvit. Nu

văd nici un motiv pentru care părerile oamenilor înțelepți în felul lumii și ale

acelora așa-numiți oameni mari ar trebui tratate cu încredere și înălțate. Cum

ar putea avea idei corecte despre planurile și căile lui Dumnezeu cei care

sunt lipsiți de iluminare divină? Ei fie că Îl tăgăduiesc total și Îi ignoră

existența, fie că Îi limitează puterea prin propriile lor concepții limitate.

Noi trebuie să alegem să fim învățați de Acela care a creat cerurile și

pământul, de Acela care a pus stelele pe întinderea cerului în ordinea lor și a

încredințat soarelui și lunii lucrarea lor.

Este bine ca tinerii să aibă simțământul că trebuie să atingă cea mai

înaltă dezvoltare a puterilor lor intelectuale. Nu dorim să restrângem educația

căreia Dumnezeu nu i-a fixat granițe. Însă realizările noastre nu sunt de nici

un folos dacă nu sunt folosite spre onorarea lui Dumnezeu și binele omenirii.

Nu este un lucru bun să împovărăm mintea cu studii care ne solicită

foarte mult, dar care nu sunt aplicate în viața practică. O asemenea educație

va fi o pierdere pentru student. Căci aceste studii micșorează dorința și

înclinația pentru acele studii care îl vor pregăti pentru o viață folositoare și îl

vor face capabil să-și împlinească responsabilitățile. O pregătire practică

valorează cu mult mai mult decât oricâtă teorie fără aplicații. Nu este

îndeajuns nici măcar să ai cunoștințe. Trebuie să avem abilitatea de a folosi

corect aceste cunoștințe.

Timpul, mijloacele și studiul pe care le consacră atâția pentru obținerea

unei educații care, în comparație cu acestea, este nefolositoare, ar trebui

folosite pentru dobândirea unei educații care îi va transforma în femei și

bărbați practici, pregătiți să poarte responsabilitățile vieții. O asemenea

educație ar fi de cea mai mare valoare.

378

Lucrul de care avem nevoie este cunoașterea care ne va întări mintea și

sufletul, care va face din noi bărbați mai buni, femei mai bune. Educația

inimii este cu mult mai importantă decât simpla învățătură luată din cărți.

Este bine, chiar esențial, să avem o cunoaștere a lumii în care trăim; însă,

dacă nu luăm în considerație veșnicia, vom suferi un eșec din care nu ne vom

mai putea reveni niciodată.

Un student își poate angaja toate puterile pentru a dobândi cunoștințe;

dacă însă nu-L cunoaște pe Dumnezeu, dacă nu respectă legile care

guvernează propria-i făptură, se va autodistruge. Prin obiceiuri greșite, el

pierde puterea de autoevaluare; pierde autocontrolul. Nu poate gândi corect

în privințe care îl afectează în modul cel mai profund. El este nechibzuit și

irațional în modul în care își tratează mintea și corpul. Prin neglijența sa de a

cultiva principiile corecte, el este ruinat atât pentru lumea aceasta, cât și

pentru cea viitoare.

Dacă tinerii și-ar înțelege propria slăbiciune, și-ar găsi tăria în

Dumnezeu. Dacă vor căuta să fie învățați de El, vor deveni înțelepți în felul

înțelepciunii Sale, iar viețile lor vor fi rodnice în binecuvântări pentru lume.

Dacă însă își predau mințile pentru studiul speculativ și pur lumesc și se

despart astfel de Dumnezeu, ei vor pierde tot ceea ce îmbogățește viața.

379

Capitolul 38

Importanța căutării adevăratei cunoașteri

„Pleacă-ți urechea ... și îndreaptă-ți inima spre știința mea.”

Trebuie să avem o înțelegere mai clară ca în prezent a problemelor

implicate în marele conflict în care suntem angajați. Trebuie să înțelegem

mai bine valoarea adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu și pericolul de a

îngădui ca mințile noastre să fie abătute de la ele de către marele amăgitor.

Valoarea infinită a jertfei cerute pentru răscumpărarea noastră

descoperă faptul că păcatul este un rău îngrozitor. Prin păcat, întregul

organism este tulburat, mintea este pervertită, imaginația coruptă. Păcatul a

degradat calitățile sufletului. Ispitele din exterior găsesc o strună rezonantă în

inimă, iar picioarele se îndreaptă pe nesimțite către rău.

Întrucât jertfa adusă în favoarea noastră a fost desăvârșită, și refacerea

noastră din întinarea păcatului trebuie să fie desăvârșită. Legea lui

Dumnezeu nu va scuza nici o faptă păcătoasă; nici o fărădelege nu va scăpa

de sub condamnarea ei. Etica Evangheliei nu recunoaște nici un standard în

afară de perfecțiunea caracterului divin. Viața lui Hristos a fost o împlinire

desăvârșită a fiecărui precept al Legii. El a spus: „Am păzit poruncile Tatălui

Meu.” (Ioan 15, 10.) Viața Sa este exemplul de ascultare și slujire pe care-l

avem. Doar Dumnezeu poate reînnoi inima. „Dumnezeu este Acela care

lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” Însă noi

suntem îndemnați: „Duceți până la capăt mântuirea voastră.” (Filipeni 2,

13.12.)

380

Lucrarea care reclamă gândirea noastră

Relele nu pot fi îndreptate — așa cum nu se pot face schimbări în

caracter — doar prin câteva eforturi slabe, intermitente. Zidirea caracterului

nu este o lucrare de o zi, nici de un an, ci de o viață. Lupta de biruire a eului,

lupta pentru sfințenie și pentru cer durează toată viața. Fără un efort continuu

și o activitate neîntreruptă, nu poate exista nici o înaintare în viața divină,

nici dobândirea coroanei de biruitor.

Cea mai puternică dovadă a căderii omului dintr-o condiție superioară

este faptul că ne costă atât de mult să ne întoarcem. Calea de întoarcere poate

fi câștigată numai printr-o luptă aprigă, centimetru cu centimetru, ceas de

ceas. Într-o clipă, printr-un act grăbit, neatent, ne putem lăsa în puterea

răului; însă, pentru a rupe lanțurile și a dobândi o viață mai sfântă, este

nevoie de mai mult de o clipă. Scopul poate fi formulat, lucrarea începută;

însă, împlinirea lui va necesita trudă, timp, perseverență, răbdare și

sacrificiu.

Nu ne putem permite să acționăm din impuls. Nu putem fi pe picior

greșit nici o clipă. Asaltați de ispite fără număr, trebuie să rezistăm cu

fermitate sau vom fi biruiți. Dacă am ajunge la încheierea vieții cu lucrarea

neterminată, rezultatul ar fi o pierdere veșnică.

Viața apostolului Pavel a fost un conflict neîncetat cu eul. El a spus:

„Eu mor în fiecare zi.” (1 Corinteni 15, 31.) Voința și dorințele sale intrau

zilnic în conflict cu datoria și voința lui Dumnezeu. În loc să-și urmeze

înclinațiile, el a făcut voia lui Dumnezeu, oricât ar fi fost de greu să-și

răstignească firea.

La încheierea vieții sale de conflict, privind înapoi la luptele și

biruințele lui, el a putut spune: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit

381

alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe

care mi-o va da, «în ziua aceea», Domnul, Judecătorul cel drept.” (2 Timotei

4, 7-8.)

Viața creștină este o luptă și un marș neîncetat. În acest război nu există

nici un armistițiu; efortul trebuie să fie susținut, perseverent. Prin străduințe

continue, rămânem biruitori asupra ispitelor lui Satana. Integritatea creștină

trebuie să fie căutată cu o energie nesecată și menținută prin urmărirea

neabătută a scopului propus.

Nimeni nu se va înălța către cer fără un efort stăruitor, perseverent,

personal. Toți trebuie să se angajeze în acest război în mod individual;

nimeni nu poate da luptele în locul nostru. Suntem răspunzători, fiecare în

dreptul său, pentru rezultatele luptei; chiar dacă Noe, Iov și Daniel ar fi pe

pământ, ei n-ar putea izbăvi nici o fiică și nici un fiu prin neprihănirea lor.

Știința pe care trebuie să fim stăpâni

Există o știință a creștinismului pe care trebuie să fim stăpâni — o

știință care este tot atât de adâncă, largă și înaltă față de orice știință a

oamenilor cum sunt cerurile de sus față de pământ. Mintea trebuie

disciplinată, educată, pregătită; căci noi trebuie să slujim lui Dumnezeu în

moduri care nu sunt în armonie cu înclinațiile înnăscute. Tendințele spre rău,

ereditare și cultivate, trebuie biruite. Adesea, trebuie să renunțăm la educația

și pregătirea de o viață pentru a putea deveni un elev în școala lui Hristos.

Inimile noastre trebuie educate să devină statornice în Dumnezeu. Trebuie să

ne formăm obiceiuri ale cugetului, care să ne permită să ne împotrivim

ispitei. Trebuie să învățăm să privim în sus. Noi trebuie să înțelegem

principiile Cuvântului lui Dumnezeu — principii înalte precum cerul și

durabile cât măsura veșniciei — în legătura pe care o au cu viața noastră de

zi cu zi. Fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare gând trebuie să fie în

382

consonanță cu aceste principii. Totul trebuie adus în armonie cu Hristos și în

supunere față de El.

Darurile prețioase ale Duhului Sfânt nu se dezvoltă într-un moment.

Curajul, tăria de caracter, blândețea, credința, încrederea nestrămutată în

puterea de a mântui a lui Dumnezeu sunt dobândite în urma unor ani de

experiență. Printr-o viață de străduințe sfinte și alipire nedezmințită la ceea

ce este drept, copiii lui Dumnezeu urmează să-și pecetluiască destinul.

Nu este timp de pierdut

Nu avem timp de pierdut. Nu știm cât de curând se poate încheia

timpul nostru de probă. Cel mult, avem doar o scurtă viață aici și nu știm cât

de curând săgeata morții ne poate străpunge inimile. Nu știm cât de curând

putem fi chemați să părăsim lumea și toate interesele ei. Veșnicia se întinde

înaintea noastră. Perdeaua stă să fie ridicată. Însă câțiva ani doar și va ieși

porunca pentru toți cei numărați printre vii:

„Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; ... cine este fără

prihană, să trăiască și mai departe fără prihană; și cine este sfânt, să se

sfințească și mai departe.” (Apocalipsa 22, 11.)

Suntem noi pregătiți? L-am cunoscut noi pe Dumnezeu, Guvernatorul

Cerului, Dătătorul Legii, și pe Isus Hristos, pe care L-a trimis în lume ca

reprezentant al Său? Când lucrarea vieții noastre s-a sfârșit, vom putea

spune, așa cum a făcut-o Hristos, exemplul nostru:

„Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o

s-o fac.... Eu am făcut cunoscut Numele Tău.” (Ioan 17, 4-6.)

Îngerii lui Dumnezeu încearcă să ne distragă atenția de la noi înșine și

383

de la lucrurile pământești. Să nu-i lăsăm să lucreze degeaba.

Mințile care au fost obișnuite cu o gândire ușuratică trebuie să se

schimbe. „Încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji și puneți-vă toată

nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos. Ca niște

copii ascultători, nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată, când

erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți

în toată purtarea voastră. Căci este scris: «Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.»” (1

Petru 1, 13-16.)

Gândurile trebuie fixate asupra lui Dumnezeu. Trebuie să depunem cel

mai serios efort pentru a birui tendințele rele ale inimii firești. Eforturile

noastre, perseverența și tăgăduirea noastră de sine trebuie să fie direct

proporționale cu valoarea infinită a obiectului pe care dorim să-l dobândim.

Numai biruind așa cum a biruit Hristos vom câștiga cununa vieții.

Nevoia lepădării de sine

Marele pericol în care se află omul este acela de a se amăgi singur,

îngăduindu-și independența și despărțindu-se astfel de Dumnezeu, izvorul

tăriei sale. Dacă nu sunt corijate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, tendințele

noastre firești au în ele sămânța morții morale. Dacă nu ne alipim cu toată

hotărârea de Dumnezeu, nu putem rezista efectelor nelegiuite ale îngăduinței

de sine, iubirii de sine și ispitei de a păcătui.

Pentru a primi ajutor de la Hristos, trebuie să ne dăm seama de nevoia

noastră. Trebuie să ne cunoaștem bine pe noi înșine. Hristos nu-l poate salva

decât pe acela care se știe păcătos. Numai când ne vedem neputința nu ne

mai încredem în propriile noastre puteri, numai atunci ne vom prinde de

puterea divină.

384

Hotărârea de a renunța la eul nostru nu trebuie luată numai la începutul

vieții de creștin. Ea trebuie reînnoită cu fiecare pas nou către cer. Toate

faptele noastre bune depind de o putere din afara noastră; din acest motiv,

trebuie să existe o continuă orientare a inimii către Dumnezeu, o mărturisire

constantă, serioasă, a păcatului și o umilire a sufletului înaintea Lui.

Primejdiile ne înconjoară; iar noi suntem în siguranță numai când ne simțim

slăbiciunea și ne prindem prin credință de puternicul nostru Izbăvitor.

Hristos, izvorul primordial al adevăratei cunoașteri

Trebuie să ne întoarcem de la o mie de subiecte care ne solicită atenția.

Există probleme care răpesc timp și nasc întrebări, dar nu ajung la nimic bun.

Interesele cele mai înalte cer energia și marea atenție care sunt atât de ades

acordate lucrurilor comparativ insignifiante.

Acceptarea unor teorii noi nu aduce în sine viață nouă sufletului. Chiar

o familiarizare cu date și teorii importante în ele însele este prea puțin

valoroasă dacă acestea nu poate fi folosite practic. Ne trebuie simțământul

răspunderii de a da sufletelor noastre hrană care va întreține și stimula viața

spirituală.

„Ia aminte la înțelepciune ... 1 Pleacă-ți inima la pricepere ... Caut-o ca

argintul ... Umblă după ea ca după o comoară ascunsă — Atunci vei înțelege

frica de Iehova Și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu ... Atunci vei deosebi

bine dreptatea, judecata dreaptă, Nepărtinirea, orice cale bună. Căci

înțelepciunea va veni în inima ta Și cunoștința va fi desfătarea sufletului tău;

Chibzuința va veghea asupra ta, Priceperea Te va păzi.” (Proverbe 2, 2-11.)

„Înțelepciunea „este un pom al vieții pentru cei Ce o apucă, și cei ce o

au sunt fericiți.” (Proverbe 3, 18.)

385

Iată întrebarea care se pune și pe care trebuie s-o studiem: „Ce e

adevărul — adevărul care trebuie nutrit, iubit, cinstit și respectat?” Partizanii

științei au fost înfrânți și descurajați în eforturile lor de a-L descoperi pe

Dumnezeu. Ceea ce ar trebui să întrebe în punctul acesta este: „Care este

adevărul care ne va ajuta să câștigăm mântuirea sufletelor noastre?”

„Ce credeți despre Hristos?” — aceasta este cea mai importantă

întrebare. Îl primești ca Mântuitor personal? Tuturor celor ce-L primesc, El

le dă putere să devină fii ai lui Dumnezeu.

Hristos L-a descoperit ucenicilor pe Dumnezeu într-un mod care a

făcut în inimile lor o lucrare specială, tot așa cum dorește să facă și în inimile

noastre. Sunt mulți care, ocupându-se prea mult de teorie, au pierdut din

vedere puterea vie a exemplului Mântuitorului. Ei nu L-au mai văzut ca

lucrător umil, cu tăgăduire de sine. Lucrul de care au nevoie este să-L

privească pe Isus. Avem zilnic nevoie de descoperirea proaspătă a prezenței

Sale. Avem nevoie să-I urmăm mai îndeaproape exemplul de lepădare de

sine, de jertfire de sine.

Avem nevoie de experiența pe care a avut-o Pavel când a scris: „Am

fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci

Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în

credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru

mine.” (Galateni 2, 20.)

Cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos exprimată în caracter

reprezintă o înălțare la un nivel aflat mai presus de orice altceva care se

bucură de cinste, pe pământ sau în cer. Aceasta este cu adevărat cea mai

înaltă educație. Este cheia care deschide porțile orașului ceresc. Aceasta este

cunoașterea pe care Dumnezeu intenționează ca toți cei ce se îmbracă în

Hristos s-o aibă.

386

387

Capitolul 39

Cunoașterea primită prin cuvântul lui Dumnezeu

„Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere.”

Întreaga Biblie este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos.

Primită, crezută, ascultată, ea este marele instrument de transformare a

caracterului. Este mărețul stimulent, forța constrângătoare care înviorează

puterile fizice, intelectuale și spirituale și conduce viața pe făgașele corecte.

Motivul pentru care tinerii, și chiar și cei mai bogați în ani, sunt aduși

atât de ușor în ispită și păcat este că nu studiază Cuvântul lui Dumnezeu și

nu meditează asupra lui, așa cum ar trebui s-o facă. Lipsa unei voințe

neșovăitoare, care se reflectă în viață și caracter, este rezultatul neglijării

instrucțiunilor sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu-și îndreaptă mintea,

printr-un efort hotărât, către ceea ce le-ar inspira gânduri curate, sfinte, și nu

și-o abat de la ceea ce este murdar și neadevărat. Puțini sunt cei care își aleg

partea cea bună, care stau la picioarele lui Isus, cum a făcut Maria, pentru a

învăța de la Dascălul divin. Puțini strâng cuvintele Sale ca o comoară în

inimă și le pun în practică în viață.

Primite, adevărurile Bibliei vor înălța mintea și sufletul. Dacă ar fi

Cuvântul lui Dumnezeu apreciat așa cum se cuvine, atât tinerii, cât și

vârstnicii ar avea o corectitudine interioară, o tărie a principiilor care le-ar da

puterea de a se împotrivi ispitei.

Bărbații să dea învățătură și să scrie despre lucrurile prețioase ale

Sfintelor Scripturi. Gândirea, aptitudinile, exersarea intensă a puterilor

creierului să fie devotate studiului gândurilor lui Dumnezeu. Nu studiați

388

filozofia supozițiilor oamenilor, ci filozofia Aceluia care este adevăr. Nici un

alt gen de literatură nu se poate compara ca valoare cu aceasta.

Mintea pământească nu găsește nici o plăcere în contemplarea

Cuvântului lui Dumnezeu; însă, pentru mintea înnoită de Duhul Sfânt, de pe

paginile sacre strălucește o frumusețe divină și o lumină celestă. Ceea ce

pentru mintea pământească era o pustietate amară, pentru mintea spirituală

devine un ținut cu izvoare vii.

Cunoașterea lui Dumnezeu așa cum este descoperită în Cuvântul Său

este cunoașterea pe care trebuie să o dăm copiilor noștri. De la primele

sclipiri ale rațiunii, ei trebuie să cunoască Numele și viața lui Isus. Primele

lor lecții ar trebui să-i învețe că Dumnezeu este Tatăl lor. Prima lor pregătire

ar trebui să fie aceea a ascultării iubitoare. Cuvântul lui Dumnezeu să le fie

citit și repetat cu respect și iubire, în părți potrivite pentru înțelegerea lor și

adaptate pentru a le trezi interesul. Și, mai presus de orice, să învețe despre

dragostea Sa descoperită în Hristos și despre marea ei lecție:

„Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii

pe alții.” (1 Ioan 4, 11.)

24.)

„Învățăturile Tale sunt desfătarea mea și sfătuitorii mei.” (Psalmii 119,

Tinerii să facă din Cuvântul lui Dumnezeu hrana minții și a sufletului.

Din crucea lui Hristos să facă știința întregii educații, centrul oricărei

învățături și al oricărui studiu. Să fie adusă în experiența zilnică, în viața

practică. Așa va deveni Mântuitorul pentru tineri un tovarăș zilnic și un

prieten. Fiecare gând va fi robit ascultării de Hristos. Împreună cu apostolul

Pavel, ei vor putea spune:

389

„Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea

Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și

eu față de lume!” (Galateni 6, 14.)

Astfel, prin credință, ei ajung să-L cunoască pe Dumnezeu printr-o

cunoștință experimentală. S-au convins ei înșiși de realitatea Cuvântului Său,

de adevărul făgăduințelor Sale. Ei au gustat și au văzut că Domnul este bun.

Ioan cel preaiubit avea o cunoaștere câștigată prin propria lui

experiență. El putea mărturisi:

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am

privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, —

pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și mărturisim despre ea, și vă

vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată; — deci,

ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu

noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1 Ioan 1,

1-3.)

Așa încât fiecare, prin propria lui experiență, „adeverește prin aceasta

că Dumnezeu spune adevărul.” (Ioan 3, 33.) El poate da mărturie despre ceea

ce el însuși a văzut, auzit și simțit despre puterea lui Hristos. El poate

mărturisi:

„Aveam nevoie de ajutor și l-am găsit în Isus. Mi-au fost acoperite

toate lipsurile, iar foamea sufletului meu a fost potolită; pentru mine, Biblia

este descoperirea lui Hristos. Cred în Isus pentru că El este pentru mine un

Mântuitor divin. Cred în Biblie pentru că am descoperit că ea este vocea lui

Dumnezeu, care se adresează sufletului meu.”

Cel care a câștigat o cunoaștere a lui Dumnezeu și a Cuvântului Său

390

prin experiență personală este pregătit să se angajeze în studiul științelor

naturii. Despre Hristos este scris: „În El era viața și viața era lumina

oamenilor” (Ioan 1, 4.) Înainte de intrarea păcatului în lume, Adam și Eva

erau înconjurați în Eden de o lumină curată și minunată, lumina lui

Dumnezeu. Această lumină strălucea asupra oricărui lucru de care se

apropiau. Nu exista nimic care să împiedice percepția lucrărilor lui

Dumnezeu sau a însușirilor acestora.

Când însă au cedat ispititorului, lumina s-a îndepărtat de la ei. Pierzând

veșmintele de sfințenie, ei au pierdut lumina care strălucea asupra naturii. Ei

nu mai puteau citi în ea cum se cuvine. Ei nu mai puteau discerne caracterul

lui Dumnezeu în lucrările Sale. Și astăzi la fel, omul singur nu poate citi

corect învățătura naturii. Dacă nu este călăuzit de înțelepciunea divină, el

înalță natura și legile naturii deasupra Dumnezeului naturii. Iată de ce

simplele idei omenești în legătură cu știința contrazic atât de des învățătura

din Cuvântul lui Dumnezeu. Însă, pentru aceia care primesc lumina vieții lui

Hristos, natura este iluminată din nou. În lumina care strălucește de la cruce,

putem interpreta corect învățătura primită de la natură.

Cel care Îl cunoaște pe Dumnezeu și Cuvântul Său din experiență

personală are o credință statornică în caracterul divin al Sfintelor Scripturi.

El s-a convins că Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr și știe că adevărul nu

se poate contrazice singur niciodată. El nu testează Biblia prin ideile

oamenilor de știință; el aduce aceste idei spre testare prin standardul

infailibil. El știe că în știința adevărată nu poate fi nimic contrar învățăturii

Cuvântului; de vreme ce amândouă au același Autor, înțelegerea corectă a

amândurora va dovedi că ele se află în armonie. Orice lucru care, în

învățătura așa-zis științifică, contrazice mărturia Cuvântului lui Dumnezeu

nu este decât muncă omenească nesistematică, pe ghicite.

Unui asemenea student, cercetarea științifică îi va deschide câmpuri

largi de gândire și informație. Pe măsură ce contemplă lucrurile din natură, i

391

se descoperă o nouă percepție a adevărului. Cartea naturii și Cuvântul scris

aruncă lumină în mod reciproc unul asupra celuilalt. Amândouă îl

familiarizează tot mai mult cu Dumnezeu, învățându-l despre caracterul Său

și despre legile prin care lucrează El.

Experiența psalmistului este experiența pe care o pot câștiga toți,

primind cuvântul lui Dumnezeu prin natură și prin revelație. El spune:

„Căci Tu mă înveselești cu lucrările Tale, Doamne, Și eu cânt de

veselie când văd lucrarea mâinilor Tale.” (Psalmii 92, 4.)

„Bunătatea Ta, Doamne, ajunge până la ceruri Și credincioșia Ta până

la nori. Dreptatea Ta este ca munții lui Dumnezeu Și judecățile Tale sunt ca

Adâncul cel mare....

Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale

găsesc fiii oamenilor adăpost.... Îi adăpi din șuvoiul desfătărilor Tale. Căci la

Tine este izvorul vieții; Prin lumina Ta vedem lumina.” (Psalmii 36, 5-9.)

„Ferice de cei fără prihană în calea lor, Care umblă întotdeauna după

Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, Care-L caută din

toată inima lor.

Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul

Tău. Aleg calea adevărului, Pun legile Tale sub ochii mei.” (Psalmii 119,

1.2.9.30.)

„Strâng cuvântul Tău în inima mea, Ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.

Voi umbla în loc larg, căci caut poruncile Tale.

Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!

392

Învățăturile Tale sunt desfătarea mea și sfătuitorii mei. Mai mult prețuiește

pentru mine legea gurii Tale, Decât o mie de lucruri de aur și de argint.

Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea. Învățăturile

Tale sunt minunate: De aceea le păzește sufletul meu. Orânduirile Tale sunt

prilejul cântărilor mele, În casa pribegiei mele.

Cuvântul Tău este cu totul încercat

Și robul Tău îl iubește.

Temelia Cuvântului Tău este adevărul, Și toate legile Tale cele drepte

sunt veșnice.

Să-mi trăiască sufletul

Și să Te laude și judecățile Tale să mă sprijine. Multă pace au cei care

iubesc Legea Ta, Și nu li se întâmplă nici o nenorocire.

Eu nădăjduiesc în mântuirea Ta, Doamne, și împlinesc poruncile Tale.

Sufletul meu ține învățăturile Tale Și le iubesc mult de tot!

Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, Dă pricepere celor fără răutate.

Poruncile Tale mă fac mai înțelept decât vrăjmașii mei, Căci totdeauna le am

cu mine. Am mai multă pricepere decât bătrânii, Căci păzesc poruncile Tale.

Prin poruncile Tale mă fac mai priceput, De aceea urăsc orice cale a

minciunii. Învățăturile Tale sunt moștenirea mea de veci, Căci ele sunt

bucuria inimii mele.” (Psalmii 119,

11.45.18.24.72.97.129.54.140.160.175.165-167.130.98-100.104.111.)

393

Descoperiri mai clare ale lui Dumnezeu

Este privilegiul nostru să ne înălțăm mai sus și mai sus, în căutarea

unor descoperiri mai clare ale caracterului lui Dumnezeu. Când Moise s-a

rugat: „Arată-mi, te rog, slava Ta”, Domnul nu l-a mustrat, ci i-a ascultat

rugăciunea. Dumnezeu a declarat slujitorului Său: „Voi face să treacă pe

dinaintea ta toată bunătatea Mea și voi chema Numele Domnului înaintea

ta.” (Exod 33, 18-19.)

Păcatul este cel care ne întunecă mințile și ne desensibilizează. Când

păcatul este curățit din inimile noastre, lumina cunoașterii slavei lui

Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos, strălucind asupra Cuvântului Său și

reflectându-se pe fața naturii, va întări din ce în ce mai mult faptul că

„Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la

mânie, plin de bunătate și credincioșie.” (Exod 34, 6.)

Lumina o vom vedea numai în lumina Sa, până când mintea, inima și

sufletul vor fi transformate după chipul sfințeniei Sale.

Pentru aceia care se prind astfel de asigurările divine ale Cuvântului lui

Dumnezeu există posibilități minunate. Înaintea lor se întind câmpuri vaste

ale adevărului și resurse bogate de putere. Lucruri glorioase urmează să fie

descoperite. Vor fi date pe față privilegii și îndatoriri despre care ei nici nu

bănuiesc că s-ar afla în Biblie. Toți cei ce umblă pe cărarea supunerii umile,

împlinind scopul Său, vor cunoaște mai mult și mai mult Cuvântul lui

Dumnezeu.

Studentul să-și ia Biblia ca ghid și să rămână neclintit în principii și,

astfel, poate aspira la orice realizări, oricât de înalte. Toate filozofiile firii

omenești au dus la încurcătură și rușine când Dumnezeu nu a fost recunoscut

ca fiind totul. Însă credința prețioasă inspirată de Dumnezeu aduce tărie și

394

noblețe de caracter. Cu cât ne ocupăm mai mult de bunătatea, îndurarea și

iubirea Sa, cu atât percepția adevărului va fi mai clară și cu atât mai înaltă și

mai sfântă va fi dorința de a avea curățenie a inimii și limpezime a minții.

Sufletul care rămâne în atmosfera pură a gândurilor sfinte este transformat de

tovărășia cu Dumnezeu, prin studierea Cuvântului Său. Adevărul este atât de

cuprinzător, întins, profund, larg, încât eul este pierdut din vedere. Inima este

înmuiată și adusă la umilință, blândețe și iubire.

Iar puterile naturii umane sunt sporite mulțumită supunerii sfinte. În

urma studierii Cuvântului vieții, studenții pot dobândi un intelect superior,

caracterizat prin profunzime și noblețe. Dacă sunt, asemenea lui Daniel,

ascultători și împlinitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, ei pot progresa, ca și

el, în toate ramurile de instruire. Având o minte curată, ei vor dobândi o

minte puternică. Fiecare facultate intelectuală li se va dezvolta. Ei se pot

disciplina și educa în așa fel, încât toți cei aflați în sfera lor de influență vor

vedea ce poate fi și ce poate face omul când este în legătură cu Dumnezeul

înțelepciunii și puterii.

Educația în viața veșnică

Lucrarea vieții noastre de aici este o pregătire pentru viața veșnică.

Educația începută aici nu se va termina în această viață; va continua în toată

veșnicia — progresând neîncetat și nefiind vreodată încheiată. Din ce în ce

mai mult se va descoperi înțelepciunea și iubirea lui Dumnezeu în planul de

răscumpărare. Mântuitorul va dărui bogății ale cunoașterii când Își va duce

copiii la izvoarele de apă vie. Și, zi după zi, minunatele lucrări ale lui

Dumnezeu, mărturiile puterii Sale, care a creat și susține universul, se vor

deschide înaintea minții cu o nouă frumusețe. În lumina care strălucește de la

tron, tainele vor dispărea și sufletul va fi umplut de uimire văzând

simplitatea lucrurilor neînțelese până atunci.

395

Acum vedem ca printr-o oglindă, nelămurit;1 dar atunci va fi față în

față; acum cunoaștem în parte; atunci însă, vom cunoaște limpede, așa cum

limpede suntem cunoscuți.

Nevoia lucrătorului

„Urcă la Mine pe munte.”

396

Capitolul 40

Ajutor în viețuirea zilnică

„Cum sunt zilele tale, așa va fi și tăria ta.”

Există în viața liniștită, consecventă, a unui creștin curat, adevărat, o

elocvență cu mult mai mare decât elocvența cuvintelor. Ceea ce este un om

are mai multă influență decât ceea ce spune.

Slujitorii care au fost trimiși la Isus au venit înapoi cu raportul că nici

un om nu mai vorbise cum vorbea El. Însă motivul era că nimeni nu mai

trăise așa cum trăia El. Dacă viața Sa ar fi fost altfel decât era, El nu ar fi

putut vorbi așa cum vorbea. Cuvintele Sale erau încărcate de putere de

convingere pentru că ieșeau dintr-o inimă curată și sfântă, plină de iubire și

compasiune, bunăvoință și adevăr.

Propriul nostru caracter și experiența noastră sunt hotărâtoare în ce

privește influența pe care o avem asupra altora. Pentru a-i convinge pe alții

de puterea harului lui Hristos, trebuie să-i cunoaștem puterea în propriile

noastre inimi și vieți. Evanghelia pe care o înfățișăm pentru salvarea

sufletelor trebuie să fie Evanghelia prin care propriile noastre suflete sunt

salvate. Numai printr-o credință vie în Hristos ca Mântuitor personal este

posibil să ne facem simțită influența într-o lume sceptică. Dacă dorim să-i

tragem pe păcătoși afară din apele care curg cu repeziciune, trebuie ca

propriile noastre picioare să fie fixate bine pe Stâncă, Hristos Isus.

Însemnul creștinismului nu este o insignă exterioară și nici purtarea

unei cruci sau a unei coroane, ci este ceea ce se dă pe față ca rezultat al unirii

dintre om și Dumnezeu. Prin puterea harului Său, manifestat în

397

transformarea caracterului, lumea trebuie să fie convinsă că Dumnezeu și-a

trimis Fiul ca Răscumpărător al ei. Nici o altă influență care poate înconjura

sufletul omenesc nu are o asemenea putere ca influența unei vieți lipsite de

egoism. Cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei este un creștin

iubitor și iubit.

Disciplinarea prin încercări

Pentru a trăi o asemenea viață, pentru a exercita o asemenea influență,

se va plăti la fiecare pas prețul efortului, jertfirii de sine, disciplinei. Tocmai

pentru că nu înțeleg aceasta, mulți sunt descurajați atât de ușor în viața de

creștin. Mulți care își consacră în mod sincer viețile în slujba lui Dumnezeu

sunt surprinși și dezamăgiți când se confruntă cu obstacole și se lovesc de

încercări și încurcături ca niciodată mai înainte. Ei se roagă pentru un

caracter creștin, pentru a fi pregătiți pentru lucrarea Domnului, și sunt aduși

în împrejurări care par să stârnească toată răutatea caracterului lor. Sunt

scoase la iveală cusururi a căror existență nici măcar nu o bănuiau. Ca

Israelul din vechime, ei se întreabă: „Dacă ne conduce Dumnezeu, de ce vin

asupra noastră toate aceste lucruri?”

Pentru că îi conduce Dumnezeu vin aceste lucruri asupra lor.

Încercările și obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul și

mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru. Cel care citește inimile

oamenilor le cunoaște caracterele mai bine decât și le cunosc ei înșiși.

Dumnezeu vede că unii au puteri și înzestrări care, canalizate corect, ar putea

fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale. În providența Sa, El aduce aceste

persoane în situații diferite și împrejurări variate, astfel încât ele să-și poată

descoperi în caracter defectele de care nu au avut cunoștință. El le dă ocazia

să-și corijeze aceste defecte și să devină apte pentru serviciul Său. Adesea, El

permite ca aceste persoane să fie asaltate de focurile nenorocirilor pentru a le

putea curăți.

398

Faptul că suntem chemați să răbdăm încercări arată că Domnul Isus

vede în noi ceva prețios, pe care dorește să-l dezvolte. Dacă nu ar vedea în

noi nimic prin care să-și poată slăvi Numele, nu și-ar pierde timpul cu

perfecționarea noastră. Nu aruncă în cuptorul Său pietre lipsite de valoare. El

nu rafinează decât minereul valoros. Fierarul pune și fierul, și oțelul în foc ca

să poată ști ce fel de metale sunt. Domnul îngăduie ca aleșii Săi să fie trecuți

prin cuptorul suferinței pentru a arăta ce firi au și dacă pot fi prelucrați pentru

lucrarea Sa.

Olarul ia lutul și îl modelează după cum dorește. Îl frământă și iar îl

frământă. Îl rupe în bucăți și pune iarăși totul împreună. Îl udă și apoi îl

usucă. Îl lasă să stea o vreme fără să-l atingă. Când a devenit perfect

maleabil, își continuă lucrarea și face din el un vas. Îi dă o formă și, tot pe

roată, îl ajustează și îl lustruiește. Îl usucă la soare și îl coace în cuptor.

Astfel devine un vas bun de folosit. Tot așa dorește să ne modeleze și să ne

cizeleze și marele Maestru lucrător. Noi nu trebuie să încercăm să facem

lucrarea olarului. Partea noastră este aceea de a ne lăsa noi înșine modelați de

Maestrul lucrător.

„Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru,

care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi:

dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă

bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 4, 12-13.)

În plina lumină a zilei și înconjurată de muzica altor voci, pasărea din

colivie nu va cânta melodia pe care stăpânul dorește ca ea s-o învețe. Prinde

un sunet acum, un tril altă dată, dar niciodată o melodie întreagă și distinctă.

Însă stăpânul acoperă colivia și o pune acolo unde pasărea va auzi doar

melodia pe care trebuie s-o cânte. În întuneric, ea încearcă să cânte acea

melodie din nou și din nou, până când o știe și izbucnește într-un cânt

399

desăvârșit. Apoi pasărea este readusă la locul ei, unde va putea cânta mereu

acea melodie, la lumină. Tot așa procedează Dumnezeu cu copiii Săi. El are

să ne învețe un cântec și, după ce-l vom fi învățat printre umbrele

suferințelor, îl vom putea cânta mereu după aceea.

Mulți sunt nemulțumiți de lucrarea vieții lor. Se poate ca anturajul lor

să fie neprietenos; timpul le este umplut cu o lucrare de rând — în timp ce ei

se cred capabili de răspunderi mai mari; adesea, propriile eforturi li se par

neluate în seamă sau infructuoase; viitorul lor este nesigur.

Să ne amintim că, deși lucrarea pe care o avem de făcut s-ar putea să nu

fie aleasă de noi înșine, ea trebuie acceptată ca fiind alegerea lui Dumnezeu

pentru noi. Plăcută sau neplăcută, trebuie împlinită datoria care ne este cea

mai la îndemână. „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!

Căci, în locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici

chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” (Eclesiastul 9,10.)

Dacă Domnul dorește ca noi să purtăm o solie către Ninive, nu-I vom

face pe plac dacă mergem la Iope sau la Capernaum. El are motivele Sale să

ne trimită în locul către care ne călăuzește pașii. Chiar acolo se poate afla

cineva care are nevoie tocmai de ajutorul pe care-l putem da noi. El, care l-a

trimis pe Filip la sfetnicul etiopian, pe Petru la sutașul roman și pe fetița

israelită în ajutorul lui Naaman, căpetenia siriană, trimite pe bărbații, femeile

și tinerii de astăzi ca reprezentanți ai Săi la aceia care au nevoie de ajutor

divin și călăuzire.

Planurile lui Dumnezeu sunt cele mai bune

Planurile noastre nu sunt întotdeauna și planurile lui Dumnezeu. El

poate vedea că este cel mai bine pentru noi și pentru cauza Sa să refuze chiar

și cele mai bune intenții ale noastre, așa cum a făcut în cazul lui David. Dar

400

putem fi siguri de un lucru: că îi va binecuvânta și îi va folosi pentru

înaintarea cauzei Sale pe aceia care se consacră pe ei înșiși și tot ceea ce au

spre slava Sa. Dacă El consideră că este cel mai bine să nu le satisfacă

dorințele, va compensa refuzul, dăruindu-le dovezi ale iubirii Sale și

încredințându-le o altă lucrare.

În grija Sa iubitoare și în interesul arătat față de noi, adesea Cel care ne

înțelege mai bine decât ne înțelegem noi înșine refuză să ne lase să căutăm în

mod egoist satisfacerea propriei noastre ambiții. Nu ne permite să trecem pe

lângă îndatoririle comune, dar sfinte, care se află chiar lângă noi. Adesea,

aceste îndatoriri reprezintă chiar pregătirea esențială pentru o lucrare mai

înaltă. Deseori, planurile noastre eșuează tocmai pentru a avea succes acelea

pe care le are Dumnezeu pentru noi.

Nu suntem niciodată chemați să facem cu adevărat un sacrificiu pentru

Dumnezeu. El ne cere să-I cedăm multe lucruri, dar, dacă facem așa, nu

renunțăm decât la ceea ce ne stânjenește în calea noastră către cer. Chiar și

când ni se cere să renunțăm la acele lucruri care în sine sunt bune, putem fi

siguri că Dumnezeu ne pregătește un bine și mai mare.

În viața viitoare, tainele care aici ne-au necăjit și dezamăgit ni se vor

desluși. Vom vedea că rugăciunile noastre aparent neascultate și așteptările

noastre zadarnice s-au numărat printre binecuvântările cele mai mari.

Trebuie să privim fiecare îndatorire, oricât de umilă, ca fiind sacră,

pentru că ea reprezintă o parte din serviciul față de Dumnezeu. Rugăciunea

noastră zilnică ar trebui să fie: „Doamne, ajută-mă să fac tot ce pot mai bine.

Învață-mă cum să fac o lucrare mai bună. Dă-mi energie și voioșie. Ajută-mă

să aduc în ceea ce fac slujirea iubitoare pe care a înfăptuit-o Mântuitorul”.

401

O lecție din viața lui Moise

Să luăm ca exemplu experiența lui Moise. Educația pe care a primit-o

în Egipt ca nepot al împăratului — și viitor moștenitor al tronului — a fost

foarte riguroasă. Nu a fost neglijat nimic din cele presupuse că vor face din

el un om înțelept, așa cum înțelegeau egiptenii înțelepciunea. A primit cea

mai înaltă pregătire civilă și militară. El credea că era pe deplin pregătit

pentru lucrarea de a izbăvi pe Israel din robie. Dar Dumnezeu judeca

lucrurile altfel. Providența Sa a hotărât pentru Moise patruzeci de ani de

pregătire în pustie, ca păstor.

Educația pe care Moise o primise în Egipt i-a fost un ajutor în multe

privințe; însă cea mai valoroasă pregătire pentru lucrarea vieții lui a fost

aceea care a avut loc în timpul în care era angajat ca păstor. Moise era din

fire un impulsiv. În Egipt, ca favorit al împăratului și al poporului,

conducător militar plin de succes, fusese obișnuit să primească laude și

aprecieri lingușitoare. Atrăsese poporul către sine. El spera să împlinească în

propriile sale puteri lucrarea de eliberare a lui Israel. Mult diferite au fost

lecțiile pe care a trebuit să le învețe ca reprezentant al lui Dumnezeu.

Conducându-și turmele în pustietatea munților și prin pajiștile înverzite ale

văilor, el a învățat credința și blândețea, răbdarea, umilința și lepădarea de

sine. A învățat să îngrijească oile slabe, să le oblojească pe cele bolnave, să

le caute pe cele rătăcite, să le suporte pe cele nesupuse, să aibă grijă de

mielușei și să le hrănească pe cele bătrâne și pe cele slăbite.

În această lucrare, Moise a fost adus mai aproape de Marele Păstor. El

a ajuns într-o legătură strânsă cu Sfântul lui Israel. Nu mai plănuia să facă o

mare lucrare. El căuta să ducă la bun sfârșit cu credincioșie, ca pentru

Dumnezeu, lucrarea încredințată lui. Recunoștea prezența lui Dumnezeu în

jurul său. Întreaga natură îi vorbea despre Cel Nevăzut. Îl cunoștea pe

Dumnezeu în mod personal și, meditând asupra caracterului Său, el începea

să fie pătruns din ce în ce mai mult de prezența Sa. El găsi scăpare în brațele

402

veșnice.

După această experiență, Moise a auzit chemarea cerească de a

schimba cârja păstorului cu toiagul autorității; de a-și lăsa turma de oi și de a

trece la conducerea lui Israel. Porunca divină îl găsi neîncrezător în sine, cu o

vorbire greoaie și timid. Era copleșit de sentimentul că nu este capabil să fie

purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Însă a acceptat lucrarea, punându-și

toată încrederea în Domnul. Măreția misiunii sale i-a solicitat aproape toate

puterile minții. Dumnezeu i-a binecuvântat supunerea neîntârziată și el a

devenit elocvent, încrezător, cu stăpânire de sine, pregătit pentru cea mai

mare lucrare încredințată vreodată omului. Despre el este scris: „În Israel nu

s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în

față.” (Deuteronom 34, 10.)

Cei care simt că lucrarea lor nu este apreciată și care râvnesc o poziție

de răspundere mai mare să ia aminte că „nici de la răsărit, nici de la apus,

nici din pustie nu vine înălțarea. Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară

pe unul și înalță pe altul.” (Psalmii 75, 6.7.) Fiecare om își are locul său în

planul veșnic al cerului. Dacă vom ocupa sau nu locul acela, depinde de

credincioșia noastră când conlucrăm cu Dumnezeu.

Trebuie să ne ferim să ne plângem singuri de milă. Nu vă îngăduiți

niciodată sentimentul că nu sunteți prețuiți așa cum s-ar cuveni, că eforturile

voastre nu sunt apreciate, că lucrarea voastră este prea dificilă. Gândul

îndreptat către ceea ce a suportat Hristos pentru noi să reducă la tăcere orice

alt gând de nemulțumire. Suntem tratați mai bine decât a fost tratat Domnul

nostru. „Și tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele!” (Ieremia 45, 5.)

Domnul nu are nici un loc în lucrarea Sa pentru cei care au o dorință mai

mare de a câștiga cununa decât de a purta crucea. El vrea oameni care sunt

mai concentrați asupra înfăptuirii datoriei decât asupra primirii răsplății —

oameni care țin mai mult la principii decât la promovare.1

403

Cei care sunt umili și care își fac lucrarea ca pentru Dumnezeu s-ar

putea să nu ofere un spectacol atât de măreț ca aceia care sunt plini de

neastâmpăr și înfumurare; însă lucrarea lor are valoare mai mare. Adesea,

aceia care fac mare paradă atrag atenția asupra lor, interpunându-se între

popor și Dumnezeu, iar lucrarea lor se dovedește a fi falimentară.

„Înțelepciunea este lucrul principal; prin urmare, dobândește înțelepciunea2

și, cu tot ce ai, dobândește priceperea. Înalț-o, și ea te va înălța; ea te va

aduce la cinste dacă o vei îmbrățișa.” (Proverbe 4, 7.8.)

Pentru că nu au hotărârea de a-și asuma răspunderea și de a se schimba,

mulți ajung într-o stereotipie a unui mod greșit de lucru. Dar nu trebuie să

existe aceasta. Ei își pot cultiva puterile pentru a face cel mai bun tip de

lucrare și atunci vor avea mâinile mereu ocupate. Vor fi prețuiți la justa lor

valoare.

Dacă unii sunt calificați pentru o poziție mai înaltă, Domnul nu va pune

povara numai asupra lor, ci și asupra celor care i-au pus la probă, care le

cunosc valoarea și care îi pot împinge înainte în cunoștință de cauză. Cei care

își fac zilnic cu credincioșie lucrarea ce le-a fost încredințată vor auzi, la

timpul stabilit de Dumnezeu, chemarea Sa: „Veniți mai sus.”

Îngerii din ceruri au venit la păstori când aceștia își vegheau turmele pe

dealurile Betleemului. Tot așa și astăzi, în timp ce lucrătorul umil al lui

Dumnezeu se achită de însărcinarea sa, îngeri ai lui Dumnezeu stau lângă el,

ascultându-i cuvintele, luând notă de modul în care este dusă la înfăptuire

lucrarea sa, pentru a vedea dacă în mâinile sale pot fi încredințate răspunderi

mai mari.

Dumnezeu nu-i evaluează pe oameni după bogăția lor, după educația

sau poziția lor. Îi evaluează după puritatea motivației și după frumusețea

404

caracterului. El caută să vadă în ce măsură au ei Spiritul Său și cât de mult

dau pe față asemănarea cu El prin viața lor. A fi mare în împărăția lui

Dumnezeu înseamnă a fi asemenea unui copilaș ca umilință, ca simplitate a

credinței, ca puritate a iubirii.

„Știți”, a spus Hristos, „că domnitorii neamurilor domnesc peste ele și

mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie așa. Ci oricare va

vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.” (Matei 20, 25-26.)

Dintre toate darurile pe care cerul le poate revărsa asupra oamenilor,

părtășia cu Hristos prin suferințele Sale este cea mai consistentă dovadă de

încredere și cea mai înaltă onoare. Nici Enoh, care a fost schimbat și luat la

cer, nici Ilie, care a urcat într-un car de foc, nu a fost mai mare sau mai

onorat decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. „Vouă vi s-a

dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El.” (Filipeni 1,

29.)

Planuri pentru viitor

Mulți sunt incapabili să facă planuri hotărâte pentru viitor. Viața lor nu

este așezată. Ei nu pot vedea rezultatul afacerilor, și aceasta îi umple adesea

de neliniște și îi face agitați. Să ne amintim că viața copiilor lui Dumnezeu în

această lume este o viață de peregrin. Nu avem înțelepciune să ne planificăm

propriile vieți. Nu este treaba noastră să ne potrivim viitorul. „Prin credință

Avraam când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca

moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se ducea.” (Evrei 11, 8.)

În viața Sa pe pământ, Hristos nu a făcut nici un plan pentru Sine. A

acceptat planurile lui Dumnezeu pentru El, iar Tatăl Își desfășura planurile zi

după zi. Tot așa ar trebui să depindem și noi de Dumnezeu, pentru ca viețile

noastre să poată fi lucrarea simplă a voinței Sale. Dacă încredințăm căile

405

noastre în seama Lui, El ne va călăuzi pașii.

Prea mulți, făcând planuri pentru un viitor strălucit, ajung la un eșec

total. Lăsați-L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi. Asemenea unui

copilaș, aveți încredere în călăuzirea Lui, care „va păzi pașii prea iubiților

Lui.” (1 Samuel 2, 9.) Dumnezeu nu-și conduce niciodată copiii altfel decât

ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și

dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună lucrători cu El.

Plata

Când Hristos i-a chemat pe ucenici să-L urmeze, nu le-a oferit nici un

fel de perspective îmbietoare pentru viața aceasta. Nu le-a făcut nici o

promisiune de câștig sau onoare lumească și nici ei nu au pus condiții

privitoare la ceea ce ar trebui să primească. Lui Matei, care stătea la oficiul

vamal1, Mântuitorul i-a spus: „Vino după Mine! Vameșul a lăsat totul, s-a

sculat și a mers după El.” (Luca 5, 27-28.) Matei nu a zăbovit, înainte să-și

părăsească slujba, pentru a cere un anumit salariu, egal cu cel primit până

atunci. Fără întrebări sau ezitări, el Îl urmă pe Isus. Îi era suficient că avea să

fie cu Mântuitorul, pentru a-I putea auzi cuvintele și pentru a I se alătura în

lucrarea Sa.

„Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți

dezvinovăți; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur; fiindcă tu,

care judeci pe altul, faci aceleași lucruri.” (Romani 2, 1.)

Așa fusese și cu ucenicii chemați mai înainte. Când Isus i-a îndemnat

pe Petru și pe tovarășii lui să-L urmeze, ei și-au lăsat imediat bărcile și

plasele. Unii dintre acești ucenici aveau prieteni care depindeau de ei, fiind

întreținuți. Însă, când au primit invitația Mântuitorului, ei nu au ezitat și nu

au întrebat: „Cum voi trăi și cum îmi voi întreține familia?” Ei au fost

406

credincioși chemării; iar când, după aceea, Isus i-a întrebat: „Când v-am

trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?”,

ei i-au putut răspunde: „De nimic.” (Luca 22, 35.)

Astăzi, Mântuitorul ne cheamă în lucrarea Sa așa cum i-a chemat și pe

Matei, Ioan și Petru. Dacă inimile noastre sunt atinse de iubirea Sa, problema

unei compensații nu se va afla pe primul plan în mințile noastre. Ne vom

bucura să fim împreună lucrători cu Hristos și nu ne vom teme să ne

încredem în purtarea Sa de grijă. Dacă facem din Dumnezeu tăria noastră,

vom vedea cu claritate care ne este datoria și vom avea aspirații lipsite de

egoism; viața noastră va fi pusă în mișcare de un țel nobil, care ne va ridica

deasupra motivelor josnice.

Dumnezeu va purta de grijă

Mulți dintre aceia care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos au o

inimă tulburată, neliniștită, pentru că se tem să se lase în grija lui Dumnezeu.

Ei nu I se predau în întregime; deoarece se feresc de consecințele pe care le

presupune o asemenea predare. Dar nu vor putea găsi pacea dacă nu se vor

preda în felul acesta.

Sunt mulți ale căror inimi gem sub povara grijilor, pentru că ei caută să

atingă standardul lumii. Ei au ales să-i slujească, au acceptat încurcăturile ei,

i-au adoptat obiceiurile. Astfel, caracterul lor este mânjit, iar viața le este

obositoare. Grija neîncetată epuizează forțele vitale. Domnul nostru dorește

ca ei să lase deoparte acest jug al robiei și îi invită să accepte jugul. El spune:

„Jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.” (Matei 11, 30.) Îngrijorarea

este oarbă și nu poate vedea viitorul; dar Isus vede sfârșitul de la început. În

orice dificultate, El are o cale pregătită pentru a aduce ușurare. „Domnul nu

lipsește de nici un bine pe cei ce duc o viață fără prihană.” (Psalmii 84, 11.)

407

„De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri,

în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2

Corinteni 12, 10.)

Tatăl nostru ceresc are o mie de căi prin care ne poate purta de grijă,

căi despre care nu știm nimic. Aceia care acceptă principiul fundamental de a

face din slujirea lui Dumnezeu o datorie supremă vor vedea încurcăturile

dispărând și o potecă netedă înaintea picioarelor lor.

Îndeplinirea cu credincioșie a datoriilor zilei de astăzi este cea mai

bună pregătire pentru încercările de mâine. Nu îngrămădiți laolaltă toate

răspunderile și grijile zilei de mâine, adăugându-le zilei de azi. „Ajunge zilei

necazul ei.” (Matei 6, 34.)

Să fim plini de încredere și de curaj. Disperarea în serviciul lui

Dumnezeu este păcătoasă și irațională. El cunoaște fiecare nevoie a noastră.

Alături de omnipotența Împăratului împăraților, Dumnezeul nostru, care Își

ține legământul, pune blândețea și grija păstorului celui bun. Puterea Sa este

absolută, ea fiind și chezășia împlinirii sigure a făgăduințelor Sale față de toți

aceia care se încred în El. El are mijloace pentru îndepărtarea oricărei

dificultăți, pentru ca aceia care Îl slujesc și Îi respectă mijloacele pe care le

folosește să poată fi sprijiniți. Dragostea Sa este tot atât de departe de oricare

altă dragoste cum este cerul față de pământ. El veghează asupra copiilor Săi

cu o iubire veșnică și nemăsurată.

În cele mai negre zile, când perspectivele par îngrozitoare, aveți

credință în Dumnezeu. El Își împlinește voința, făcând toate lucrurile bine în

favoarea poporului Său. Tăria celor care Îl iubesc și Îl slujesc va fi înnoită în

fiecare zi.

El poate și dorește să reverse asupra servilor Săi tot ajutorul de care au

408

nevoie. El le va da înțelepciunea cerută de feluritele lor nevoi.

Încercatul apostol Pavel a spus: „El mi-a zis: «Harul Meu îți este de

ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.» Deci mă voi

lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să

rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi,

în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci, când sunt slab, atunci sunt

tare.” (2 Corinteni 12, 9-10.)

409

Capitolul 41

În contact cu alții

„Purtați-vă sarcinile unii altora și astfel veți împlini legea lui Hristos.”

Fiecare întovărășire din viață reclamă exercitarea stăpânirii de sine, a

răbdării și compasiunii. Suntem atât de diferiți ca temperament, obiceiuri,

educație, încât felul în care privim lucrurile variază de la persoană la

persoană. Judecăm fiecare în mod diferit. Modul în care înțelegem adevărul,

ideile pe care le avem despre cum trebuie să trăim nu sunt la fel în toate

privințele. Nu există doi inși a căror experiență se aseamănă în fiecare

detaliu. Încercările unuia nu sunt și încercările altuia. Îndatoririle pe care

unul le găsește ușoare sunt pentru altul extrem de dificile și încurcate.

Natura umană este atât de fragilă, atât de neștiutoare, atât de ușor

indusă în eroare, încât fiecare dintre noi ar trebui să fie prudent când îl

judecă pe altul. Cunoaștem prea puțin care este influența faptelor noastre

asupra experienței altora. Ceea ce facem sau ceea ce spunem ne poate părea

de mică importanță, pe când, dacă am avea ochii deschiși, ar trebui să vedem

că de acestea depind cele mai importante rezultate — fie spre bine, fie spre

rău.

Considerație față de cei ce poartă poveri

Sunt mulți care au dus atât de puține poveri, ale căror inimi au cunoscut

atât de puțină suferință adevărată și care au simțit atât de puțin durerea și

încurcăturile punându-se în locul altora, încât nu pot înțelege lucrarea

adevăratului purtător de poveri. Ei nu sunt în stare să țină seama de poverile

acestuia, așa cum copilul nu poate înțelege grija și truda tatălui său aplecat

410

sub greutăți. Copilul poate fi nedumerit de temerile și încurcăturile tatălui

său. Acestea îi par inutile. Însă, când viața sa se va fi îmbogățit cu ani de

experiență, când ajunge să poarte el însuși poverile ei, va revizui viața tatălui

său și va înțelege ceea ce odinioară era de neînțeles. Experiența amară i-a

dăruit cunoaștere.

Lucrarea multor purtători de poveri nu este înțeleasă, truda lor nu este

respectată, până când moartea îi doboară. Când alții ridică poverile pe care

le-au lăsat aceștia și dau de dificultățile cu care s-au confruntat ei, pot

înțelege cum le-au fost puse la încercare credința și curajul. Atunci, ei ajung

deseori să nu mai țină în seamă greșelile pe care odată se grăbeau să le

sancționeze. Experiența îi învață să fie înțelegători. Dumnezeu îngăduie ca

oamenii să fie plasați în poziții de răspundere. Când ei greșesc, El are puterea

de a-i îndrepta sau de a-i îndepărta. Ar trebui să fim prevăzători, să nu luăm

în mâinile noastre lucrarea de a judeca, lucrare care Îi aparține lui

Dumnezeu.

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.” (Romani 12, 21.)

Purtarea lui David față de Saul reprezintă o lecție. Din porunca lui

Dumnezeu, Saul fusese uns ca împărat al lui Israel. Din cauza neascultării

lui, Domnul a declarat că îi va fi luată împărăția; și, cu toate acestea, cât de

iubitor, atent și răbdător a fost comportamentul lui David față de El! Căutând

să-i ia viața lui David, Saul a mers în pustie și, neînsoțit, a intrat chiar în

peștera în care erau ascunși David și războinicii săi. „Oamenii lui David i-au

zis: «Iată ziua în care Domnul îți zice: ... „Dau pe vrăjmașul tău în mâinile

tale; fă-i ce-ți va plăcea”».... Și a zis oamenilor săi: «Să mă ferească Domnul

să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o așa faptă ca să

pun mâna pe el! Căci el este unsul Domnului.»” (1 Samuel 24, 4-6.)

Mântuitorul ne îndeamnă: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce

judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.”

(Matei 7, 1-2.) Amintește-ți de asemenea că El a spus: „Omu-le, oricine ai fi

411

tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți ... fiindcă tu, care judeci pe

altul, faci aceleași lucruri.” (Romani 2, 1.)

Îndelungă răbdare când suntem nedreptățiți

Nu ne putem permite să ne înfierbântăm din pricina vreunui rău, real

sau presupus, pe care ni-l va fi făcut cineva. Eul este vrăjmașul de care

trebuie să ne temem cel mai mult. Nici o formă de viciu nu are un efect mai

distrugător asupra caracterului ca pasiunea omenească ce nu se află sub

controlul Duhului Sfânt. Nici o biruință pe care o putem dobândi nu va fi atât

de prețioasă ca aceea asupra eului.

Nu ar trebui să ne simțim jigniți cu ușurință. Trebuie să trăim nu pentru

a ne păzi de jigniri sau pentru a ne păstra reputația, ci pentru a salva suflete.

Când devenim interesați de mântuirea sufletelor, încetăm să mai fim

deranjați de măruntele nepotriviri care se ivesc adesea, în timp ce petrecem

timp unii cu alții. Orice ar putea gândi alții despre noi și orice ne-ar putea

face nu trebuie să ne tulbure unirea cu Hristos, părtășia cu Duhul. „Ce fală

este să suferiți cu răbdare să fiți pălmuiți, când ați făcut rău? Dar dacă

suferiți cu răbdare când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui

Dumnezeu.”(1 Petru 2, 20.)

Nu plătiți cu aceeași monedă. Atât cât depinde de voi, îndepărtați

orice cauză

a unei înțelegeri greșite. Evitați provocarea răului. Faceți tot ce stă în

puterea voastră — fără să jertfiți principiile — pentru a-i împăca pe alții.

„Dacă îți aduci darul la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva

împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului și du-te întâi și împacă-te

cu fratele tău; apoi vino și adu-ți darul.” (Matei 5, 23-24.)

412

Dacă vi se spun cuvinte nerăbdătoare, nu dați niciodată un răspuns în

același spirit. Amintiți-vă că „un răspuns blând potolește mânia.” (Proverbe

15, 1.) Și există o putere minunată în tăcere. Cuvintele adresate ca răspuns

unuia care este mânios nu servesc uneori decât ca să-l exaspereze. Dar mânia

întâmpinată cu tăcere, într-un spirit iubitor, îngăduitor, se stinge repede.

Sub o furtună de cuvinte usturătoare, defăimătoare, țineți-vă mintea

ancorată în Cuvântul lui Dumnezeu. Mintea și inima să fie umplute cu

făgăduințele lui Dumnezeu. Dacă sunteți tratați rău sau acuzați pe nedrept, în

loc să dați un răspuns mânios, repetați-vă în minte promisiunile prețioase.

„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine.” (Romani 12, 21.)

„Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, și El va

lucra, El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina, și dreptul tău ca

soarele la amiază.” (Psalmii 37, 5-6.)

„Nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nici ascuns, care nu

va fi cunoscut.” (Luca 12, 2.)

„Ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre, am trecut prin foc

și prin apă; dar Tu ne-ai scos și ne-ai dat din belșug.” (Psalmii 66, 12.)

Avem înclinația să căutăm la semenii noștri compătimire și încurajare,

în loc să le căutăm la Isus. În îndurarea și credincioșia Sa, Dumnezeu

îngăduie adesea ca aceia în care ne punem încrederea să ne înșele așteptările,

ca să putem înțelege nebunia de a ne încrede în om și de a face tăria noastră

din ceea ce este carne muritoare. Să ne încredem pe deplin în Dumnezeu, cu

umilință, fără egoism. El cunoaște întristările pe care le simțim în adâncul

ființei noastre, dar pe care nu le putem exprima. Când totul pare întunecat și

inexplicabil, amintiți-vă cuvintele lui Hristos: „Ce fac Eu, tu nu pricepi

413

acum, dar vei pricepe după aceea.” (Ioan 13, 7.)

Studiați istoria lui Iosif și a lui Daniel. Domnul nu a împiedicat

uneltirile oamenilor care căutau să le facă rău; dar a făcut ca toate aceste

mijloace să lucreze pentru binele slujitorilor Săi, care, în mijlocul

încercărilor și luptelor, și-au păstrat credința și loialitatea.

Câtă vreme suntem în lume, ne vom confrunta cu influențe potrivnice.

Vor exista provocări, pentru a ne pune la încercare stăpânirea de sine; iar

harurile creștine se dezvoltă prin întâmpinarea acestora într-un spirit liniștit.

Dacă Hristos este în noi, vom fi răbdători, buni și îndelung răbdători,

optimiști în mijlocul supărărilor și stărilor de iritare. Zi de zi și an de an, vom

birui eul și vom crește până la un eroism nobil. Aceasta este sarcina pe care

am primit-o; dar ea nu poate fi împlinită fără ajutorul lui Isus, fără o hotărâre

fermă, un țel nestrămutat, o veghere neîncetată și rugăciune continuă. Fiecare

dintre noi are de dus o luptă. Nici măcar Dumnezeu nu poate aduce noblețe

caracterelor noastre și nu poate face ca viețile să ne fie folositoare, dacă nu

devenim împreună lucrători cu El. Cei care refuză lupta pierd tăria și bucuria

victoriei.

Nu trebuie să ținem o evidență personală a încercărilor și dificultăților,

întristărilor și durerilor noastre. Toate aceste lucruri sunt scrise în cărți, iar

cerul va avea grijă de ele. În timp ce numărăm lucrurile dezagreabile, multe

altele, asupra cărora putem reflecta cu plăcere, ni se șterg din memorie, cum

ar fi: bunătatea plină de îndurare a lui Dumnezeu, care ne înconjoară în

fiecare clipă, și iubirea care îi face pe îngeri să se minuneze — că Dumnezeu

a dat pe Fiul Său să moară pentru noi. Dacă simțiți, ca lucrători pentru

Hristos, că ați avut griji și încercări mai mari decât au avut alții, amintiți-vă

că pentru voi există o pace necunoscută celor care se feresc de aceste poveri.

Există mângâiere și bucurie în serviciul lui Hristos. Lumea trebuie să vadă că

o viață cu El nu este un eșec.

414

Dacă nu-ți simți inima ușoară și voioasă, nu vorbi despre simțămintele

tale. Nu arunca nici o umbră asupra vieților altora. O religie rece, fără soare,

nu atrage niciodată suflete la Hristos. Le îndepărtează de El în plasele pe care

Satana le-a întins pentru picioarele celor rătăcitori. În loc să te gândești la

descurajările tale, gândește-te la puterea pe care o poți cere în Numele lui

Hristos. Imaginația ta să se prindă de lucrurile nevăzute. Gândurile tale să se

îndrepte către dovezile iubirii celei mari a lui Dumnezeu pentru tine.

Credința poate rezista încercării, poate face față ispitei, poate suporta

apăsarea dezamăgirii. Isus trăiește ca Apărător al nostru. Tot ceea ce ne este

asigurat prin mijlocirea Sa ne aparține.

Nu crezi că Hristos îi prețuiește pe aceia care viețuiesc în sfințenie

pentru El? Nu crezi că îi vizitează pe aceia care, asemenea preaiubitului Ioan

în exil, se află pentru El în locuri grele și apăsătoare? Dumnezeu nu va putea

accepta ca vreunul din lucrătorii Săi cu inimă curată să fie lăsat singur, să

lupte împotriva unor forțe mult superioare și să fie biruit. El păstrează ca pe

un giuvaer prețios pe orice om a cărui viață este ascunsă cu Hristos în El.

Despre fiecare dintre aceștia, El spune: „Te voi păstra ca o pecete; căci Eu

te-am ales.” (Hagai 2, 23.)

Apoi vorbește despre făgăduințe; vorbește despre dorința lui Hristos de

a binecuvânta. El nu uită de noi nici o clipă. Când, oricât ar fi de neplăcute

împrejurările, ne odihnim cu încredere în iubirea Sa și ne închidem în El,

simțământul prezenței Sale ne va inspira o bucurie adâncă, liniștită. Hristos a

spus despre Sine: „Eu ... nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după

cum M-a învățat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a

lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8, 28-29.)

Prezența Tatălui L-a înconjurat pe Hristos și nimic nu L-a lovit în afară

de ceea ce a îngăduit iubirea infinită, pentru binecuvântarea lumii. Acesta era

415

izvorul mângâierii Sale, acesta este și al nostru. Cel care este umplut cu

Duhul lui Hristos rămâne în Hristos. Orice ar veni asupră-i vine de la

Mântuitorul, care îl înconjoară cu prezența Sa. Nimic nu îl poate atinge dacă

Domnul nu aprobă. Toate suferințele și necazurile noastre, toate ispitele și

încercările, toate întristările și durerile, toate persecuțiile și privațiunile, pe

scurt, toate lucrează împreună pentru binele nostru. Toate experiențele și

împrejurările sunt lucrătorii lui Dumnezeu prin care binele ajunge la noi.

Dacă ne dăm seama de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de noi,

nu vom fi găsiți judecându-i sau acuzându-i pe alții. Când Hristos trăia pe

pământ, cât de surprinși ar fi fost cei cu care stătuse de vorbă dacă, după ce

L-ar fi cunoscut, L-ar fi auzit rostind un singur cuvânt acuzator, defăimător

sau nerăbdător. Să nu uităm că aceia care Îl iubesc trebuie să Îl reprezinte în

caracter.

„Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea

întâietate altuia.” (Romani 12, 10.) „Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară

pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să

moșteniți binecuvântarea.” (1 Petru 3, 9.)

Domnul Isus pretinde ca noi să recunoaștem drepturile fiecărui om.

Trebuie luate în considerație drepturile sociale ale oamenilor și drepturile lor

de creștini. Toți trebuie să fie tratați cu rafinament și delicatețe, ca fii și fiice

ale lui Dumnezeu.

Creștinismul va produce oameni onorabili.1 Hristos a fost amabil chiar

față de persecutorii Săi; și urmașii Săi vor manifesta același spirit. Priviți-l pe

Pavel când a fost adus înaintea cârmuitorilor. Cuvântarea sa ținută înaintea

lui Agripa este o ilustrare atât a adevăratei politeți, cât și a unei lecții de

elocință. Evanghelia nu încurajează politețea formală, care este o practică

obișnuită în lume, ci amabilitatea care izvorăște dintr-o bunătate neprefăcută

416

a inimii.

Cea mai atentă cultivare a manierelor de conveniență mondenă nu este

de ajuns pentru a ascunde orice toană, judecata aspră și limbajul deplasat.

Adevăratul rafinament nu va fi niciodată dat pe față atâta timp cât eul este

considerat valoare supremă. Iubirea trebuie să locuiască în inimă. Un creștin

care nu acceptă compromisuri își găsește motivația faptelor în iubirea adâncă

din inima sa, iubirea pentru Stăpânul său. Prin rădăcinile afecțiunii lui față de

Hristos, se înalță seva unui interes altruist față de semenii săi. Dragostea

conferă posesorului ei har, decență și un comportament atrăgător. Ea

luminează înfățișarea și coboară vocea; rafinează și înalță întreaga ființă.

Viața este constituită în cea mai mare parte nu din mari jertfe și

realizări minunate, ci din lucruri mărunte. Cel mai adesea, prin lucrurile

mărunte — care par atât de nevrednice de a fi luate în seamă — este adus în

viața noastră un mare bine sau un mare rău. Obiceiurile se formează și

caracterul este modelat greșit tocmai prin eșecul nostru de a trece cu bine

probele lucrurilor mărunte cu care suntem confruntați; iar când vin marile

încercări, ne găsesc nepregătiți. Numai acționând din principiu în probele

vieții de zi cu zi putem dobândi puterea de a rămâne neclintiți și credincioși

în cele mai periculoase și mai dificile situații.

Nu suntem niciodată singuri. Fie că ni-L alegem, fie că nu, avem un

Tovarăș. Amintește-ți că, oriunde te afli, orice vei face, Dumnezeu este

acolo. Nimic din ceea ce este spus, făcut sau gândit nu poate scăpa atenției

Sale. Ai un martor pentru fiecare cuvânt sau faptă — pe Dumnezeu Cel

Sfânt, Cel ce urăște păcatul. Gândește-te mereu la acest lucru înainte să

vorbești sau să acționezi. Creștin fiind, ești membru al familiei împărătești,

copil al Împăratului ceresc. Să nu spui nici un cuvânt, să nu faci nimic care

va aduce dezonoare asupra frumosului „nume pe care-l purtați.” (Iacov 2, 7.)

417

Studiază cu atenție caracterul divin-uman și întreabă-te mereu: „Ce-ar

face Isus dacă ar fi în locul meu?” Aceasta ar trebui să fie ștacheta datoriei

noastre. Nu te plasa în mod inutil în societatea celor care, prin șiretenia lor,

îți vor slăbi hotărârea de a face binele sau vor aduce o pată asupra conștiinței

tale. Să nu faci nimic printre necunoscuți, pe stradă, în tramvai 2, în cămin,

nimic din toate câte ar putea avea o cât de mică aparență de rău. Fă în fiecare

zi ceva să îmbogățești, să înfrumusețezi și să înnobilezi viața pe care a

răscumpărat-o Hristos cu propriul Său sânge.

Acționează mereu din principiu, nu din impuls. Stăpânește-ți

înflăcărarea naturală a firii — prin umilință și blândețe. Nu vă îngăduiți nici

un fel de ușurătate sau neseriozitate. Nici o vorbă „de duh” ironică să nu vă

scape de pe buze. Nici chiar gândurile nu trebuie lăsate fără control. Ele

trebuie înfrânate, aduse în captivitate, în ascultare de Hristos. Să se îndrepte

către lucruri sfinte. Atunci, prin harul lui Hristos, ele vor fi curate și oneste.

Avem nevoie de înrâurirea neîncetată a puterii înnobilatoare a

gândurilor curate. Singura siguranță a oricărui suflet este să aibă gânduri

bune. Căci omul, „așa cum a gândit în sufletul lui, așa este el.” (Proverbe 23,

7.) Puterea stăpânirii de sine se întărește prin exercițiu. Ceea ce pare la

început dificil devine ușor dacă este repetat în mod constant, până când

gândurile și faptele bune devin o obișnuință. Dacă dorim, ne putem întoarce

de la tot ce este ieftin și inferior și ne putem ridica la un standard înalt; putem

fi respectați de oameni și iubiți de Dumnezeu.

Cultivați obiceiul de a vorbi de bine pe alții. Reflectați asupra calităților

bune ale celor cu care vă însoțiți și observați cât mai puțin posibil erorile și

cusururile lor. Când sunteți ispitiți să vă plângeți de ceea ce a spus sau a

făcut cineva, arătați-vă prețuirea pentru ceva din viața sau caracterul acelei

persoane. Cultivați spiritul de a fi mulțumitor. Lăudați-L pe Dumnezeu

pentru dragostea Sa minunată, arătată prin aceea că a dat pe Hristos să moară

pentru noi. Nu câștigăm nici-odată nimic dacă ne gândim la nemulțumirile

418

noastre. Dumnezeu ne cheamă să ne gândim la îndurarea Sa și la iubirea Lui

fără pereche, pentru a fi inspirați cu laude la adresa Sa.

Lucrătorii sinceri nu au timp să se ocupe de greșelile altora. Nu ne

putem permite să trăim din pleava greșelilor și metehnelor altora. Vorbirea

de rău este un blestem îndoit, căzând cu mai multă greutate asupra celui ce

spune decât asupra celui ce ascultă. Cel care seamănă semințele învrăjbirii și

neînțelegerii culege roadele mortale în propriul său suflet. Însuși faptul de a

căuta răul în alții dezvoltă răul în cei ce privesc. Ocupându-ne de greșelile

altora, suntem schimbați după chipul acesta. Însă, privind la Isus, vorbind

despre dragostea Sa și perfecțiunea caracterului Său, ne schimbăm după

chipul Lui. Contemplând idealul măreț pe care l-a pus înaintea noastră, vom

fi înălțați într-o atmosferă curată și sfântă — ne vom afla chiar în prezența lui

Dumnezeu. Când vom fi acolo, vom reflecta o lumină care va străluci asupra

tuturor celor care au legături cu noi.

În loc să-i criticați și să-i condamnați pe alții, spuneți: „Trebuie să-mi

lucrez propria mântuire. Dacă eu cooperez cu Cel care dorește să-mi salveze

sufletul, trebuie să mă controlez neîncetat. Trebuie să îndepărtez orice rău

din viața mea. Trebuie să birui orice defect. Trebuie să devin o făptură nouă

în Hristos. Atunci, în loc să-i slăbesc pe cei care se luptă împotriva răului, îi

pot întări prin cuvinte de încurajare”. Suntem prea indiferenți unii față de

alții. Uităm prea adesea că tovarășii noștri de lucrare au nevoie de tărie și

îmbărbătare. Nu uitați să-i asigurați de interesul și simpatia voastră față de ei.

Ajutați-i prin rugăciunile voastre și ei să știe că faceți acest lucru.

Nu toți cei ce mărturisesc că sunt lucrători pentru Hristos sunt ucenici

adevărați. Printre cei ce poartă Numele Său și care se află chiar în numărul

lucrătorilor Lui, există unii care nu Îl reprezintă în caracter. Ei nu sunt

conduși de principiile Sale. Aceste persoane sunt adesea o cauză de

nedumerire și descurajare pentru tovarășii lor de lucrare, care sunt tineri în ce

privește experiența creștină; însă nici unul dintre ei nu trebuie să se lase

419

indus în eroare. Hristos ne-a dat un exemplu desăvârșit și ne îndeamnă să-L

urmăm pe El.

Până la sfârșitul timpului va exista neghină prin grâu. Când servitorii

stăpânului casei, în zelul pe care-l aveau pentru onoarea sa, au cerut

permisiunea să smulgă neghina, acesta a spus: „Nu, ca nu cumva, smulgând

neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească amândouă

până la seceriș.” (Matei 13, 29-30.)

În mila și îndelunga Sa răbdare, Dumnezeu îi îngăduie cu toleranță pe

cei îndărătnici și chiar pe cei cu inima nesinceră. Printre apostolii aleși ai lui

Hristos a fost și trădătorul Iuda. Atunci să existe motiv de surprindere sau

descurajare că sunt și unii vicleni printre lucrătorii Săi de astăzi? Dacă Acela

care citește inimile l-a îngăduit pe cel despre care știa că este trădătorul Său,

cu ce răbdare ar trebui să-i îngăduim noi pe cei greșiți?

Și nu toți sunt ca Iuda — nici chiar dintre aceia care par păcătoși din

cale afară. Petru, aprins, nesăbuit și încrezător în el însuși, părea adesea cu

mult mai dezavantajat decât Iuda. El primea mult mai des reproșuri din

partea Mântuitorului. Dar ce viață de slujire și sacrificiu a fost viața sa! Ce

mărturie reprezintă aceasta pentru puterea harului lui Dumnezeu! În măsura

în care suntem în stare, trebuie să fim pentru alții ce a fost Isus pentru

ucenicii Săi când a umblat și a vorbit cu ei pe pământ.

Priviți la voi înșivă ca misionari — mai întâi de toate printre tovarășii

voștri de lucrare. Adesea, este nevoie de foarte mult timp și muncă pentru a

câștiga un singur suflet la Hristos. Iar când un suflet se întoarce de la păcat la

neprihănire, este bucurie între îngeri. Credeți că duhurile slujitoare care

veghează asupra acestor suflete sunt mulțumite să vadă cu câtă indiferență

sunt tratate de către unii care pretind că sunt creștini? Dacă Isus ar proceda

cu noi în felul în care prea adesea ne purtăm unii cu alții, cine ar mai putea fi

420

salvat dintre noi?

Aduceți-vă aminte că nu puteți citi inimile. Nu cunoașteți motivele care

au stat la baza faptelor pe care le priviți ca fiind greșite. Sunt mulți care nu

au primit o educație corectă; caracterele lor sunt diforme, sunt plămădiți

dintr-un material dur și colțuros și par suciți în orice privință. Însă harul lui

Hristos îi poate transforma. Nu-i aruncați niciodată la o parte, nu-i împingeți

niciodată spre descurajare sau disperare, zicând: „M-ai dezamăgit și nu voi

încerca să te ajut.” Câteva cuvinte spuse cu nesăbuință la provocare — ceea

ce credem noi că merită — pot tăia firele influenței care ar fi trebuit să lege

inimile lor de ale noastre.

Viața consecventă, îndelunga răbdare, spiritul care rămâne calm când

este provocat reprezintă întotdeauna argumentul cel mai convingător și

apelul cel mai solemn. Dacă ați avut ocazii și avantaje de care nu s-au

bucurat alții, luați acest lucru în calcul și fiți un învățător mereu înțelept,

mereu atent și blând.

Pentru ca ceara să primească amprenta clară și adâncă a sigiliului, nu

apeși sigiliul pe ea cu grabă și violență; îl pui cu grijă pe aceasta și îl apeși

încet, ferm, până când ceara s-a întărit după forma lui. Într-un mod

asemănător să vă purtați cu sufletele omenești. Exercitarea permanentă a

influenței creștine este secretul puterii ei, și aceasta depinde de statornicia cu

care manifestați caracterul lui Hristos. Ajutați-i pe cei care au greșit,

spunându-le experiențele voastre. Arătați-le cum, când ați făcut greșeli grave,

răbdarea, bunătatea și ajutorul venit din partea tovarășilor voștri de lucrare v-

au dat curaj și speranță.

Până la judecată, nu veți ști care a fost influența unei purtări blânde și

atente față de cei nestatornici, iraționali, nevrednici. Când ne confruntăm cu

nerecunoștință și înșelarea încrederii sfinte, suntem provocați să ne

421

manifestăm disprețul sau indignarea. Cei vinovați se așteaptă la acestea, sunt

pregătiți pentru ele. Dar răbdarea plină de bunătate îi ia prin surprindere și

adesea trezește în ei pornirile lor mai bune și o dorință de a duce o viață mai

nobilă.

„Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care

sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine

însuți, ca să nu fii ispitit și tu. Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini

astfel legea lui Hristos.” (Galateni 6, 1-2.)

Toți cei ce mărturisesc că sunt copii ai lui Dumnezeu ar trebui să-și

amintească faptul că, în calitate de misionari, vor fi aduși în legătură cu toate

felurile de gândiri. Cu cele rafinate și cu cele grosolane, cu cele umile și cu

cele mândre, cu cele religioase și cu cele sceptice, cu cele educate și cu cele

neștiutoare, cu cele ale bogaților și cu cele ale săracilor. Aceste minți diferite

nu pot fi tratate toate în același fel; însă toate au nevoie de blândețe și

înțelegere. Prin contact reciproc, mințile noastre ar trebui să se cizeleze și să

capete rafinament. Depindem unii de alții, fiind strâns legați prin legăturile

frăției umane.

„Depindem unul de altul — ne e dat de sus, Prieteni dacă am fi sau

slugă, sau stăpân. Ne îndeamnă Cerul să strigăm după ajutor Până

slăbiciunea unuia e de ajuns s-adauge la forța tuturor.”

Creștinismul ajunge în legătură cu lumea prin relațiile sociale. Fiecare

bărbat sau femeie care a primit lumina divină trebuie să răspândească de

asemenea lumină pe cărarea celor care nu cunosc calea cea mai bună.

Influența socială, sfințită de Duhul lui Hristos, trebuie cultivată pentru a

aduce suflete la Mântuitorul. Hristos nu trebuie ascuns în inimă ca o comoară

mult râvnită, pentru ca de ea să se bucure numai posesorul ei. Trebuie să-L

avem pe Hristos în noi ca un izvor care țâșnește în viață veșnică, înviorându-i

422

pe toți aceia care vin în contact cu noi.

423

„Fiți oameni, întăriți-vă!”

Capitolul 42

Creștere și slujire

Viața de creștin este mai mult decât consideră mulți că este. Ea nu

constă doar în blândețe, răbdare, umilință și bunăvoință. Aceste calități sunt

esențiale; dar este, de asemenea, nevoie de curaj, forță, energie și

perseverență. Cărarea pe care o indică Hristos este un drum îngust, al

tăgăduirii de sine. Pentru a porni pe această cărare și a răzbi prin dificultăți și

descurajări, este nevoie de oameni care să fie mai mult decât niște făpturi

plăpânde.

Tăria de caracter

Este nevoie de bărbați tenace, bărbați care să nu aștepte netezirea căii

lor și îndepărtarea tuturor piedicilor, bărbați care să inspire un zel proaspăt

eforturilor apatice ale lucrătorilor deprimați, bărbați ale căror inimi sunt

încălzite de dragostea creștină și ale căror mâini sunt tari pentru a face

lucrarea Stăpânului lor.

Unii care se angajează în lucrarea misionară sunt slabi, fără putere,

lipsiți de îndrăzneală și se descurajează ușor. Le lipsește un spirit energic. Nu

au acele trăsături pozitive de caracter care dau puterea de a face ceva —

spiritul și energia care aprind entuziasmul. Cei care doresc să aibă succes

trebuie să fie curajoși și încrezători. Ei nu trebuie să cultive numai calitățile

pasive, ci și pe cele active. Deși urmează ca ei să dea un răspuns plin de

blândețe, care îndepărtează mânia, trebuie să aibă curajul unui erou pentru a

rezista înaintea răului. Alături de iubirea care rabdă totul, ei au nevoie de

424

tăria de caracter care va face din influența lor o putere pozitivă.

Unii nu au deloc tărie de caracter. Planurile și țelurile lor nu au o formă

hotărâtă și nici consecvență. Ei nu dau în lume decât un ajutor practic limitat.

Ar trebui biruită această slăbiciune, nehotărâre și ineficacitate. În adevăratul

caracter creștin, există o consecvență care nu poate fi transformată sau

înăbușită de împrejurări nefavorabile. Trebuie să avem o coloană vertebrală a

moralității, o integritate care nu poate fi măgulită, mituită sau îngrozită.

Dumnezeu dorește ca noi să ne folosim de fiecare ocazie pentru a

dobândi o pregătire pentru lucrarea Sa. El așteaptă ca noi să depunem toate

eforturile pentru împlinirea acesteia și să ne păstrăm inimile treze față de

caracterul ei sacru și răspunderile sale înfricoșătoare.

Mulți care sunt apți să înfăptuiască o lucrare excelentă realizează puțin

pentru că încearcă puțin. Mii trec prin viață ca și cum n-ar avea nici un

obiectiv mare pentru care să trăiască, nici un standard înalt pe care să-l

atingă. Un motiv pentru aceasta este prețul scăzut pe care-l pun pe ei înșiși.

Hristos a plătit un preț infinit pentru noi și dorește să ne evaluăm conform

prețului plătit.

Nu vă mulțumiți cu atingerea unui standard scăzut. Noi nu suntem ceea

ce am putea fi sau ceea ce dorește Dumnezeu să fim. Dumnezeu ne-a dat

puteri ale rațiunii nu pentru a rămâne inactive sau pentru a fi stricate prin

urmărirea unor scopuri pământești și josnice, ci pentru a putea fi dezvoltate

în cea mai înaltă măsură, rafinate, sfințite, înnobilate și folosite pentru

promovarea intereselor împărăției Sale.

Nimeni nu ar trebui să consimtă să fie o simplă mașină, condusă de

mintea altui om. Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a gândi și de a acționa,

iar voi veți putea deveni capabili de a purta poveri, acționând cu chibzuință.

425

Rămâneți cu personalitatea voastră, pe care v-a dăruit-o Dumnezeu. Nu fiți

umbra nici unui alt om. Așteptați-vă ca Domnul să lucreze în, cu și prin voi.

Să nu gândiți niciodată că ați învățat îndeajuns și că acum vă puteți

relaxa după eforturile voastre. Mintea cultivată este măsura omului. Educația

voastră ar trebui să continue toată viața; zilnic ar trebui să învățați și să

folosiți practic cunoștințele dobândite.

Aduceți-vă aminte că, oricare ar fi poziția în care lucrați, dați la iveală

o motivație și vă dezvoltați un caracter. Oricare ar fi lucrarea voastră,

împliniți-o cu sârguință și exactitate; biruiți înclinația de a căuta o sarcină

ușoară.

Spiritul și principiile pe care le dezvăluie cineva în munca de zi cu zi

vor fi date la iveală în întreaga viață. Cei care doresc o sarcină fixă de

îndeplinit și un salariu fix și care vor să se dovedească perfect potriviți

pentru ceva, fără să se mai necăjească să se adapteze sau să facă vreo

pregătire, nu sunt cei pe care îi cheamă Dumnezeu să lucreze pentru cauza

Sa. Cei care calculează cum să dea cât mai puțin posibil din puterea lor

fizică, intelectuală și morală nu sunt lucrătorii asupra cărora Domnul să poată

revărsa un belșug de binecuvântare. Exemplul lor este molipsitor. Interesul

propriu este principiul după care se călăuzesc. Cei care trebuie supravegheați

și care lucrează numai dacă li se arată explicit fiecare datorie nu sunt aceia

care vor fi chemați buni și credincioși. Este nevoie de lucrători care dau

dovadă de spirit energic, integritate, hărnicie, care sunt gata să facă orice

lucru care trebuie făcut.

„Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă; ci pentru râvna altora, și

ca să pun la încercare curăția dragostei voastre.” (2 Corinteni 8, 9.)

Mulți devin incapabili, fugind de răspunderi de teama eșecului. Astfel,

426

ei nu reușesc să dobândească acea educație rezultată din experiență, pe care

cititul, studiul și toate celelalte avantaje câștigate altfel nu le-o pot oferi.

Omul poate modifica împrejurările, dar împrejurările nu ar trebui lăsate

să lucreze asupra omului. Ar trebui să ne folosim de împrejurări ca fiind

instrumente prin care să lucrăm. Noi trebuie să le stăpânim, nu să le lăsăm să

ne ia în stăpânire.

Oameni puternici sunt aceia care au fost înfruntați, șicanați și care au

întâmpinat împotrivire. Punându-și forțele în mișcare, ei descoperă că

obstacolele pe care le întâlnesc se dovedesc a fi pentru ei adevărate

binecuvântări. Ei câștigă încredere de sine. Luptele și încurcăturile cer

exercițiul încrederii în Dumnezeu și acea statornicie care sporește puterea.

Hristos nu avea un timp anumit alocat slujirii. El nu-și măsura lucrarea

cu ora. Timpul, inima, sufletul și tăria Sa erau date pentru binecuvântarea

umanității. Petrecea zile obositoare în lucrare și nopți lungi aplecat în

rugăciune pentru har și tărie, ca să fie în stare să facă o lucrare mai mare. Cu

strigăte puternice și lacrimi, El Își trimitea cererile către cer, pentru ca natura

Sa umană să poată fi întărită și să primească puteri noi ca să-l înfrunte pe

vrăjmașul viclean în toate lucrările lui de amăgire, să fie înviorat pentru a-și

împlini misiunea de ridicare a omenirii. El le spune lucrătorilor Săi: „Pentru

că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu.” (Ioan 13, 15.)

„Dragostea lui Hristos”, spune Pavel, „ne strange.” (2 Corinteni 5, 14.)

Acesta a fost principiul călăuzitor al comportamentului său; era tăria

motivației sale. Dacă în calea datoriei sale zelul i se stingea pentru o clipă, o

singură privire către cruce îl ajuta să-și încingă din nou coapsele minții și să

înainteze pe drumul tăgăduirii de sine. În străduințele lui pentru frații săi, se

sprijinea mult pe iubirea nesfârșită arătată în jertfa lui Hristos, cu puterea sa

care supune și constrânge.

427

Cât de puternic și cât de mișcător este apelul Său: „Căci cunoașteți

harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac

pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți.” (2 Corinteni 8,

9.) Cunoașteți înălțimea de la care S-a coborât și la ce adâncimi ale umilinței

S-a plecat. Pașii Săi au intrat pe cărarea jertfirii și nu au părăsit-o până când

și-a dat viața. Nu a existat odihnă pentru El între tronul din cer și cruce.

Dragostea Lui pentru om L-a făcut să suporte orice insultă și să rabde orice

nedreptate.

Pavel ne povățuiește ca „fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci

și la foloasele altora”. Ne îndeamnă să avem în noi gândul „care era și în

Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un

lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat1 pe Sine

Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a

fot găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă

moarte de cruce.” (Filipeni 2, 4-8.)

Pavel era extrem de preocupat ca umilința lui Hristos să se vadă și să

fie înțeleasă. El era convins că, dacă oamenii ar putea fi conduși să mediteze

asupra uimitoarei jertfe aduse de Maiestatea cerului, egoismul ar fi izgonit

din inimile lor. Apostolul zăbovește asupra fiecărui punct, pentru ca noi să

putem înțelege într-o oarecare măsură minunata bunăvoință a Mântuitorului,

manifestată în favoarea păcătoșilor. El canalizează mințile mai întâi către

poziția pe care Hristos a ocupat-o în cer, în sânul Tatălui Său; după aceea, Îl

arată lăsându-și deoparte slava, supunându-Se de bunăvoie condițiilor

umilitoare din viața omului, asumându-și responsabilitățile de rob și

devenind ascultător până la moarte, și încă cea mai rușinoasă și revoltătoare,

cu agonia cea mai lungă — moartea pe cruce. Putem contempla noi această

minunată manifestare a iubirii lui Dumnezeu fără recunoștință și iubire și

fără simțământul adânc al faptului că nu suntem ai noștri? Un asemenea

stăpân nu ar trebui slujit din motive egoiste și în silă.

428

„Căci știți”, spune Petru, „că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu

aur, ați fost răscumpărați.” (1 Petru 1, 18.) O, dacă acestea ar fi fost

suficiente pentru cumpărarea mântuirii omului, cât de ușor s-ar fi împlinit

acest lucru de către Acela care spune: „Al Meu este argintul și al Meu este

aurul!” (Hagai 2, 8.) Dar păcătosul putea fi răscumpărat numai prin sângele

prețios al Fiului lui Dumnezeu. Cei care, nereușind să pună preț pe această

jertfă minunată, se abțin să-I slujească lui Hristos vor pieri în egoismul lor.

Un țel unic

În viața lui Hristos, totul era pus în joc pentru lucrarea Sa, marea

lucrare de răscumpărare pe care a venit s-o înfăptuiască. Și același

devotament, aceeași tăgăduire de sine și același sacrificiu, aceeași supunere

față de Cuvântul lui Dumnezeu urmează să fie date pe față de către ucenicii

Săi.

Oricine Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al său personal va tânji după

privilegiul de a-L sluji pe Dumnezeu. Prin contemplarea a ceea ce a făcut

cerul pentru el, inima îi este mișcată de o iubire nemărginită și o recunoștință

plină de adorare. El este dornic să-și manifeste recunoștința, consacrându-și

calitățile în slujba lui Dumnezeu. El este însuflețit de dorința fierbinte de a-și

arăta dragostea pentru Hristos și pentru proprietatea Sa răscumpărată. El

râvnește munca grea, greutățile, sacrificiul.

Adevăratul lucrător pentru Dumnezeu va face tot ce-i stă în putere,

pentru că, făcând astfel, își poate slăvi Stăpânul. El va face binele pentru a

respecta cerințele lui Dumnezeu. El se va strădui să-și desăvârșească toate

calitățile. Își va îndeplini orice datorie ca pentru Dumnezeu. Dorința sa de

căpetenie va fi ca Hristos să poată fi cinstit și slujit cum nu se poate mai

bine.

429

Există un tablou, reprezentând un bou care stă între un plug și un altar,

cu inscripția: „Gata pentru oricare dintre acestea”, gata pentru a trudi la câmp

sau pentru a fi oferit pe altar ca jertfă. Aceasta este poziția adevăratului copil

al lui Dumnezeu — gata de a merge acolo unde îl cheamă datoria, gata de a-

și tăgădui eul, gata de a se jertfi pentru cauza Răscumpărătorului.

430

Capitolul 43

O experiență mai înaltă

„Rămâi în mine și eu rămân în tine.”

Avem continuu nevoie de o descoperire nouă de la Hristos, o

experiență zilnică ce se armonizează cu învățăturile Sale. Cunoștințe înalte și

sfinte sunt la îndemâna noastră. O continuă înaintare pe tărâmul cunoașterii

și virtuții este țelul pe care-l are Dumnezeu pentru noi toți. Legea Sa este

ecoul propriei Sale voci, făcându-le tuturor invitația: „Vino mai sus. Fii

sfânt, și mai sfânt.” Putem înainta zi de zi întru desăvârșirea caracterului

creștin.

Aceia care sunt angajați în lucrare pentru Stăpân au nevoie de o

experiență mult mai înaltă, mai profundă, mai largă decât și-au închipuit

mulți până acum că vor avea. Mulți care sunt deja membri ai marii familii a

lui Dumnezeu știu prea puțin ce înseamnă să privești la slava Sa și să fii

preschimbat din slavă în slavă. Mulți au un început de înțelegere a

desăvârșirii lui Hristos, iar inimile lor tremură de bucurie. Ei doresc mult să

fie pătrunși de un simțământ mai plin, mai adânc al iubirii Mântuitorului.

Aceștia să nutrească orice dorință a sufletului îndreptată către Dumnezeu.

Duhul Sfânt lucrează cu aceia care vor să fie schimbați, îi modelează pe cei

ce vor să fie modelați, îi rafinează pe aceia care doresc să fie rafinați. Nu vă

refuzați cultivarea cugetărilor spirituale și a părtășiilor sfinte. Nu ați văzut

decât primele raze ale răsăritului slavei Sale. Pe măsură ce înaintați în

cunoașterea Domnului, veți ști că „drumul celor neprihăniți este ca lumina

strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.”

(Proverbe 4, 18.)

431

„V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, și

bucuria voastră să fie deplină.” (Ioan 15, 11.)

Hristos avea mereu înaintea ochilor rezultatul misiunii Sale. Viața Sa

pământească, plină de atâta trudă și jertfire de sine, era înviorată la gândul că

toată această muncă a Sa nu va fi în zadar. Dându-și viața pentru viața

oamenilor, El avea să restabilească în om chipul lui Dumnezeu. El avea să ne

ridice din țărână, să ne remodeleze caracterul după modelul propriului Său

caracter și să-l înfrumusețeze cu propria Sa slavă.

Hristos a văzut roada muncii sufletului Său și a fost mulțumit. El a

privit în veșnicii și a văzut fericirea acelora care, prin umilința Sa, aveau să

primească iertarea și viața veșnică. El a fost străpuns pentru nelegiuirile lor,

zdrobit pentru fărădelegile lor. Pedeapsa care le dă pacea era peste El și prin

biciuirea1 Lui au fost vindecați. El a auzit strigătul celor răscumpărați. El i-a

auzit pe cei răscumpărați cântând cântarea lui Moise și a Mielului. Deși mai

întâi trebuia primit botezul sângelui, deși păcatele lumii aveau să-I apese

sufletul nevinovat, deși avea asupra Lui umbra unei tristeți de nespus, cu

toate acestea, pentru bucuria pusă înaintea Sa, El a ales să îndure crucea și a

disprețuit rușinea.

Toți urmașii Săi pot fi părtași la această bucurie. Oricât de măreață și

slăvită va fi lumea viitoare, răsplata noastră nu urmează să fie în întregime

păstrată pentru clipa izbăvirii finale. Chiar aici putem intra, prin credință, în

bucuria Mântuitorului. Asemenea lui Moise, noi trebuie să răbdăm ca și cum

am vedea cele nevăzute.

Acum biserica este angajată în luptă. Acum ne confruntăm cu o lume

aflată în întuneric, aproape în întregime cucerită de idolatrie. Dar vine ziua

când se va da bătălia și se va câștiga victoria. Voia lui Dumnezeu urmează să

fie înfăptuită pe pământ, așa cum este înfăptuită în ceruri. Națiunile celor

432

mântuiți nu vor ști altă lege decât Legea cerului. Toți vor fi o familie fericită,

unită, înveșmântată în haina laudei și recunoștinței — haina neprihănirii lui

Hristos. Toată natura, în frumusețea ei de neegalat, Îi va aduce lui Dumnezeu

un omagiu de laudă și adorare. Lumea va fi scăldată în lumina cerului.

Lumina lumii va fi asemenea celei a soarelui, iar lumina soarelui va fi de

șapte ori mai mare decât este acum. Anii se vor scurge în bucurie. La această

priveliște, stelele dimineții vor cânta împreună, iar fiii lui Dumnezeu vor

scoate strigăte de bucurie, în timp ce Dumnezeu și Hristos Se vor uni

spunând: „Nu va mai fi păcat și nici moarte nu va mai fi.”

Aceste imagini ale slavei viitoare, scene zugrăvite de mâna lui

Dumnezeu, ar trebui să le fie dragi copiilor Săi.

Stai în pragul veșniciei și ascultă urarea de bun venit plină de har,

adresată celor care au cooperat cu Hristos în această viață, privind ca o

onoare și ca un privilegiu faptul de a suferi pentru El. Împreună cu îngerii, ei

își aruncă cununile la picioarele Răscumpărătorului, exclamând: „Vrednic

este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea,

tăria, cinstea, slava și lauda!... A Celui ce stă pe scaunul de domnie și a

Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!”

(Apocalipsa 5, 12-13.)

Acolo, cei răscumpărați îi întâlnesc pe cei care i-au îndrumat către

Mântuitorul înălțat. Ei se unesc în laudă pentru Cel ce a murit ca ființele

omenești să poată avea viața care se măsoară cu viața lui Dumnezeu.

Conflictul s-a sfârșit. Toate strâmtorările și luptele s-au isprăvit. Cântările de

biruință umplu tot cerul, în timp ce răscumpărații stau în jurul tronului lui

Dumnezeu. Toți încep să cânte refrenul vesel: „Vrednic, vrednic este Mielul

care a fost junghiat” și care ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu.

„M-am uitat, și iată că era o mare gloată, pe care nu putea nimeni s-o

433

numere, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă,

care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului,

îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare, și

ziceau: «Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care stă pe scaunul de

domnie, și a Mielului».” (Apocalipsa 7, 9-10.)

„Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele, și le-au albit

în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al

lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce stă pe scaunul

de domnie Își va întinde peste ei cortul. Nu le va mai fi foame, nu le va mai

fi sete; nu-i va mai dogorî nici soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul, care

stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi păstorul lor, îi va duce la izvoarele

apelor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.” (Versetul

14-17.) „Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici

durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21, 4.)

Avem nevoie să ținem neîncetat înaintea ochilor această imagine a

lucrurilor nevăzute. În felul acesta, vom fi în stare să prețuim corect lucrurile

veșniciei și pe cele trecătoare. Acest lucru ne va da putere să-i influențăm pe

alții pentru o viață mai înaltă.

Pe munte cu Dumnezeu

„Veniți la Mine pe munte”, ne îndeamnă Dumnezeu. Lui Moise, înainte

ca acesta să poată fi unealta lui Dumnezeu spre izbăvirea lui Israel, i s-au

hărăzit patruzeci de ani de comuniune cu El, în singurătatea munților. Înainte

de a purta solia lui Dumnezeu pentru faraon, el a vorbit cu îngerul din rugul

aprins. Înainte de a primi Legea lui Dumnezeu ca reprezentant al poporului

Său, Moise a fost chemat pe munte și a privit slava Sa. Înainte de a împlini

judecata asupra celor idolatri, el a fost ascuns în crăpătura stâncii, iar

Domnul a spus: „Voi chema Numele Domnului înaintea ta” (Exod 33, 19),

434

„plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie,

... dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat.” (Exod 34, 6-7.) Înainte

de a-și lăsa, o dată cu viața sa, povara pentru Israel, Dumnezeu l-a chemat pe

vârful Pisga și a desfășurat înaintea lui slava țării promise.

Înainte ca ucenicii să plece în misiunea lor, au fost chemați sus pe

munte cu Isus. Înainte de puterea și slava Cincizecimii, a fost noaptea de

părtășie cu Mântuitorul, întâlnirea de pe munte, în Galilea, scena despărțirii

de pe muntele numit al Măslinilor (împreună cu făgăduința îngerilor) și zilele

de rugăciune și comuniune din camera de sus.

Isus, când Se pregătea pentru o mare încercare sau o lucrare

importantă, recurgea la singurătatea din munți și Își petrecea noaptea

rugându-Se Tatălui Său. O noapte de rugăciune a precedat alegerea

apostolilor și predica de pe munte, schimbarea la față, agonia din sala de

judecată, crucea și slava învierii.

Privilegiul rugăciunii

Și noi trebuie să avem un timp pus deoparte pentru meditație și

rugăciune și pentru a primi înviorare spirituală. Noi nu prețuim puterea și

eficiența rugăciunii așa cum ar trebui s-o facem. Rugăciunea și credința vor

face ceea ce nu poate izbândi nici o putere de pe pământ. Rareori suntem —

în toate privințele — puși în aceeași situație de două ori. Noi trecem continuu

prin situații și încercări noi, pentru care experiența din trecut nu poate fi un

îndrumător suficient de bun. Trebuie să avem lumina nestinsă care vine de la

Dumnezeu.

Hristos trimite mereu solii celor care caută să-I audă glasul. În noaptea

agoniei din Ghetsemani, ucenicii adormiți nu au auzit glasul lui Isus. Ei

aveau un simțământ vag al prezenței îngerilor, dar au pierdut puterea și slava

435

priveliștii. Din pricina toropelii și nemișcării lor, ei nu au putut primi dovada

care le-ar fi întărit sufletele pentru scenele îngrozitoare la care aveau să fie

martori. Și astăzi este la fel — adesea, chiar oamenii care au cea mai mare

nevoie de învățătură divină nu reușesc s-o primească pentru că nu stabilesc o

relație cu cerul.

Ispitele la care suntem expuși zilnic fac din rugăciune o necesitate.

Primejdiile stau la pândă pe orice cărare. Cei ce caută să-i salveze pe alții de

la viciu și ruină sunt îndeosebi expuși ispitei. Fiind confruntați neîncetat cu

răul, au nevoie să se prindă cu putere de Dumnezeu, pentru a nu fi ei înșiși

corupți. Pașii care îi duc pe oameni de pe terenul înălțat și sfânt pe unul

inferior sunt mici și siguri. Într-o clipă, pot fi luate decizii care hotărăsc

pentru totdeauna soarta cuiva. Eșecul de a obține o biruință lasă sufletul fără

apărare. Dacă nu i se opune rezistență, un obicei rău va căpăta în timp

duritatea unor lanțuri de oțel, încătușând omul în întregime.

Motivul pentru care atât de mulți sunt lăsați singuri în locuri ale ispitei

este că aceștia nu-L păstrează întotdeauna pe Domnul înaintea lor. Când

îngăduim ca părtășia noastră cu Dumnezeu să fie ruptă, atunci ne-am pierdut

apărarea. Toate scopurile voastre bune, toate intențiile voastre bune nu vă

vor ajuta să vă împotriviți răului. Trebuie să fiți bărbați și femei ale

rugăciunii. Cererile voastre nu trebuie să fie slabe, făcute de formă și dacă vă

aduceți aminte, ci din toată inima, perseverente și continue. Nu este

întotdeauna necesar să vă plecați pe genunchi pentru a vă ruga. Cultivați

obiceiul de a vorbi cu Mântuitorul când sunteți singuri, când mergeți în

drumul vostru și când sunteți ocupați cu munca zilnică. Inima voastră să se

înalțe neîncetat, cerând în tăcere ajutor, lumină, tărie, cunoaștere. Fiecare

respirație să vă fie o rugăciune.

Ca lucrători pentru Dumnezeu, trebuie să ajungem la oameni acolo

unde se află, înconjurați de întuneric, scufundați în viciu și întinați de

stricăciune. Însă, atâta vreme cât ne fixăm gândurile asupra Aceluia care este

436

soarele și scutul nostru, răul care ne înconjoară nu va aduce nici o pată

asupra veșmintelor noastre. În timp ce lucrăm pentru a salva suflete care sunt

gata să piară, nu vom fi dați de rușine dacă ne punem încrederea în

Dumnezeu. Hristos în inimă, Hristos în viață — aceasta este siguranța

noastră. Atmosfera prezenței Sale va umple sufletul de dezgust față de tot ce

este rău. Spiritul nostru poate ajunge atât de asemănător cu al Său, încât să

fim una cu El în gândire și țeluri.

Prin credință și rugăciune a ajuns Iacov, dintr-un om al slăbiciunii și

păcatului, prinț al lui Dumnezeu. În acest fel puteți deveni bărbați și femei cu

scopuri înalte și sfinte, cu vieți nobile, bărbați și femei care nu vor accepta

pentru nici un motiv să fie îndepărtați de la adevăr, dreptate și ceea ce este

bine. Toți sunt apăsați de griji, poveri și îndatoriri urgente, însă, cu cât este

mai dificilă poziția în care vă aflați și cu cât sunt mai grele poverile voastre,

cu atât mai mult aveți nevoie de Isus.

Este o greșeală gravă neglijarea serviciului divin al comunității.

Privilegiile serviciului divin nu ar trebui privite cu superficialitate. Cei ce

îngrijesc de bolnavi se află adesea în imposibilitatea de a se bucura de aceste

privilegii, însă ar trebui să fie atenți să nu lipsească în mod inutil de la casa

de rugăciune.

Slujind celor bolnavi, mai mult decât în oricare altă ocupație mireană,

succesul depinde de spiritul de consacrare și jertfire de sine în care este

împlinită lucrarea. Cei ce poartă răspunderi au nevoie să se plaseze acolo

unde vor fi profund impresionați de Spiritul lui Dumnezeu. Ar trebui ca, față

de alții, să râvniți cu atât mai mult ajutorul Duhului Sfânt și cunoașterea lui

Dumnezeu, cu cât poziția de încredere pe care o dețineți comportă mai multă

răspundere decât a altora.

De nimic nu este mai multă nevoie în lucrarea noastră ca de rezultatele

437

practice ale comuniunii cu Dumnezeu. Ar trebui să arătăm prin viețile

noastre de zi cu zi că avem pace și odihnă în Mântuitorul. Pacea Sa din inimă

va străluci pe chipul nostru. Ea va da vocii o putere de convingere. Părtășia

cu Dumnezeu va înnobila caracterul și viața. Oamenii își vor da seama, așa

cum și-au dat seama și de primii ucenici, că am fost cu Isus. Acest lucru va

atribui lucrătorului o putere pe care nimic altceva n-o poate da. El nu trebuie

să îngăduie să fie deposedat de această putere.

Trebuie să ducem o viață dublă — o viață de cugetare și una de acțiune,

o viață de rugăciune tainică și una de lucrare plină de zel. Tăria primită prin

părtășia cu Dumnezeu, unită cu efortul serios de a pregăti mintea pentru

chibzuință și considerație, îl califică pe om pentru datoriile zilnice și asigură

păstrarea cumpătului în orice împrejurări, oricât de grele ar fi.

Sfetnicul divin

Când sunt la necaz, mulți cred că trebuie să apeleze la vreun prieten

pământesc, căruia să-i spună despre supărările lor și de la care să cerșească

ajutor. În împrejurări grele, neîncrederea le umple inimile, iar calea pare

întunecoasă. Și în tot acest timp, alături de ei stă puternicul Sfetnic al

veacurilor, invitându-i să-și pună încrederea în El. Isus, marele Purtător de

poveri, spune: „Veniți la Mine și vă voi da odihnă.” Să ne întoarcem de la El

înspre ființele omenești schimbătoare, care depind de Dumnezeu la fel cum

depindem noi înșine?

Puteți avea simțământul imperfecțiunii caracterului vostru și al

priceperii voastre reduse, în comparație cu măreția lucrării. Dar chiar dacă ați

avea cel mai puternic intelect dat vreodată omului, nu v-ar fi îndeajuns

pentru lucrarea voastră. „Fără Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5), spune

Domnul și Mântuitorul nostru. Rezultatul a tot ce facem este în mâinile lui

Dumnezeu. Orice s-ar întâmpla, prindeți-vă de El cu încredere neclintită,

438

constantă.

În afacerile voastre, în părtășia cu alții în orele de destindere și în

căsătorie, în toate întovărășirile în care intrați, să începeți prin rugăciune

sinceră, umilă. Veți arăta astfel că Îl onorați pe Dumnezeu, iar Dumnezeu vă

va onora pe voi. Rugați-vă când sunteți cuprinși de teamă. Când deznădejdea

pune stăpânire pe voi, pecetluiți-vă buzele față de oameni; nu umbriți poteca

altora; dar spuneți-I totul lui Isus. Înălțați-vă mâinile după ajutor. În

slăbiciunea voastră, prindeți-vă de tăria infinită. Cereți umilință,

înțelepciune, curaj, sporirea credinței, pentru a vedea lumina în lumina lui

Dumnezeu și a vă bucura în dragostea Sa.

Consacrare, încredere

Când suntem plini de umilință și pocăință, stăm în locul în care

Dumnezeu poate și vrea să ni Se arate. El are o mare plăcere când noi ne

grăbim să trecem de îndurările și binecuvântările Sale, având ca motiv

dorința ca El să-și reverse asupra noastră binecuvântări mai mari. Domnul va

face mai mult decât să împlinească strict așteptările celor care se încred pe

deplin în El. Isus știe exact de ce anume au nevoie copiii Săi, știe câtă putere

divină vom lua pentru binecuvântarea omenirii; iar El revarsă asupra noastră

tot ce vom folosi spre binecuvântarea altora și pentru înnobilarea propriilor

noastre suflete.

Trebuie să avem mai puțină încredere în ce putem face noi înșine și mai

multă încredere în ce poate face Domnul pentru și prin noi. Nu sunteți

angajați în propria voastră lucrare; voi înfăptuiți lucrarea lui Dumnezeu.

Predați-vă Lui voința și calea voastră. Nu păstrați nici o rezervă, nu faceți

nici măcar un compromis cu eul. Aflați ce înseamnă să fii liber în Hristos.

Simpla audiere a predicilor Sabat după Sabat, citirea Bibliei iarăși și

439

iarăși sau explicarea ei verset cu verset nu ne vor fi de folos nici nouă, nici

celor care ne ascultă, dacă nu experimentăm noi înșine adevărurile Bibliei.

Priceperea, voința, afecțiunea, toate trebuie puse sub controlul Cuvântului lui

Dumnezeu. Atunci, prin lucrarea Duhului Sfânt, preceptele Cuvântului vor

deveni principiile viețuirii.

Când Îl rugați pe Domnul să vă ajute, onorați-L pe Mântuitorul vostru,

crezând că și primiți binecuvântarea Sa. Toată puterea, toată înțelepciunea ne

stau la îndemână. Tot ce avem de făcut este să le cerem.

Umblați neîncetat în lumina lui Dumnezeu. Meditați zi și noapte asupra

caracterului Său. Atunci veți vedea frumusețea Lui și vă veți veseli în

bunătatea Sa. Inima voastră va străluci, simțind iubirea Sa. Veți fi înălțați ca

și cum ați fi purtat de brațe veșnice. Cu puterea și lumina pe care v-o dă

Dumnezeu, veți putea înțelege și realiza mai mult decât ați crezut înainte că

este posibil.

„Rămâneți în Mine”

Hristos ne îndeamnă: „Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voi. După

cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa

nici voi nu puteți aduce roadă dacă nu rămâneți în Mine.... Cine rămâne în

Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărțiți de Mine, nu

puteți face nimic.... Dacă rămâneți în Mine, și dacă rămân în voi cuvintele

Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da. Dacă aduceți multă roadă, prin

aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; și voi veți fi ucenicii Mei.”

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți

în dragostea Mea....

Nu voi M-ați ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; și v-am rânduit să

440

mergeți și să aduceți roadă, și roada voastră să rămână, pentru ca orice veți

cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” (Ioan 15, 4-16.)

„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide

ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.)

„Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă, și-i voi da o

piatră albă, și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe

nimeni, decât acela care-l primește.” (Apocalipsa 2, 17.)

„Celui ce va birui ... îi voi da luceafărul de dimineață” , „voi scrie pe el

Numele Dumnezeului Meu și numele cetății Dumnezeului Meu ... și Numele

Meu cel nou.” (Versetul 26-28; 3, 12.)

„Eu una fac”

Cel a cărui încredere este în Dumnezeu va putea spune împreună cu

Pavel: „Pot totul în Hristos, care mă întărește.” (Filipeni 4, 13.) Oricare ar fi

greșelile sau eșecurile trecutului, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne putem ridica

deasupra lor. Vom putea spune împreună cu apostolul:

„Eu fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă

spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui

Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Filipeni 3, 13-14.)

441

Divina vindecare - Ellen G. White

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?