Beth_O'Leary_-_Dragoste_in_contratimp_(v.1.0)

strânse în jurul mijlocului meu, până la o
adâncime mai mică, unde atinge fundul mării.
Sunt atât de amețită, totul alunecă încoace și
încolo. Nu pot respira. Îl apuc de tricoul îmbibat
de apă, vomitând și tușind, în timp ce el mă
așază pe pietrișul de pe plajă. Sunt atât de
obosită – genul de oboseală de care suferi când
ești bolnav și n-ai dormit toată noaptea, când
ochii tăi chiar nu mai pot suporta să stea
deschiși.
— Tiffy, zice Leon.
Nu mă pot opri din tuse. E prea multă apă
blocată în gâtul meu – vomit jeturi pe pietrișul
ud, vederea încă mi se învârte, capul mi-e atât de
greu, încât de-abia îl pot ține ridicat. La mare
distanță, aproape uitată, glezna îmi zvâcnește.
Suspin. Nu mai poate fi niciun pic de apă în
interiorul meu. Leon îmi netezește părul, mi-l
îndepărtează de pe față și-și apasă degetele ușor
pe pielea gâtului meu, parcă verificând ceva; în
cele din urmă mă învelește în jacheta mea,
frecându-mi brațele cu materialul; mă doare
pielea și încerc să mă rostogolesc departe de el,